Psiholog Raluca Butnaru

04/06/2026

"Obișnuiam să cred că dragostea se măsoară prin cât de mult luptă cineva să te păstreze.

Credeam că dacă cineva imploră pentru o altă șansă, te urmărește când pleci sau intră în panică la gândul că te va pierde înseamnă că îi pasă profund...
Dar vindecarea m-a învățat altceva.

Unii oameni nu se tem să te rănească.
Se tem să piardă ceea ce faci pentru ei.
Se tem să piardă atenția ta, sprijinul tău, iertarea ta, prezența ta.

De aceea pot părea devastați când te îndepărtezi... dar ciudat de neafectați când plângi chiar lângă ei.

💛 Dragostea adevărată nu se vede prin cât de disperat încearcă cineva să te oprească să pleci, ci se dezvăluie prin modul în care te tratează cât timp te are în viața sa. Dacă îi pasă când te-a rănit, dacă reflectă, dacă repară, dacă și durerea ta contează pentru el.

Cineva care te iubește cu adevărat nu se teme doar să te piardă. Se teme să devină motivul pentru care nu te mai simți în siguranță. Odată ce vezi această diferență, acțiunile încep să vorbească mai tare decât ar putea vreodată cuvintele și promisiunile."



Imagine creată cu AI

03/06/2026

"Tulburarea de identitate disociativă (DID) este definită în DSM-5 ca o perturbare a identității indicată de prezența a două sau mai multe stări distincte de personalitate (experimentate ca "a fi posedat/ă" în unele culturi), cu discontinuitate în simțul sinelui și al acțiunii și cu variații ale afectului, comportamentului, conștiinței, memoriei, percepției, cogniției sau funcționării senzorio-motorii.

Persoanele cu DID prezintă lacune recurente în memoria autobiografică. Semnele și simptomele DID pot fi observate de alții sau raportate de individ. DSM-5 stipulează că simptomele provoacă disconfort semnificativ și nu sunt atribuibile practicilor culturale sau religioase acceptate.

Afecțiuni similare cu DID, dar cu simptome mai puțin pronunțate (de exemplu, DID subclinic), sunt clasificate printre „alte tulburări disociative specificate”.

Tulburarea disociativă disociativă (DID) este o tulburare complexă de dezvoltare posttraumatică.

DSM-5 plasează în mod specific capitolul despre tulburările disociative după capitolul despre tulburările legate de traumă și stres, recunoscând astfel relația dintre tulburările disociative și trauma psihologică.

Așa cm este frecvent în rândul persoanelor cu tulburări complexe de dezvoltare posttraumatice, pacienții cu DID pot suferi de simptome asociate cu tulburări de dispoziție, anxietate, personalitate, alimentație, tulburări somatice funcționale și consum de substanțe, precum și psihoză, printre altele.

DID poate fi trecut cu vederea atât datorită acestui profil polisimptomatic, cât și a tendinței pacienților de a le fi rușine și de a evita dezvăluirea simptomelor lor disociative și a istoricului de traume din copilărie (acesta din urmă fiind puternic implicat în etiologia DID).

Dezbaterile actuale despre validitatea și etiologia tulburării disociative de identificare (DID) reflectă dezbaterile timpurii despre isterie și alte fenomene bazate pe traume, cm ar fi amnezia disociativă.

Din punct de vedere istoric, trauma a stârnit dezbateri în interiorul și în afara domeniului sănătății mintale; perioadele de interes pentru traumă au fost urmate de dezinteres și respingerea prevalenței și impactului acesteia. Lipsa anterioară a unor dovezi sistematice despre relația dintre traumă și simptomatologia clinică a contribuit la concepții greșite despre problemele legate de traumă (cum ar fi atribuirea acestor simptome psihozei).

Absența documentării sistematice a amplorii abuzului asupra copiilor a inhibat și mai mult eforturile de a identifica și defini sindroamele complexe strâns asociate cu aceasta.

Rosenbaum a documentat că, pe măsură ce conceptul de schizofrenie a început să câștige ascensiune în rândul clinicienilor, conceptul de tulburare dissociativă a scăzut semnificativ - o schimbare care a avut loc probabil deoarece schizofrenia și tulburarea dissociativă au unele simptome similare.

