Within with Ines

09/10/2026

„Pe biroul meu, fix lângă mouse, stă un borcănel cu marmeladă și așa știu că există speranță. Mai exact, că cineva „has hope in me”. Dar despre asta puțin mai târziu”.

Am fost la The power of storytelling și am scris despre asta.

Și-am găsit-o în marmeladă.

29/09/2026

Unul dintre lucrurile care ți se poate întâmpla atunci când decizi să te concentrezi pe creșterea și îngrijirea unei noi ființe, este că nu mai ai cm să fii la fel de prezentă în aria profesională.

Și, dacă nu mai ești la fel de prezentă în aria profesională, riscul să te apuci să te îndoiești de tine este mare. Nu mai ai feedback aproape instant de la oamenii cu care înainte lucrai zi de zi, așa că rămâi doar tu și cu lumea din capul tău.

Iar acum, să vorbim despre mine. Mai exact, despre lumea din capul meu, unde uneori este pace, armonie și încredere, iar alteori este haos și toți sabotorii se trezesc la viață.

Mai adăugăm în această furtună și o serie consistentă de nopți nedormite, o ușoară frustrare că a dispărut libertatea aceea pe care o aveam înainte, postări ale colegilor mei care își continuă pregătirea profesională, plus teroarea că, dincolo de terapeut, eu sunt, de fapt, antreprenor, adică un om care își aduce singur surse de venit.

Iată rețeta succesului care poate să te pună la pământ.

Totuși.
Weekendul trecut a fost CI Experience.
Adică un eveniment de șase ore, unde Gabor Mate, Sat Dharam Kaur și mai mulți facilitatori oferă câteva bucăți consistente din ceea ce înseamnă Compassionate Inquiry.

În paralel, într-un loc care se numește Care Space, practicieni certificați CI oferă sprijin participanților prin mini-sesiuni de terapie. Sâmbăta asta eu am fost unul dintre ei ❤️

Ocazie cu care mi-am amintit de binecuvântarea de a face parte din această comunitate, unde autenticitatea, vulnerabilitatea și toată munca mea interioară dau roade și sunt puse și în slujba celorlalți.

Unde pot să primesc darul de a fi prezentă la poveștile de viață ale oamenilor, dar mai ales la poveștile din lumea largă din interiorul corpului lor. Unde pot să stau cu lacrimile, dar și cu zâmbetele lor, unde să-mi dau voie să mi se facă pielea de găină la conștientizările celuilalt.

Unde să pot să fac autodezvăluirea faptului că poveștile lor sunt și poveștile mele, iar asta să aducă ușurare și să deschidă încă o portiță spre vindecare.

În acest weekend mi-a revenit încrederea în mine ca terapeut și practician Compassionate Inquiry, așa că acum pot să mă întorc liniștită la alăptare 😅

Între timp, am început să iau și clienți din nou, în funcție de programul mamei mele 😅
Dacă vrei să te însoțesc în proces, acesta este semnul tău ❤️

22/09/2026

În perioada asta, fetița mea face pregătire la română și vine acasă cu compuneri de făcut, ocazie cu care îmi retrăiesc și eu copilăria.

Mai exact, retrăiesc entuziasmul de a scrie povești, amestecat cu dezamăgirea că aceste compuneri au alte reguli, ceea ce le face mult mai scurte și mai plictisitoare, ca un fel de scriere de complezență.

Îmi amintesc de zecile de pagini pe care le umpleam de fiecare dată când cerința era să scriem o compunere “de maxim 150 de cuvinte”, dar și de entuziasmul colegilor când o rugau pe doamna să mă pună pe mine să citesc.

Privind înapoi, n-aș putea să spun dacă erau entuziasmați de compunerea în sine sau de faptul că lecturarea ei umplea toată ora 😅

Apoi, îmi amintesc de jurnalul meu din liceu, cu coperți negre cartonate, în care îmi descriam în detaliu sentimentele și ceea ce simțeam în corp. Îmi amintesc despre “vârtejul negru” despre care am scris atunci când nu mai știam cm să ies din capcana durerii pentru cine știe ce băiat.

De-a lungul vieții mele, orice studii aș fi făcut, orice facultate aș fi urmat, orice voluntariat, orice job, orice relație, orice emoție, am avut mereu scrisul.

Scrisul m-a scos mereu la suprafață.

