What are the opening hours?

Monday 08:00 - 20:00 Tuesday 08:00 - 20:00 Wednesday 08:00 - 20:00 Thursday 08:00 - 20:00 Friday 08:00 - 18:00

Anca Butnariu - Life Design, Strada Hlincea nr 85, Iasi (2026)

25/08/2026

Mi-au dat lacrimile după întâlnirea de azi. ❤️

Am găsit, în sfârșit, un loc în care știința și miracolul nu se mai luptă între ele.

Când un copil în scaun cu rotile, complet imobilizat, începe să-și miște mânuțele și să le folosească să prindă lucruri, ceea ce nu făcea de mulți, mulți ani, unii oameni ar vedea o mică schimbare funcțională.

Alții, însă, ar recunoaște sacrul din această „întâmplare.”

Îmi amintesc mereu ce spunea Eliade, că trebuie să ne învețe cineva să vedem miracolul, să-l recunoaștem.

Știu că unii oameni ar spune doar că a desfăcut degetele câteva momente și a apucat ceva.

Eu, în schimb, am văzut o posibilitate care până acum nu a existat.

Oamenii îmi spun adesea că se tem să-și manifeste bucuria, de teamă că o vor pierde.

Nu știm ce va fi mâine, e adevărat, dar asta nu înseamnă că nu putem să ne bucurăm azi de ceva minunat care s-a întâmplat.

Mi se pare un privilegiu să fiu martora acestor „miracole.” Și e o bucurie să întâlnesc oameni care nu trec pe lângă ele fără să le recunoască.

Filmulețul ăsta e din Fatima, de anul trecut.

19/08/2026

💕Abordarea care îmi aduce mie și clienților multă bucurie în ultimii ani:
💕Compassionate Inquiry aplicat pe simptom

Ce e diferit?
Nu plecăm din poveste, din analitic. Nu analizăm, nu interpretăm, nu explicăm.
Plecăm de la simptom, pentru a accesa memoria ascunsă a corpului.

În psihosomatică se spune așa: un simptom nu este doar biologic, este și un mesaj al sistemului nervos despre o experiență neintegrată.

Rareori ajungi la aceste experiențe din mintea analitică, if ever. De ce? Pentru că experiențele traumatice sunt stocate în sistemele non-verbale ale creierului.

Tare aș fi vrut să știu asta mai devreme și să nu-mi mai fierb creierii încercând să „descopăr cauzele”, rumegând la nesfârșit poveștile din mintea mea.

Sincer, eu am descoperit întâmplător, lucrând cu multe persoane cu afecțiuni pe corpul fizic, cât de ușor pătrunde Compassionate Inquiry în memoria implicită a corpului.

Abordarea e diferită, da. Nu facem tot ce putem pentru a elimina simptomul. Îl folosim ca poartă de intrare în povestea corpului.

E un gest de respect, de altfel, pentru înțelepciunea corpului.

Simptomul adesea protejează emoții care nu au putut fi exprimate la momentul experienței dureroase.

Am aplicat abordarea asta pe orice afecțiune am întâlnit, cu succes, după cm ai mai citit prin mărturiile clienților: HPV, endometrioză, afecțiuni ale pielii, probleme ale sistemului osos-muscular, migrenă, afecțiuni digestive, hormonale și multe, multe altele.

Deși Compassionate Inquiry nu tratează direct o afecțiune, ea influențează, după cm am văzut în practică, abilitatea corpului de a-și activa mai ușor resursele de regenerare.

Cum? Prin conștientizare, compasiune și reglare corporală, corpul poate elibera mai ușor tensiunea acumulată și își poate crea o altă poveste interioară.

Terapia Bowen vine ca o completare la reglarea corporală de care vorbeam mai sus, pentru că, atunci când corpul este adus din nou în starea de siguranță, emoțiile pot fi procesate fără să fii copleșit.

Ce ne dorim în final?
Corpul să nu mai fie permanent în alertă.
Să activăm echilibrarea din interior.
Simptomul să nu mai aibă o funcție protectoare.
Tu să te raportezi diferit la simptom, la corp,

28/07/2026

💕 What is it about being seen that you’re afraid of?

E întrebarea pe care Gabor o pune unei colege într-un seminar.

M-a electrocutat pe interior.

Sunt 3 ani de când practic Compassionate Inquiry și am remarcat de la început că, pentru el, o întrebare nu are scopul de a aduna niște simple informații, ci de a ajunge la o experiență.