Primii autori care au vorbit despre psihoze/schizofrenie (Kahlbaum, Kraepelin, Bleuler, Meyer, Jung, Schneider și Bateson) fac referire la cazuri de „psihoză” care seamănă foarte mult cu sau sunt aparent tipice pentru tulburarea disociativă. Bleuler face referire la multe astfel de cazuri, inclusiv unele în care „personalitatea «cealaltă» este marcată de utilizarea unor vorbiri și voci diferite... Astfel, avem aici două personalități diferite care operează una lângă alta, fiecare pe deplin atentă. Cu toate acestea, probabil că nu sunt niciodată complet separate una de cealaltă, deoarece se poate comunica cu ambele.”

Influențele sociale, științifice și politice converg de atunci pentru a facilita o conștientizare sporită a disocierii. Aceste influențe includ recunoașterea impactului experiențelor traumatice, documentarea feministă a efectelor incestului și ale violenței asupra femeilor și copiilor, interesul științific continuu pentru efectele violenței și integrarea psihoterapiei în medicină și psihiatrie.

Conștientizarea sporită a traumei și disocierii a dus la includerea în DSM-III a tulburării de stres posttraumatic (PTSD), a tulburărilor disociative (DID fiind denumită "tulburare de personalitate multiplă") și a tulburărilor somatoforme, precum și la eliminarea isteriei. Concomitent, pacienții traumatizați și disociativi cu simptome severe (de exemplu, suicid, impulsivitate, automutilare) au câștigat o atenție sporită pe măsură ce psihiatria a început să trateze afecțiuni psihiatrice mai severe cu psihoterapie."

Separating Fact from Fiction: An Empirical Examination of Six Myths About Dissociative Identity Disorder - PMC https://share.google/wzQEEb1I6cgoeHYJM

Imagine creată cu AI

02/06/2026

💛 Cum ne influențează experiențele dificile felul în care simțim, gândim și relaționăm? Și cm putem reconstrui sentimentul de siguranță atunci când frica, rușinea sau vinovăția par să ne țină blocați în modul de supraviețuire?

📖 Vă invităm la lansarea volumului „Resetarea Fericirii. 6 moduri în care trauma ne fură bucuria de a trăi și cm putem să o recuperăm în viața noastră”, de Dr. MaryCatherine McDonald, o carte care îmbină neuroștiința, psihologia și experiența umană pentru a explora modul în care trauma ne influențează relația cu speranța, bucuria și echilibrul emoțional.

📅 Sâmbătă, 6 iunie, ora 13:15
📍 Bookfest - Salonul Internațional de Carte, stand A16

➡️ Cum ne regăsim puterea interioară? Despre frică, speranță și calea către stabilitate emoțională

🎤 Editura Herald la Bookfest 2026

Invitați:
• Livia Mădălina Gheorghe – psihoterapeut Gestalt, EMDR, psihotraumatolog
• Alina Ivan – psihoterapeut Gestalt, psihotraumatolog, EMDR
• Cristina Ursu – psihoterapeut cognitiv-comportamental și consilier vocațional
• Andreea Tincea – chief editor

🎙️ Moderator: Sorin Lucaci (PR Herald)

02/06/2026

"Procesul de doliu presupune, mai întâi, numirea pierderii:
"Am pierdut o relaţie" sau
"Am pierdut posibilitatea unei relaţii".
Apoi presupune recunoașterea durerii fără minimalizare. Faptul că celălalt nu a oferit o încheiere nu înseamnă că durerea este exagerată. Înseamnă că psihicul trebuie să construiască singur o margine acolo unde relația nu a oferit una.

Procesul sănătos de doliu nu înseamnă să uiți repede, să te forțezi să treci peste sau să demonstrezi că nu te-a afectat. Înseamnă să pot spune, treptat:
"A fost important pentru mine. M-a durut. Nu am primit încheierea de care aveam nevoie. Dar pot construi eu o încheiere suficient de bună pentru a-mi recupera viaţa interioară."

Ghostingul lasă în urmă o rană aparte: rana de a nu fi fost întâlnit în finalul relației. Dar tocmai aici începe un proces profund de reîntoarcere la sine.

Persoana care a fost abandonată fără cuvinte are nevoie să-și redea propriile cuvinte.
Să-și spună povestea.
Să-și valideze durerea.
Să-și recupereze încrederea în percepția proprie.
Să înțeleagă că o dispariţie nu anulează ceea ce a simțit și nici nu îi diminuează valoarea.