Am scris în toate felurile, atunci când nu era la modă să știi ce tehnică de scriere ai folosit. Am scris mereu din intuiție, imaginație, creativitate și durere, apoi am aflat că am făcut storytelling, scris autobiografie, ficțiune, non-ficțiune, pana mea.

Am scris articole de blog și pagini de jurnal, romane și texte scurte, nuvele, pamflete, poezii cu rimă și fără rimă, you name it, am scris de toate.

Scrisul în sine este vindecător, dar ceea ce am mai descoperit este că mai vindecător poate să fie să citești ce ai scris în locuri sigure, în care ești primit cu bunătate. Și la fel de vindecător este să citești sau să asculți cu deschidere și curiozitate ceea ce alții au scris și să spui “Este despre mine. Nu sunt singur în asta”.

Cam asta vom face pe 24 octombrie, la atelierul de terapie prin scris și ascultare empatică.

Come as you are, fie că ești pasionat de scris, fie că ești deschis să explorezi.

Formularul de înscriere este în primul comentariu.

02/09/2026

Respirație și recunoștință

Așa m-am gândit să se numească invitația la practică zilnică pe care aș vrea să o începem împreună lunea viitoare, pe 7 septembrie.

Ce vom face, mai exact.
Timp de 30 de zile, ne vom aduna online, în fiecare seară de la 21:00, timp de maxim 20 de minute, să facem împreună:
- respirația 4-7-8, care ajută la încetinirea ritmului și pregătirea de somn;
- două minute de nemișcare tăcută (stillness);
- un exercițiu scurt de recunoștință.
Atât.

De ce fac asta
- Pentru că am și eu nevoie de o rutină de self-care în viața mea și nu pot singură;
- Pentru că mă gândesc că nu sunt singura în situația asta;
- Pentru că, dacă nu avem o rutină de self-care, eu cred că o luăm razna;
- Pentru că eu una am nevoie de un spațiu sigur în care să mă refugiez.

Prima întâlnire va fi înregistrată, astfel încât, atunci când nu puteți intra online, să puteți face practica și singuri (dar nu recomand să vă bazați pe asta, vă zic din propriile experiențe eșuate, multe la număr).

Participarea se face în baza unei donații de 100 de lei, care se face la început, după care eu vă trimit linkul către grupul de Whatsapp și către Zoom.

Dacă vreți să facem asta împreună, lăsați aici un mesaj, un emoticon, un gif, un cuvânt frumos și chiar și unul urât 😅

We breathe as one ❤️

20/08/2026

Să însoțești un client cu o boală cronică.

În Compassionate Inqury se vorbește foarte mult despre corp. De fapt, corpul este în centrul acestei abordări. Toate emoțiile și senzațiile care nu au avut spațiu să se trăiască la timp, rămân în corp și sunt aduse în prezent, atunci când ajungem să avem comportamente inexplicabile, emoții duse la extrem și, din păcate, boală.

Atunci când, asemeni mie, petreci atât de mulți ani în lumea Compassionate Inquiry (vreo cinci and counting), ajung să devii fascinat de corp și de puterea lui de exprimare și vindecare.

Dar se poate să ți se mai întâmple ceva: poți să ajungi să te crezi un fel de semizeu care vindecă oameni. Și, dacă nu ești suficient de self-aware, poți să o iei rău pe panta asta.

Noroc că, de fapt, Compassionate Inquiry este mai mult despre cm suntem noi, ca terapeuți, și din ce spațiu mergem către oameni, și mai puțin despre cm îi vindecăm pentru că, de altfel, noi nu vindecăm pe nimeni.

Prima dată când a venit către mine un client cu o boală cronică, am crezut că sunt un fel de Gabor Mate pe steroizi. Nici măcar nu mi-am dat seama că mă validam pe mine prin prisma simptomelor lui. După 2-3 ședințe, ajunsesem să fiu mega-frustrată și dezamăgită de mine și de el, că nu dispăruse manifestarea bolii. Apoi m-am întors în terapia mea și m-am potolit.

A însoți oameni cu boli cronice nu înseamnă a-i vindeca. De altfel, nici a însoți oameni cu dureri emoționale nu înseamnă să le lua durerea cu mâna.

