12/07/2026
Porumbul nu era doar porumb
Eram prea mică să știu asta. Pentru mine era o oală mare, aburul care-ți lua fața și un strigăt din curte: „Hai, e gata!” — ca și cm s-ar fi întâmplat ceva important, deși se întâmpla în fiecare vară, la fel.
Bunica nu măsura sarea niciodată. O arunca din pumn, din ochi, și ieșea exact cât trebuia. N-am înțeles asta decât mult mai târziu: că unii oameni n-au nevoie de rețetă, pentru că au făcut lucrul acela de-atâtea ori încât mâna știe singură.
Bunicul mânca porumbul copt, cu boabele arse pe alocuri, și nu se plângea niciodată că s-a fript. Cred că nici nu simțea. Avea palmele acelea groase, de om care a muncit pământul, și eu mă uitam la el cm ține știuletele fierbinte de parcă ar fi fost o piatră rece.
Nimeni nu fotografia nimic. Nimeni nu spunea: „Ce moment frumos.” Era doar o seară de vară ca oricare alta — și tocmai de asta a rămas.
Azi, când văd porumb la piață sau la un gard, nu-l văd ca plantă. Îl văd ca pe o cutie cu amintiri, bine ambalată în foi verzi. Deschizi un știulete și-ți cade în palmă o vară întreagă: praful de pe ulița aceea, umbra de la vie, liniștea aceea grea de amiază, când toată lumea trăgea un pui de somn și satul părea oprit.
Se mânca cu mâna. Te frigeai la degete, rămâneai cu sare pe buze, fără farfurie, fără eleganță. Și cred că exact asta era frumusețea: nu trebuia să arate bine. Trebuia doar să fie bun.
Bunicii mei nu vorbeau despre iubire. N-au zis niciodată cuvântul acesta, nu-mi amintesc să-l fi auzit de la ei. Dar iubirea era acolo, în porumbul cald pus în mâna mea fără nicio explicație, în felul în care bunica își făcea timp să aleagă știuleții cei mai buni pentru mine, deși avea o gospodărie întreagă pe cap.
Nu-mi explicau. Îmi dădeau.
Poate de asta unele amintiri nu se întorc prin poze, ci prin miros. Un porumb fiert pe undeva, pe o stradă oarecare, și dintr-odată ești din nou copilul acela care nu știa că într-o zi îi va fi dor de o oală cu apă clocotită și de niște mâini bătrâne care nu vorbeau mult, dar făceau totul cu grijă.
Mi-e dor de oamenii aceia. Nu de „vremurile de altădată” - de oamenii aceia, concret, cu numele și mirosul lor.
Și mă întreb, uneori, câte lucruri mi-au dat atunci fără să le numească daruri. Fără să aștepte mulțumiri. Fără să-mi spună ce important e ce fac.
Poate porumbul nu era doar porumb. Poate era felul bunicii de a-mi spune, fără cuvinte: „Mănâncă încet. Lumea încă are gust bun.”
Voi ce gust are copilăria voastră?
Care-i mirosul acela care vă duce înapoi, fără să vă întrebe dacă are voie?
Aștept cu drag comentariile voastre