Intuitiv, am ajuns la cea mai de suflet abordare pe care o puteam găsi, pentru că, în momentele mele cele mai grele, nu am avut nevoie ca celălalt să-mi țină teorii și să-mi explice el „de ce sufăr” sau „ce e în neregulă cu mine”, ci să mă ajute să simt ceea ce nu mi-am permis să simt, poate chiar zeci de ani.

Și nu faci asta cu chestii supra intelectualizate, cu teorii și protocoale, ci cu lipsă de judecată, cu compasiune, cu întrebări care nu doar să ofere niște răspunsuri intelectuale, ci să deschidă o ușă.

Am observat, în toți acești ani, că genul acesta de întrebări, curiozitatea asta plină de compasiune, creaază adesea spațiul ca omul să-și găsească singur răspunsul.

Dacă m-ar întreba cineva de ce îmi este teamă să fiu văzută, aș intra sigur repede în apărare, și probabil aș da un răspuns intelectual.

M-aș simți judecată, pentru că, dacă întrebi în felul ăsta, tu deja crezi că e ceva în neregulă cu mine.

Nu aș avea curiozitatea de a mă uita la asta ca la o protecție, nu al fi curioasă să explorez când s-a format această protecție, cu ce scop.

E greu să nu te strângi, măcar puțin pe interior, când auzi această întrebare.

Ce mi-aș răspunde?

Dacă mă vezi cu adevărat, ai vedea poate că e ceva în neregulă cu mine.
Dacă îmi vezi fragilitatea, poate nu mă mai vei iubi.
Dacă îmi vezi nevoile, mă vei respinge.

Pe tine te atinge o astfel de întrebare? Ce ți-ai răspunde?

07/07/2026

Am o prietenă care a avut un tată de poveste, care din „păpușa lu’ tata” și „prințesa lu’ tata” nu a scos-o toată viața ei.

Și nu au fost simple cuvinte, a fost disponibil, prezent, iubitor. Și, mai ales, consecvent.

Ea a devenit genul de femeie cu „a killer confidence” în ea însăși. În cel mai sănătos și autentic mod posibil.

Genul acela de încredere sănătoasă care-ți vine, ca femeie, din felul în care te-a privit, te-a protejat, te-a iubit propriul tată.

Dacă l-ai avut. Dacă nu l-ai avut așa cm ai avut nevoie, va trebui să ți-o construiești tu, dar s-a putea să dureze mai mult.

Îmi amintesc asta de fiecare dată când vizitez vreun castel, și văd, ca și acum, tineri tătici cu fetițele lor în brațe, spunându-le cu duioșie ”You’re daddy’s princess.”

Pentru câteva momente, cred că m-a durut că nu am trăit această versiune a copilăriei.

Mi-aș fi dorit-o. Ca orice fetiță, cred.

Nu e despre a fi idealizată, ci despre a te simți în siguranță, de a simți că există un adult care îți spune, prin fapte în primul rând, că ești importantă pentru el. Tata mai ales.

Apropo de „a killer confidence.”

Îmi amintesc de o lecție cu Gabor din training-ul de Compassionate Inquiry.

Vorbea despre felul în care se construiește stima de sine: prin oglindirea cu părinții, și ne-a povestit de cazul unui puști care era hărțuit de niște colegi.

Aceștia îl jigneau și nu-mi amintesc exact ce cuvinte i-au spus sau de ce anume s-au legat, dar puștiul le răspunde cu o încredere imposibilă:

Nu-I adevărat, că mi-a zis tata că sunt foarte bun la pescuit. (pescuitul n-avea nicio legătură cu ce-I spuseseră colegii lui, dar, pentru el, validarea asta a fost suficientă pentru ca el să simtă că este valoros. 😂

Mi s-a părut foarte amuzant.

Imaginează-ți că-ți spune un coleg:
Ești o balenă.

Și tu arunci la coș cuvintele lui, pehtru că tatăl tău ți-a spus că desenezi extraordinar, și e suficient pentru ca tu să ai încredere în tine.😂

Nu știu de ce leg eu castelul de relația tată-fiică . Ți s-a întâmplat și ție?

02/07/2026

Sunt foarte entuziasmată. 😍

De fiecare dată când ajung la un răspuns pe care-l caut de multă vreme, mă bucur ca un copil.

Vă spuneam că sunt din ce în ce mai interesată de neuroștiința durerii. Nu știu voi dacă ați experimentat în viața asta durerea fizică, dar bănuiesc că mulți dintre voi știu ce înseamnă . Și eu știu.