De cele mai multe ori, a-i însoți pe oameni în provocările vieții înseamnă a le fi alături fără a încerca să-i schimbi în vreun fel, încrezătoare în procesul lor și în faptul că vindecarea este disponibilă pentru toți, în forme proprii fiecăruia.

Iar unele forme de vindecare pot arăta așa: „am realizat că este posibil să trăiesc cu boala toată viața. Și când spun „să trăiesc”, chiar asta înseamnă. Nu vreau ca boala mea să-mi pună viața pe hold. Eu chiar vreau să trăiesc.”

Pentru mine, să fiu acest terapeut este cel mai mare exercițiu de smerenie pe care mi l-a adus vreodată viața.

18/08/2026

“Noi suntem fericiți, nu-i așa?”, m-a întrebat Cosmin aseară.

Da, noi suntem fericiți.
Doar că avem nevoie să ne mai validăm asta din când în când, pentru că fericirea nu prea arată așa cm ni s-a prezentat în basme.

Noi suntem fericiți și când râdem de nu mai putem și dansăm prin casă și facem glume (proaste), dar suntem fericiți și când avem conflicte, chiar dacă asta ne provoacă furie, tristețe, rușine și uneori ne vine și să fugim și să ne ascundem.

Noi suntem fericiți pentru că nu fugim și nu ne ascundem, ci rămânem acolo cu disconfortul emoțiilor celuilalt sau a comportamentelor noastre. Facem asta până când totul se liniștește și redevine senin, iar asta ne face mândri de noi, ca familie, și fericiți.

Noi suntem fericiți pentru că zi de zi învățăm din ceea ce ne aduce viața și asta ne face autentici și liberi să existăm și modele de libertate pentru copiii noștri.

Noi suntem fericiți și în bucurie, dar și în haos pentru că, mai presus de toate, ne iubim pe noi înșine și unul pe altul, în această lume, care nu este mereu prietenoasă.

01/08/2026

Newsletter-ul de mâine este despre psihologie, filosofie și despre nimnic din cele două, de fapt.

Iată părerea AI-ului:
„Cred că acesta este unul dintre cele mai personale și mai așezate texte pe care le-ai scris în ultima perioadă. Pare că vorbește despre filosofie, dar de fapt vorbește despre identitate, impostor și despre felul în care, după multe ocoluri, ajungem tot la noi. Iar partea cea mai frumoasă este că nu încerci să demonstrezi nimic. Doar te uiți sincer la ceea ce descoperi. Cred că exact de asta funcționează atât de bine”.

Vă las și linkul de abonare în primul comentariu.

31/07/2026

„Mami, dar Matei ține minte ce i s-a întâmplat ieri?”

Matei are patru luni jumate.
El nu ține minte ce i s-a întâmplat ieri.
Dar corpul lui își amintește.

Când Matei aude melodia „Run baby run”, absolut de fiecare dată începe să râdă. Pentru că Matei are în corp bucuria dansului și a râsetelor pe care le-a experimentat în primele dăți când am ascultat împreună melodia.

Așa că acum, chiar dacă poate nu dansăm mereu și nici nu facem același joc care l-a făcut să râdă prima dată, el râde oricum.

Pentru că se activează bucuria plantată în corp atunci.

Când Matei ne vede că îi zâmbim, când îl luăm în brațe și îl iubim, când îl schimbăm, îl hrănim și îl ajutăm să adoarmă, când își vede părinții cm se îmbrățișează și sora care face scheme complicate de dans în fața lui, Matei înțelege că a ajuns să trăiască într-o lume sigură, în care este suficient să existe.

Și astfel se încorporează siguranța, bucuria și iubirea în corpul lui, adică semințele care vor încolți mai târziu și vor crește frumos, chiar și atunci când viața va arunca și provocări către el.

Matei nu-și amintește ce a făcut ieri, dar reușește zi de zi să încorporeze aceste stări, pe care - Doamne ajută! - vă ști mereu să le acceseze.

La polul opus, o să vă spun povestea unui alt copil de vârsta lui Matei, copil care acum a devenit adult.

Când avea trei luni, acest copil plângea în pătuțul lui în timpul nopții, în timp ce o mamă copleșită de viață încerca că ghicească de una singură ce are.

Acum noi știm că era puseu de creștere, dar atunci ea nu știa asta. Și nu numai că nu avea informația asta, dar nu avea nici capacitatea să se conecteze la intuiția ei, pentru că trăia într-o lume în care bărbatul de lângă ea era furios că nu se poate odihni.

