Psiholog și Psihoterapeut Magda Chirilă

20/08/2026

"Copilul nu are nevoie de un părinte perfect, ci de un părinte suficient de bun, care să-i ofere spațiu să existe, nu doar să performeze.” Încerc să transform citatul ăsta în ancora, singura problemă e că uit de el exact când îmi e lumea mai dragă. Cum ar fi atunci când...

Străbunica mea a plecat din această lume pe când eu aveam doar șase ani — vârsta la care pășeam, cu ghiozdanul în spate, pe porțile școlii. Nu am apucat să cunosc omul în întreaga sa profunzime, însă mi-a lăsat moștenire câteva amintiri pe care le-am purtat ani la rând la piept, lustruite ca pe niște medalii de preț.

​Una dintre aceste medalii purta o gravură adâncă: „La școală nu trebuie să fii bună, trebuie să fii cea mai bună!”

​O femeie născută în 1920, care purta în privire umbrele războiului și ale foametei, o femeie care își crescuse cei zece frați orfani de tată și rămăsese văduvă la doar patruzeci de ani, acesta era singurul alfabet al supraviețuirii pe care îl cunoștea și pe care voia să mi-l lase zestre.

A rezistat această moștenire? Cu siguranță. Întregul arbore genealogic a crescut apoi sub umbra aceluiași decret: „Să fii suficient de bun înseamnă să fii primul. AltfeI, nu ești nimic.”
​Experiențele au sculptat o persoană destul de fermă. Dar nu despre structura ei interioară vreau să vorbesc, ci despre modul în care această medalie grea a traversat timpul și spațiul, ajungând astăzi, în 2026, până la fiica mea, Anastasia.

​Când devii părinte, viața îți pune în față o oglindă nemiloasă. Tot ce ai măturat sub preș, tot ce ai lăsat neprocesat iese la suprafață. Mi-am promis solemn încă de la început că presiunea lui „trebuie să fii” nu va ajunge la Anastasia. Doar că, dincolo de intenții bune, apare mereu o întrebare: ai lucrat cu adevărat la tine ca să nu ajungă la copilul tău?

​Nu, nu am pus o presiune directă. Doar am umplut camera unui bebeluș de șase luni cu jucării și cărți destinate copiilor de doi ani. Nu am strigat "trebuie" și "acum", doar am pus copilul să repete de o sută de ori pe zi o serie de cuvinte, întrerupându-i jocul firesc. Totul era frumos împachetat în intenții bune: „o ajut în dezvoltare”, „astfel de jocuri îi stimulează limbajul”.

​În spatele acestor intenții s-a cuibărit discret același vechi „trebuie”. S-a ascuns sub deghizarea blândă a lui: „nu am zis că e obligatoriu, dar hai să mai încercăm o dată”.

​ Astăzi am făcut o listă cu toate achizițiile fiicei mele de până la un an și m-am surprins întrebându-mă: „Oare e... destul?” Sper că râdeți citind asta. Eu nu am putut să râd...

În acea întrebare am recunoscut eco-ul străbunicii mele.
​Și am "înțeles", exact ca ultima dată când am "înțeles" că una dintre acele medalii strălucitoare de pe pieptul meu a fost mereu din plumb. O piatră grea care îmi obosea umerii. Așa că aleg astăzi să o returnez cu blândețe și recunoștință trecutului:
​„Îți mulțumesc, bunică. M-ai învățat să lupt așa cm ai știut tu mai bine. Dar piatra asta nu îmi mai folosește. Îmi îngreunează pașii ... și amenință să taie aripile copilului meu."

18/08/2026

Îi făceam contabilitatea soțului meu, așa cm mai fac eu când am „timp pentru mine” și vreau să mă „relaxez”. La drept vorbind, nu știu de ce am pus ghilimele, pentru că partea mea anancastă se bucură ca un copil de Crăciun când vede hârtii.
​Atât am putut eu crea: două Ana — una cu codițe, pe nume Anastasia, și personalitatea de toată frumusețea, pe numele ei, Anancasta.

​Revenind la contabilitate, am găsit în descrierea unei tranzacții cuvântul „Mulțumesc”. După ce un client îi trimisese banii pentru ședință, i-a scris soțului meu: „Mulțumesc!”. Unii dintre voi știți că soțul meu e psiholog, alții aflați acum.