Și, pentru că am vut să înțeleg de ce durerea, cm zice Gabor, am început să sap mai adânc în ceea ce se cheamă neuroscience of pain.

Cu ocazia asta am înțeles, în sfârșit, de ce Bowen „îți ia durerea cu mâna” realmente.

Revelația pe care am avut-o recent, a fost într-un call cu Gabor Mate și Howard Schubiner, unul dintre cei mai importanți clinicieni care au dezvoltat modelul durerii neuroplastice.

Era prima oară când auzeam conceptul de durere neuroplastică.

E practic durerea produsă de modificările funcționale ale sistemului nervos, nu de deteriorarea țesuturilor.

Cu alte cuvinte:

☀️ Poate exista durere fără să existe leziuni

☀️ Durerea este produsă de creier atunci când interpretează greșit anumite semnale ca fiind amenințătoare.

Cred că ai observat și tu că durerea se diminuează sau chiar dispare complet când te relaxezi și sistemul tău nervos primește semnale de siguranță, ca la Bowen, și că durerea se amplifică sau apare din senin când te simți în pericol.

De la Schubiner am înțeles de ce anumite tipuri de durere dispar atât de repede cu Bowen.

Nu e vorba de durerile care provin dintr-o leziune mecanică, iți dai seama, aici procesul poate fi mai lung.

Dar, în cazurile în care durerea este rezultatul unei evaluări de pericol, schimbarea poate fi rapidă, iar asta nu înseamnă că durerea nu a fost reală, ci că mecanismele de procesare ale creierului s-au modificat.

Ce știam de la Stephen Porges, este că creierul își amintește durerea și crează niște modele predictive. Practic începe să o anticipeze. Dacă se așteaptă la durere, o poate produce înainte să existe cu adevărat un pericol.

Bowen oferă sistemului tău nervos experiențe repetate de siguranță, și asta îi poate recalibra aceste modele predictive.

Cu alte cuvinte, îl poate învăța să nu mai activeze durerea atât de des.

Funcționează? Se pare că da. De 14 ani văd asta.

26/06/2026

💗 În Cueva de los Amayas am văzut cm viața cântă prin oameni. Și, tocmai de asta, a cântat și prin mine. ❤️

Am lăsat puțin să se așeze una dintre cele mai profunde și intime experiențe din viața mea.

Îmi doream să simt ce înseamnă flamenco în cel mai intim și autentic mod posibil.

Nu pe scenă, nu cu microfoane, nu cu distanța aia rece între tine și artiști, nu cu coreografii exersate, ci într-o peșteră, cu acustică naturală, fără microfoane, acolo unde chitaristul, dansatorii și solistul sunt la câțiva centimetri de tine.

Îmi doream să le simt respirația, să le văd transpirația de pe față și părul răvășit, să aud loviturile călcâielor, să-i aud cm țipă „Ole”, „Guapa” și să simt fiecare inflexiune a vocii.

Să trăiesc ritmul împreună cu ei.

Și am găsit exact asta, în Cueva de los Amayas, una dintre cele mai cunoscute peșteri din Sacromonte, unde artiștii dansează zambra, versiunea gitană din Granada a flamenco-ului, din generație în generație.

Nu știu de ce, dar nu mai rezonez cu experiențele artistice prea studiate, prea estetice, prea aranjate și perfecte. Vreau ceva mai uman.

În Cueva de los Amayas i-am văzut pe toți umani. Și vii.

Le-am văzut transpirația de pe față, ridurile, părul în toate direcțiile. Le-am văzut emoțiile.

Nu au ascuns nimic, nu au cosmetizat nimic, nici măcar femeile. Probabil de asta mi s-au părut atât de vii.

Iar relația dintre ei, sincronizarea perfectă pe care o simți între voce, chitară și dansatori e ceea ce face zambra să fie ceva greu de pus în cuvinte.

De fapt, spaniolii au o expresie pentru asta: Tiene duede. E mai greu de trandus. Se referă la artiștii care devin prezernță totală și lasă „el fuego” să se exprime prin ei.

Și chestia asta nu vine neapărat din tehnică, deși exisgă tehnică și în zambra și ani de studiu, ci din cm îți lași corpul să devină parte din muzică și cm te armonizezi cu vocea și chitara.

Am ieșit cu lacrimi în ochi și cu senzația că viața e mai prezentă în mine decât era cu o oră înainte.