În fond, doliul după ghosting este procesul prin care psihicul învață să închidă o ușă pe care celălalt a lăsat-o brutal deschisă. Nu din răzbunare, nu din indiferenţă, ci din grijă pentru propria viață interioară. Pentru că uneori maturitatea afectivă nu înseamnă să primești explicația pe care o meriți, ci să încetezi să-ți mai lași inima captivă într-o tăcere care nu te mai poate hrăni."

Ghostingul în relații: când celălalt dispare, dar legătura rămâne vie în interior

Ghostingul este una dintre formele contemporane cele mai dureroase de întrerupere relațională. El nu înseamnă doar că o persoană nu mai răspunde la mesaje, nu mai sună, blochează sau se retrage brusc. La nivel psihologic, ghostingul produce o ruptură fără margini clare: relația se oprește în exterior, dar continuă în interiorul celui rămas fără răspuns.

Durerea nu vine doar din pierdere, ci din felul în care pierderea se produce. Într-o despărțire asumată, oricât de dureroasă ar fi, există un moment de recunoaștere: „S-a terminat”. În ghosting, acest moment lipsește. Persoana părăsită rămâne suspendată între speranță și realitate, între „Poate are nevoie de timp” și „Poate nu mai însemn nimic”. Această suspendare creează o formă de pierdere ambiguă, în care celălalt nu este mort, dar devine inaccesibil; nu este prezent, dar continuă să ocupe spațiu psihic.

De aceea, ghostingul nu trebuie privit superficial, ca o simplă lipsă de politețe relațională. El poate activa mecanisme profunde de respingere, rușine, abandon, neputință și autoîndoială. Persoana ghostuită începe adesea să caute explicații: „Ce am făcut greșit?”, „Am spus ceva?”, „Nu am fost suficient de importantă?”, „A fost totul o iluzie?”. În lipsa unui răspuns extern, mintea încearcă să fabrice unul intern. Iar uneori îl fabrică împotriva propriei persoane.

Aici apare una dintre cele mai dificile dimensiuni ale ghostingului: nu doar relația este pierdută, ci și coerența poveștii. Omul nu pierde doar pe cineva, ci pierde și sensul a ceea ce s-a întâmplat. Amintirile recente încep să fie reanalizate, gesturile frumoase devin suspecte, apropierea este pusă sub semnul întrebării, iar încrederea în propria percepție se clatină. Ceea ce ieri părea cald și viu devine astăzi un teren nesigur.

Din acest motiv, ghostingul are nevoie de un proces de doliu. Nu pentru că relația ar fi fost neapărat lungă sau oficială, ci pentru că psihicul a investit acolo speranță, atașament, dorință, proiecții, viitor imaginat și disponibilitate afectivă. Doliul nu apare doar după moarte. Doliul apare ori de câte ori ceva semnificativ se rupe: o relație, o promisiune, o imagine despre celălalt, o versiune posibilă a vieții.

În ghosting, doliul este adesea mai greu de început tocmai pentru că nu există o confirmare clară a sfârșitului. Persoana rămâne într-o anticameră emoțională: încă verifică telefonul, încă așteaptă un mesaj, încă se gândește că poate va primi o explicație. Această așteptare menține legătura psihică activă. Ca o ușă întredeschisă prin care nu mai intră nimeni, dar prin care continuă să treacă speranța.

Procesul de doliu presupune, mai întâi, numirea pierderii: „Am pierdut o relație” sau „Am pierdut posibilitatea unei relații”. Apoi presupune recunoașterea durerii fără minimalizare. Faptul că celălalt nu a oferit o încheiere nu înseamnă că durerea este exagerată. Înseamnă că psihicul trebuie să construiască singur o margine acolo unde relația nu a oferit una.

Un pas important este separarea responsabilității. Ghostingul vorbește, în primul rând, despre capacitatea sau incapacitatea celuilalt de a gestiona confruntarea, disconfortul, vinovăția, limitele sau vulnerabilitatea. Desigur, orice relație merită privită cu onestitate, dar absența unui răspuns nu trebuie transformată automat într-un verdict despre propria valoare. Tăcerea celuilalt nu este o măsură a demnității tale.