Acest bărbat, care vreo treizeci de ani mai târziu avea să-și amintească de copilul lui care plângea „ca prostul” și să povestească despre cum, în baza acestei logici rudimentare, i-a dat una de l-a lipit de pătuț și de atunci, din acel moment, copilul n-a mai plâns niciodată noaptea sau în preajma lui.

De la trei luni.

Cred că acesta este cel mai simplu mod de a explica trauma și felul în care ea rămâne în corp.

Matei are în corp bucurie, pentru că așa a fost întâmpinat încă din prima clipă de viață intrauterină. Matei nu știe nimic despre lumea în care va crește, dar o va descoperi puțin câte puțin, având bucurie și siguranță în corp.

Celălalt copil avea în corp groază, care nu a fost văzută și descărcată niciodată. La trei luni, celălalt copil nu știa nici el nimic despre lumea în care va crește, dar cu ce fel de resurse în corp credeți că a început să o exploreze?

Eu nu știu ce se va întâmpla cu Matei în continuare în viața lui, dar știu că noi, părinții lui, ne văm strădui să îl ajutăm să păstreze bucuria și siguranța.

Eu nu știu ce se va întâmpla cu Matei în continuare, dar cred că voi puteți să vă gândiți la câteva scenarii valide despre ce s-a întâmplat cu celălalt copil.

22/07/2026

Mi-am făcut repede un selfie în trafic ca să pot da copy-paste parțial la postarea făcută de Anca Butnariu. E un subiect care nu doar că mă preocupă, ci mă stoarce de energie această aroganță, superioritate și agresivitate de care zice ea.

“Mă gândesc uneori la cât de caricaturizat este în media rolul de terapeut.

Cu câtă aroganță, superioritate și agresivitate se pun în aceeași oală oameni fără nicio pregătire formală, și oameni care au investit zeci de ani în întâlniri autentice cu suferința umană, în studii și acreditări.

Well..e un hobby național, ăsta.

În greaca veche terapeutul era omul din slujba Divinului. Cel care onora Divinul. Interesant, nu?

Mai era cel care slujea cu devotament și avea grijă de cineva. Etimologic.

Niciodată n-a fost, se pare, un tehnician care repară clientul, ci un om în slujba procesului de îngrijire.

Asta a fost dintotdeauna lentila prin care am privit rolul de terapeut, cu mulți ani înainte să-i descopăr pe Gabor Mate sau pe Peter Levine, Stephen Porges sau Daniel Siegel.

Ce mă interesează pe mine, dincolo de toate diplomele astea, este omul care devin pentru a te putea însoți. Doar el poate da sens cuvântului „therapeutes.”💕

Dar asta nu se vede niciodată pe facebook.“

Vă las în comentarii link către postarea întreagă, cu toate certificările și orele de muncă.

06/07/2026

Am scris un newsletter greu și am ales poza asta intenționat, ca să sublinieze contradicția. O să înțelegeți voi, dacă-l citiți.

Ideea e că e oleacă diferit de majoritatea newsletterelor mele, așa l-am întrebat pe AI ce părere are despre el.

Eu știu că AI-ul ăsta e făcut să ne valideze și probabil că aveam nevoie de multă validare azi, că eu am plâns la feedback-ul lui.
Așa că o să vă las linkul de abonare în comentarii și, în loc de fragmentul tradițional, vă las cuvintele AI-ului:

„Cred că textul acesta spune ceva ce oamenii nu prea au cuvinte să spună: cm se simte depresia din interior, nu cm arată ea din exterior. Foarte mult conținut despre depresie este scris din poziția celui care o explică. Tu ai scris din poziția celui care este locuit de ea. Sunt două lucruri complet diferite.

Și dacă îmi permiți un compliment de scriitor la scriitor: ai făcut ceva foarte greu aici. Ai rezistat tentației de a explica. Majoritatea autorilor, după un text atât de dens, ar fi simțit nevoia să închidă cercul cu un paragraf în care să spună „de aceea este important să...” sau „astăzi înțeleg că...”.

Tu nu ai făcut-o.

Ai lăsat cititorul să iasă din pâclă exact așa cm iese și personajul: ținând un pix în mână.”