Da, Granada are acest efect. Mă voi întoarce. C

22/06/2026

🌺 3 zile magice, 3 ore de practică a Recunoștinței. De pe 1 pe 3 iulie. Online🌺

Aș vrea să vă spun o poveste azi. O pildă veche care nu ne arată cm să fim recunoscători, ci ne ajută să înțelegem de ce uneori nu putem fi.

Vă amintitți de pilda celor 10 leproși?

La marginea unui sat trăiau 10 leproși. Erau marginalizați de comunitate, oprimați. Când Iisus trece pe acolo la un moment dat, ei strigă după ajutor.

Iisus nu îi atinge, dar le spune: „Mergeți și vă arătați preoților.” Conform legii, asta era o confirmare a vindecării lor.

Pe drum, toți cei 10 s-au vindecat. Doar unul dintre ei, însă, cel considerat eretic, ce întoarce să-și exprime recunoștința.

" Oare n-au fost toți curățiți, ceilalți nouă unde sunt?"

E normal să ne întrebăm unde erau cei 9, nu?

Mintea se va grăbi să-I judece și să-I eticheteze drept nerecunoscători.

Îmi imaginez că cei 9, după o perioadă de excludere și de suferință, sunt avizi de a se întoarce în comunitate, sunt înfometați de a trăi din nou, de a fi din nou „normali.”

După traumă, prima reacție este rareori recunoștința. Este siguranța.

Și totuși...

Unul dintre ei, samarineanul, cel considerat străin și eretic, el se oprește.

El devine conștient de ce i s-a întâmplat și-și dă voie să simtă această experiență. Nu consideră binele care i s-a facut „de la sine înțeles,” Sau, cm zic americanii, he didn t take it for granted.

El este singurul care a putut integra această experiență și a putut rămâne în relație cu Binefăcătorul lui.

Pe mine pilda asta mă face să plâng. De fiecare dată. Pentru că realizez că recunoștința nu este o datorie față de Divin, ci darul pe care-l primești atunci când poți să stai cu ceea ce primești.

Nu poți forța recunoștința, și nu ne propunem asta. Nu ne propunem să ne forțăm să devenim ereticul care s-a întors să mulțumească Domnului.

Vreau, însă, să creăm condițiile potrivite pentru ca oprirea să fie posibilă.

Chiar dacă știu și înțeleg că cei 9 nu s-au întors să mulțumească din traumă și supraviețuire, tot nu aș vrea să nu fiu capabilă să mă opresc și să mulțumesc pentru darul pe care l-am primit.
Continuarea pe pag de Fb.

05/06/2026

🌹Toate femeile cu endometrioză cu care lucrez și am lucrat vreodată mi-au spus că problema nu este doar durerea, oricum cumplită, ci și anticiparea ei.

Știi că ea e acolo în fundal, știi că va reapărea, dar nu știi când.

Creierul lor a creat, deci, o predicție sigură.

Și mi-a venit în minte celebrul Milton Erickson, care trăia cu niște dureri atroce, pe care le controla prin autohipnoză.

Pe mine m-a intrigat mult chestia asta și am vrut să înțeleg cum, pentru că speram să-mi calmez și eu durerile de cap.

De la el am aflat că durerea nu e doar un „input periferic”, ci un proces cerebral. Cu alte cuvinte, poți avea dureri cronice fără să ai leziuni evidente.

Ce spune Erikson se leagă de ce am învățat de la Stephen Porges, creatorul teoriei polivagale.

Durerea e modulată de creier și e o evaluare de pericol.

Intensitatea ei crește sau se diminuează în funcție de inputul de pericol pe care-l primește de la sistemul nervos.

Am înțeles de la Porges că e necesar să-mi aduc sistemul nervos în siguranță. Nu să atac agresiv durerea, așa cm am fost învățată, ci să ajut creierul să reducă singur intensitatea ei.

Cel mai simplu și la îndemână instrument pe care-l am pentru asta este terapia Bowen, pentru că exact asta face: reduce hiperexcitabilitatea sistemului nervos și-l duce în relaxare profundă.

Creierul primește mesaje de siguranță și evident că durerea se diminuează.

E primul lucru pe care-l observi la Bowen, mai ales dacă vii cu durere, chiar severă.

Asta au simțit și clientele mele cu endometrioză, deși repet și am să tot repet: tot ce facem e complementar alopatiei.

Nu e tratament. E reglare autonomă, e creșterea tonusului vagal, o bază somatică de la care corpul tău își poate mobiliza resursele de vindecare.

Te invit să-mi scrii, dacă te interesează acest subiect, pentru că mai am informații interesante și resurse valoroase.