În terapie, lucrul cu ghostingul presupune adesea revenirea la corp, la emoții și la realitate. Corpul poate păstra șocul respingerii: tensiune, insomnie, neliniște, gol în stomac, agitație, oboseală, senzația de alertă. Emoțional, pot apărea furie, tristețe, rușine, dor, confuzie și chiar dorința compulsivă de a primi un răspuns. Cognitiv, apare ruminația: mintea se întoarce iar și iar la aceleași detalii, încercând să repare o poveste neterminată.

Procesul sănătos de doliu nu înseamnă să uiți repede, să te forțezi să treci peste sau să demonstrezi că nu te-a afectat. Înseamnă să poți spune, treptat: „A fost important pentru mine. M-a durut. Nu am primit încheierea de care aveam nevoie. Dar pot construi eu o încheiere suficient de bună pentru a-mi recupera viața interioară.”

Această încheiere poate include un mesaj nestrimis, o scrisoare de despărțire, un ritual simbolic, o discuție terapeutică, o clarificare a limitelor personale sau o decizie fermă de a nu mai căuta răspuns acolo unde celălalt a ales absența. Uneori, vindecător nu este să afli „de ce a plecat”, ci să înțelegi că felul în care a plecat este deja o informație importantă despre capacitatea lui relațională.

Ghostingul lasă în urmă o rană aparte: rana de a nu fi fost întâlnit în finalul relației. Dar tocmai aici începe un proces profund de reîntoarcere la sine. Persoana care a fost abandonată fără cuvinte are nevoie să-și redea propriile cuvinte. Să-și spună povestea. Să-și valideze durerea. Să-și recupereze încrederea în percepția proprie. Să înțeleagă că o dispariție nu anulează ceea ce a simțit și nici nu îi diminuează valoarea.

În fond, doliul după ghosting este procesul prin care psihicul învață să închidă o ușă pe care celălalt a lăsat-o brutal deschisă. Nu din răzbunare, nu din indiferență, ci din grijă pentru propria viață interioară. Pentru că uneori maturitatea afectivă nu înseamnă să primești explicația pe care o meriți, ci să încetezi să-ți mai lași inima captivă într-o tăcere care nu te mai poate hrăni.

Dincolo de experiențele individuale și de observațiile clinice, în ultimii ani psihologia a început să studieze tot mai atent fenomenul ghostingului și impactul său emoțional. Cercetările recente confirmă faptul că dispariția bruscă a unei persoane din relație nu produce doar confuzie sau dezamăgire, ci poate activa procese psihologice complexe, apropiate de cele întâlnite în experiențele de pierdere, excludere socială și doliu. Tocmai de aceea, literatura științifică actuală oferă argumente importante pentru a înțelege de ce ghostingul poate necesita un proces autentic de elaborare a pierderii.

1. Pancani, Aureli & Riva (2022): Ghosting and Social Exclusion
Articolul analizează ghostingul prin prisma teoriei ostracizării și a excluderii sociale. Autorii arată că lipsa unei explicații și dispariția bruscă pot afecta profund sentimentul de apartenență, stima de sine și senzația de control personal.

https://cyberpsychology.eu/article/view/14691

Conține: impactul emoțional al ghostingului; legătura cu respingerea socială; efectele asupra identității și apartenenței; comparații cu alte forme de excludere interpersonală.

2. Freedman et al. (2022): Ghosting and Destiny: Implicit Theories of Relationships Predict Beliefs About Ghosting
Această cercetare explorează modul în care persoanele care au trecut prin ghosting trăiesc experiența abandonului relațional și ce efecte emoționale apar ulterior. Studiul evidențiază sentimente intense de respingere, confuzie, pierdere a sensului și afectarea stimei de sine.

https://gilifreedman.com/GhostingEmotions.pdf

Conține: reacțiile emoționale ale persoanelor ghostuite; diferențe între cei care ghostuiesc și cei care sunt ghostuiți; efecte asupra sentimentului de valoare personală; impactul asupra nevoii de conectare și apartenență.

3. Konings, Beullens & Walrave (2023): Ghosting on Dating Apps
Studiul investighează ghostingul în contextul aplicațiilor de dating și evidențiază faptul că lipsa închiderii relaționale poate amplifica ruminația, nesiguranța și dificultatea de a integra experiența.

https://lirias.kuleuven.be/retrieve/3081152e-1752-47bf-bd64-a9dc1124874c

Conține: ghostingul în relațiile formate online; efectele asupra stimei de sine; impactul asupra încrederii în relațiile viitoare; implicații pentru sănătatea emoțională.