​Ca psiholog, știu câtă vulnerabilitate și muncă se află în spatele unui astfel de gest, iar acel cuvânt s-a simțit ca fiind unul venit direct din suflet. 🥹
​Tare sunt mândră de omul meu! ❤️🌈
​
​Dincolo de cifre, registre și cadrul formal al terapiei, cele mai valoroase rezultate rămân întotdeauna legăturile umane, încrederea și conexiunea pe care le construim împreună. Vă mulțumim pentru asta! 🤍

27/05/2026

Azi, de ziua psihologului vreau să mă sărbătoresc mai mult decât mâine, de ziua mea.

Poza asta e făcută înainte de prima ședință online pe care am ținut-o în calitate de psihoterapeut, ascundea un "Ce să caut eu aici?" imens și un critic intern cât un balaur din basme de mare.

Astăzi, în maternal fiind, sărbătoresc mai mult ca niciodată această zi pentru că tare mult îmi lipsește profesia, îmi lipsesc oamenii și scaunul.

Astăzi în loc de "Ce să caut eu aici?" sărbătoresc un: "Ce să caut eu în altă parte?"

La mulți ani! 🥳

21/05/2026

🥳🥳🥳

Salutare! Ma bucur mult că ești aici. Acest grup este un spațiu sigur, confidențial și prietenos, creat special pentru tații cu copii mici (0-3 ani) din Iași. Este un loc unde vorbim deschis despre provocări, soluții și bucuriile paternității, fără judecată. Deoarece locurile sunt lim...

21/04/2026

De la control la conexiune: Ce am învățat despre mâncare de la fiica mea în cele 3 luni de diversificare

De cele mai multe ori, noi, părinții, intrăm în etapa diversificării înarmați cu rețete, tabele de nutriție și cântare. Însă, odată ce prima linguriță de piure aterizează pe masă, realizăm că lucrurile nu merg tocmai conform planului.

Moștenirea "Farfuriei Goale"- am intrat în această etapă purtând în spate ecourile propriei mele copilării. Mulți dintre noi am crescut cu reguli stricte care ne-au deconectat de semnalele propriului corp.Mâncatul era despre disciplină și ascultare, nu despre plăcere sau explorare.

Când a venit rândul fiicei mele, am fost nevoită să reînvăț tot ce știam. Nu, nu mi-a fost tocmai ușor să văd mancare aruncată pe jos și că explorarea înseamnă câte o baie din cap până în picioare după fiecare cele 3 mese, dar a meritat.

A meritat să reînvăț să mănânc odata cu ea, să verific ce fac greșit când vine vorba despre propria relație cu mâncarea.

Un alt aspect reprezentativ în dinamica aceasta este partea emoțională. Ce și cât mănâncă atunci când am o stare bună și explorez cu ea și ce se întâmplă atunci când ne grăbim, când nu suntem acasă la ora mesei sau tot felul de variabile parazit care cer flexibilitate.

În zilele mele mai puțin bune, când sunt încordată sau grăbită, fiica mea mănâncă diferit — parcă simte presiunea din aer. În schimb, în zilele în care abordăm masa cu explorare, curiozitate și interes, totul se schimbă. Masa devine un spațiu de joacă și conexiune.

Ancore care m-au ajutat în perioada asta:

1. Relația pe care o construiește acum cu mâncarea este importantă. Pe lângă relația cu mâncarea de mai târziu, vorbim și despre autonomie, sentimentul competenței, siguranță în ceea ce privește explorarea, etc.

2.​Împărțirea responsabilității: Datoria mea este să pregătesc mâncare și să creez un mediu plăcut. Datoria ei este să decidă cât și cm mănâncă.

Mâncarea poate fi și altceva decât "trebuie pentru că așa spun eu". Mi-au trebuit 27 de ani să învăț să mănânc, dar mulțumesc Anastasia!

Ps. Poate data viitoare vorbim despre cm mă învață să nu mă plictisesc niciodată, dar ăsta este un alt capitol. 😅

06/02/2026

Povestea de astăzi este despre mamele care au vrut să fie iubite
și au ajuns să fie dominante.
Despre femeile care au confundat controlul cu grija
și performanța cu iubirea.

„Am făcut totul pentru ea.
Nu înțeleg de ce s-a îndepărtat.”

C. are 52 de ani. Elegantă, sigură pe ea, atentă la detalii. Vorbește convingător, cu acea siguranță a cuiva care știe să-și construiască imaginea.

A venit la terapie pentru că fiica ei adultă „s-a schimbat”.
Nu o mai sună zilnic.
Nu îi mai spune tot.
A început să pună limite.

— După tot ce am făcut pentru ea, asta primesc.

În povestea ei, a fost o mamă dedicată.
A investit.
A organizat.
A sacrificat.
A știut mereu ce e mai bine.