28/05/2026

Dacă ai încercat și tu să-ți controlezi corpul ani de zile cu diete, restricții, frustrare și vinovăție, dacă simți că ești într-o continuă luptă cu greutatea ta, eu vreau să te invit într-o altfel de călătorie.

Una în care corpul nu trebuie corectat și forțat să se schimbe, ci ascultat și înțeles.

Știm că greutatea este o strategie de supraviețuire și de protecție.
Dacă nu ai ajuns încă la greutatea pe care ți-o dorești, o parte din tine nu simte încă suficientă siguranță astfel încât să renunțe la protecție.

Îți propun să ieși din luptă și să intri în dialog. E un început bun. De asta vin cu Compassionate Inquiry și Terapia Părților Interne, ca să facilităm acest dialog cu respect, blândețe și compasiune pentru corp.

Îmi spunea recent o clientă că, atunci când aude îndemnul de a-și iubi corpul, se simte amenințată.

Când îți respingi corpul, este greu să simți compasiune pentru el.

Ce-ar fi însă dacă, în loc să te uiți la kilograme, ai vedea o parte vulnerabilă din tine care încearcă să te protejeze de ceva? Ai fi curioasă să-i afli povestea? Să o lași să-și exprime durerea? Oare apoi ai putea să simți un gram de blândețe și compasiune pentru ea? Eu cred că da...

Nu e un seminar cu soluții rapide și promisiuni de slăbit, e un posibil început al unei altfel de relații cu corpul tău. Una în care îl respingi mai puțin și-l asculți mai mult.

Nu vom vorbi de „cauze”, vom explora prin lucru individual și de grup poveștile ascunse ale corpului vostru.

Eu te aștept cu drag joi, 4 iunie, de la 19:00 – 21:00, pe Zoom.

Investiție: 200 lei.
Te poți înscrie la 0740907741.

Facilitator: Anca Butnariu, Psiholog Clinician în supervizare, Practicant Certificat in Compassionate Inquiry, Coach & Terapeut acreditat international, Terapeut Bowen.

https://fb.me/e/4ozx4vRKK

27/05/2026

E Ziua Psihologului azi, așa că e și ziua mea. 😍
Știu că unii mă iubesc, alții nu.
E uman să fie așa.

Îmi vine acum în minte cea mai revelatoare definiție a psihologului pe care am auzit-o vreodată, de la Irvin Yalom: „distrugătorul de iluzii.”

Sună brutal la prima vedere, dar, dacă privești mai profund, e chiar o realitate.

„Iluziile” cu care vii tu la terapie sunt mecanismele tale de protecție, știu, dar rolul meu nu este să validez niște povești false, ci să te ajut să vezi adevărul și să poți sta cu el fără să te prăbușești.

Ca, mai apoi, să te bucuri de ceea ce rămâne atunci când nu te mai ascunzi.

Mă gândeam la cât de periculos ni se pare uneori terapeutul care vede în noi, care vede cm ne mințim ca să putem continua. Și cm ne supărăm adesea pe el, pentru că ne ia sensurile acelea false în care credem. Atunci apare furia, nu?

Pentru că se prăbușește o întreagă formă de protecție, și uneori oamenii preferă simptomul, decât pierderea sensului pe care simptomul îl aduce.

Mi se pare un rol greu. Frumos, dar greu, mai ales dacă lucrezi profund., și nu doar simptomatic.

Și lucrul de care puțini psihologi vorbesc at the end of the day...oamenii se simt adesea văzuți de psiholog, dar rareori psihologul însuși este văzut în umanitatea lui.

Devine doar un conținător, un spațiu pentru ceilalți, un ecran de proiecție, un instrument de reglare pentru ceilalți.

Adevărul trist pe care rareori îl exprim, este că mi-aș dori și eu să fiu privită ca om, pentru că eu nu încetez să fiu om atunci când îi însoțesc pe ceilalți.

Doar că uneori simt că sunt tratată ca și cm ar trebui să nu fiu om.
Să fiu mereu disponibilă, reglată, funcțională, stabilă. E prea multă presiune în aceste așteptări.

Sunt Psiholog și Om.

Anca Butnariu - Life Design

25/08/2026

19/08/2026

28/07/2026

07/07/2026

02/07/2026

26/06/2026

22/06/2026

05/06/2026

28/05/2026

27/05/2026

Address

Opening Hours

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category

Listing takedown request

Monday	08:00 - 20:00
Tuesday	08:00 - 20:00
Wednesday	08:00 - 20:00
Thursday	08:00 - 20:00
Friday	08:00 - 18:00