4. Navarro et al. (2021): What Factors Predict Ghosting?Cercetarea urmărește caracteristicile persoanelor care aleg ghostingul ca modalitate de încheiere a unei relații. Autorii discută evitarea conflictului, dificultățile de comunicare și tendința de retragere emoțională.

https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0736585320301726

Conține: motivele pentru care oamenii recurg la ghosting; relația dintre evitarea conflictului și dispariția bruscă; stiluri de atașament și comportamente relaționale; dificultăți de reglare emoțională.

5. Biolcati, Pupi & Mancini (2022): Cyber Dating Abuse and Ghosting Behaviours Autorii discută ghostingul ca parte a unor comportamente relaționale digitale disfuncționale și evidențiază că tăcerea prelungită poate funcționa uneori ca o formă de retragere punitivă sau de evitare relațională.

https://cipp.ug.edu.pl/Cyber-dating-abuse-and-ghosting-behaviours-personality-and-gender-roles-in-romantic,140285,0,2.html

Conține: ghostingul în relațiile romantice online; legătura cu alte forme de agresivitate relațională digitală; impactul asupra partenerului abandonat; diferențe individuale și de personalitate.

6. Killikelly et al. (2023): Prolonged Grief Disorder
Deși studiul se referă în principal la doliul după deces, este foarte valoros pentru înțelegerea mecanismelor durerii persistente, a dorului intens și a dificultății de integrare a unei pierderi semnificative. Aceste procese pot fi observate clinic și în unele experiențe de ghosting, mai ales atunci când există atașament puternic și lipsa unei încheieri relaționale.

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC10291380/

Conține: criteriile actuale pentru doliul prelungit; mecanisme psihologice ale dorului persistent; impactul lipsei integrării pierderii; perspective clinice moderne asupra procesului de doliu.

Psih Dr Celestina Dumitriu

02/06/2026

"În fiecare terapeut există și un client, după cm în fiecare medic există și un pacient.

Negarea acestei ecuații este echivalentă cu negarea celuilalt, tocmai a persoanei pe care susținem că vrem s-o ajutăm. Iar faptul de a ne plasa într-o poziție de „îngrijitor”, nu în cea din care căutăm ajutor, poate susține iluzia că nu noi suntem cei care „avem nevoie”.

Yalom spune că în timpul formării i s-a amintit permanent de ideea „terapeutului complet psihanalizat”, idee pe care o vede acum ca neputând fi adevărată. Din perspectiva mea, asta ar însemna să credem că trăim într-o stare suspendată, fără mișcare sau substanță în viața noastră — un fel de monotonie emoțională.

Terapia face parte din ce în ce mai mult din formarea ca terapeut — chiar și terapeuții specializați în TCC și psihologii instruiți în cadre academice sunt acum încurajați să se folosească de psihoterapie pentru cel puțin o perioadă scurtă. Ca formator și evaluator al psihoterapeuților, sunt de fiecare dată îngrijorată când detectez o rezistență în continuarea implicării în terapie după încheierea formării, ca și cm ar exista un anumit număr de ore prin care s-ar putea ajunge la o nirvana terapeutică.

Adevărul este că s-ar putea ca pe parcursul vieții să fie nevoie să revenim din nou și din nou la traume anterioare, fiecare nouă decadă aducând poate noi elemente în prim-plan. Vedem asta la clienții noștri. De exemplu, cei care au fost abuzați sexual și-ar putea găsi liniștea la douăzeci și ceva de ani, dar faptul de a deveni părinți după câțiva ani ar putea stârni noi anxietăți care trebuie conținute și rezolvate.

De ce nu ar fi adevărat și în cazul nostru, mai ales că în fiecare zi lucrăm cu durerea și traumele altora, unele similare propriilor experiențe de viață?

Desigur, ne putem cățăra pe un piedestal, privind în jos spre clienții noștri de la înălțimea amețitoare a propriului delir de perfecțiune, sau putem accepta că uneori suntem suflete chinuite, cu propriile vulnerabilități. Sunt destul de mulți guru pe care îi putem privi ca pe niște avertismente."

Marie Adams ▪︎ "Mitul terapeutului netulburat"

Sursa imaginii: pinterest.com

01/06/2026

"Pasiunea acționează ca o forță motrice care ne propulsează înainte chiar și atunci când ne confruntăm cu obstacole. Este acel foc interior care ne ţine în viață, umplându-ne paharul când ne simţim epuizaţi.

