01/08/2026
Fantezia divorțului: ce se ascunde, de fapt, în spatele ei.
Dacă ai avea vreodată curajul să întrebi cu voce tare în cabinet câți oameni căsătoriți s-au gândit, măcar o dată, “cum ar fi dacă aș pleca”, răspunsul te-ar surprinde.
Nu pentru că relațiile lor ar fi pe cale să se destrame, ci pentru că mintea noastră are un obicei vechi: atunci când se simte prinsă, își imaginează o ieșire.
Am întâlnit de multe ori în cabinet oameni îngrijorați de propriile gânduri. “Mi-am imaginat cm ar fi să plec, înseamnă că nu mai vreau relația asta?” Și, de cele mai multe ori, răspunsul îi liniștește: nu, nu neapărat.
De unde vine, de fapt, fantezia?
Rareori apare dintr-un moment anume. De obicei se adună, tăcut, din zile în care te-ai simțit neauzit, dintr-un spațiu personal tot mai mic, dintr-o oboseală care nu mai are loc să fie spusă. Iar mintea, când nu găsește o cale reală de schimbare, își construiește una imaginară.
Fantezia devine o supapă — un loc unde, măcar pentru câteva minute, redevii cineva întreg, cu propriile alegeri, cu propriul timp.
Nu e neapărat despre partener.
Aici e nuanța pe care Esther Perel o explică atât de limpede, și pe care o regăsesc mereu confirmată în practică: fantezia divorțului nu e, de cele mai multe ori, despre celălalt ca persoană. E despre nevoia de spațiu, de libertate, de o versiune de tine care nu mai încape în forma actuală a relației. Nu fantezia despre “a scăpa de partener”, ci despre a scăpa de o stare — monotonie, sufocare, resentiment care s-a tot strâns, senzația că ești doar o funcție (parteneră, mamă, sprijin) și nu o persoană întreagă.
Cum deosebești o supapă de un semnal real?
E o întrebare legitimă, și merită un răspuns onest, nu liniștitor cu orice preț:
• Dacă fantezia apare mai ales în valuri de conflict sau oboseală și se stinge când tensiunea trece, e mai degrabă un reglaj emoțional — felul minții tale de a respira, nu un plan.
• Dacă vine însoțită de o detașare constantă, de gânduri concrete, de absența vinovăției sau a anxietății la ideea separării, poate fi semnul unei distanțări care s-a instalat deja, dincolo de fantezie.
• Dacă e vagă — “aș vrea să dispar din situația asta” — vorbește mai mult despre epuizare decât despre relație. Dacă e specifică — “aș vrea o viață fără X anume” — merită luată mai în serios.
Ce facem, de fapt, cu ea?
Nu cred că fantezia trebuie alungată, nici tratată ca o alarmă. Cred că trebuie ascultată. Ea îți spune ceva despre o nevoie neonorată — de spațiu, de a fi văzut, de a nu te fi pierdut complet pe tine în relație. Iar de multe ori, cea mai bună întrebare nu e “vreau să divorțez?”, ci “de ce anume simt nevoia să fug — și pot cere asta, altfel, fără să plec de tot?”
Fantezia divorțului e, cel mai adesea, un mesaj despre tine, nu o sentință dată relației. Dar dacă devine frecventă, insistentă, și nu se mai leagă de un episod anume, poate fi timpul să nu o mai lași doar fantezie — ci o conversație reală, cu tine sau cu partenerul tău.