Doar că, pe măsură ce vorbeam, apăreau nuanțe.

Când fiica lua note mari:
— Așa da. Să vadă lumea.

Când a vrut alt drum profesional:
— Nu te face de râs.

Când a plâns după o despărțire:
— Nu dramatiza. Concentrează-te pe ce contează.

Când a pus limite:
— Te-am crescut să fii așa egoistă?

C. nu și-a văzut niciodată comportamentul ca fiind dur.
Îl vedea ca fiind formator.
Motivant.
Protector.

Dar, uneori, când un părinte trăiește prin copil, copilul nu mai are loc să existe separat.
Devine proiect.
Devine prelungire.

Am întrebat-o, într-o ședință:
— Cum era când greșeați dumneavoastră, în copilărie?

S-a făcut liniște.

Tată critic.
Mamă rece.
Apreciere doar pentru rezultate.

A învățat devreme că iubirea se câștigă.
Că valoarea trebuie demonstrată.
Că vulnerabilitatea e slăbiciune.

Fără să-și dea seama, a dat mai departe exact formula pe care o învățase.

Nu din răutate.
Ci din loialitate față de propria supraviețuire.

Pentru prima dată, a spus:
— Poate că nu știu cm să iubesc altfel.

Nu a fost un moment spectaculos.
A fost un moment uman.

Relația cu fiica ei nu s-a reparat peste noapte.
Dar ceva s-a fisurat în rigiditate.
A început să asculte fără să corecteze.
Să întrebe fără să decidă.
Să suporte ideea că fiica ei nu o reflectă.

Vindecarea începe exact acolo unde s-a produs ruptura:
în relație.
Într-o relație în care copilul nu mai e trofeu —
și părintele nu mai are nevoie să fie perfect.

17/01/2026

Povestea de astăzi este despre copiii care devin mari într-o singură zi.

Astăzi vreau să vă povestesc câte ceva despre A.
A. este o tânără blândă, atentă, cu o sensibilitate care se simțea din primele minute. Genul de om care are grijă de toată lumea.

Tatăl ei era preot.
Omul care le ținea pe toate trei surorile în echilibru.
Cel care le vedea, le asculta, le susținea.
Cel care făcea lumea să pară un loc sigur.

A murit când A. era în clasa a zecea.

„L-am dus la spital în perioada COVID și nu ne-am mai întors cu el. Nu-mi venea să cred.”

Ultimele lui cuvinte au fost:
— Ai grijă de mama ta.

Și A. a avut grijă.

După moartea tatălui, mama s-a agățat de ea ca de o ancoră.

„Eu mi-am pierdut soțul.”
„Eu nu mai pot.”
„Eu nu știu ce să fac fără el.”

A. nu a mai fost copil.
N-a mai fost fiică.
A devenit sprijin.
A devenit stâlp.
A devenit adultul din casă.

Nu și-a trăit doliul.
Nu a plâns.
Nu s-a prăbușit.
Nu a avut voie.

Pentru că mama ei cădea.
Și cineva trebuia să rămână în picioare.

În ziua în care și-a pierdut tatăl, A. și-a pierdut și copilăria.

În psihologie, vorbim despre acele momente în care copilul este nevoit să devină părinte pentru propriul părinte.
Când durerea adultului devine mai importantă decât nevoile copilului.
Când responsabilitatea vine prea devreme.

Copilul nu spune: „E prea mult pentru mine.”
Spune: „Trebuie să fiu puternică.”
Spune: „Dacă eu cad, se prăbușește toată lumea.”
Spune: „Nu am voie să fiu slabă.”

Și așa se naște adultul care:
are grijă de toată lumea,
dar nu știe să ceară ajutor.
care rezistă mult,
dar obosește în tăcere.
care iubește profund,
dar se uită pe sine.

A. a venit în cabinet pentru că nu mai putea.
Oboseala nu mai trecea.
Tristețea nu mai pleca.
Corpul începuse să spună ce sufletul n-a avut voie.

Și undeva, sub toate rolurile, am întâlnit fetița din clasa a zecea care încă își aștepta tatăl să intre pe ușă.

Am început, încet, să facem loc pentru doliu.
Pentru lacrimi.
Pentru furie.
Pentru neputință.
Pentru dor.

Și într-o zi a spus:
— Cred că nu am avut voie să fiu copil atunci. Dar acum… pot să-mi plâng plânsul.

Vindecarea începe exact acolo unde s-a produs rana:
în relație.
Într-o relație în care nu mai trebuie să salvezi pe nimeni —
ci poți, în sfârșit, să fii conținut.