Pasiunea este esențială pentru succes; este un sentiment înnăscut. Spre deosebire de abilități sau cunoștințe, pasiunea nu poate fi predată. Este o înclinaţie naturală către un vis sau scop specific.

Pasiunea ne alimentează motivația. Când suntem pasionați de ceva, suntem mai predispuși să depunem efort și să perseverăm.

Pasiunea dă sens vietii. Ne conectează cu ceva mai mare decâ noi înşine, fie prin muncă, hobby-uri sau relații.

Pasiunea ne energizează. Este scânteia care ne ţine implicați chiar și în momentele dificile.

Oamenii pasionaţi fac o diferentă. Ei contribuie pozitiv în comunităţile și organizaţiile lor.

Găsește-ți pasiunea și las-o să te conducă!"

Arvid Pedersen

Imagine creată cu AI

01/06/2026

"Copilul interior este partea inconștientă care influențează felul în care trăim în prezent, modul în care gândim, suferim, iubim. E amprenta trecutului asupra prezentului la nivelul ADN-ului psihologic, parte invizibilă, și totuși mereu activă.

Fiecare dintre noi are un muzeu al cuferelor unde ține sub cheie experiențe însoțite de emoții, imagini, cuvinte, nu din rândul celor mai prietenoase.

Manifestările copilului:

🙆 Copilul vulnerabil.
Face arc peste timp și devine „omul mare” singuratic, ușor izolat social, temător în relații, din cauza fricii de abandon. Își activează mecanismele de supraviețuire și poate avea relații de subjugare sau predare în fața celorlalți. 《Dacă frica mea principala e că voi fi părăsit/ă, atunci o să dezvolt o grijă nefirească să fiu pe placul celorlați și o să m-avânt spre neglijarea propriilor nevoi, dorințe.》

🙆 Copilul impulsiv.
A crescut fără un cadru parental care să implice limite, unde disciplina nu a avut niciun cuvânt de spus și se poate erija într-un viitor adult cu o autodisciplină redusă, care nu poate la rândul lui să fixeze limite și se îndreaptă către un tipar de personalitate narcisică.
Adultul care e într-un permanent bilanț de revendicarea drepturilor, crede constant „că i se cuvine”. Nu se apropie de alternative până nu intră într-un proces de conștientizare al sinelui și o întoarcere spre copilul interior. Un copil care nu a avut limite sănătoase, va avea dificultăți de integrare și adaptare.

🙆 Copilul furios.
Se activează ușor, își poartă suferințele bine ascunse şi când resimte frânturi din traumă, abuz, nu poate face față deprivarii emoționale. Nu a învățat un alt limbaj principal al iubirii, iar suferința scoate la iveală de fiecare dată o furie extremă care, de fapt, ascunde o tristețe de neconsolat, de neexplorat.

🙆 Copilului fericit și liber.
Îl ținem de mână fix când pericolele sunt departe, când ne simțim în siguranță, apreciați și validați.

Situațiile activatoare pot fi extrem de evidente sau din contră, aproape de nesesizat conștient. Ies la iveală suferințele copilului demult uitate și lăsate deoparte atunci când ne simțim disfuncționali din punct de vedere relațional ori când alte manifestări ale fricii încep să domine.《O să-mi îngreunez ascensiunea profesională pentru că mă tem de eşec, pentru că am un istoric în care mi s-a spus repetitiv că o voi da în bară.》

Un șef extrem de rigid și exigent, un partener de viață critic, oamenii care ne devin apropiați pot scoate la iveală rănile lăsate deoparte în timp.

Copilul interior acționează așa cm a învățat ani de zile să se poarte în copilărie, și nu confruntă abordarea șefului, la fel cm nu reușea să își confrunte părintele într-o ceartă nedreaptă. Nu își aduce în prim plan nevoile în relația de cuplu, asemănător cu modul în care nu își exprima dorințele în copilărie, pentru că îi erau respinse.

Când trăim pe baza automatismelor, a transelor cotidiene, nu mai suntem în prezent; mintea inițiază un mecanism de supraviețuire, merge într-o direcție de evitare ori de supracompensare. Dacă simt că sunt nefericit în relația de cuplu, voi petrece toată ziua la muncă, unde voi obține rezultate extraordinare.《Dacă mă voi descurca foarte bine, voi merita respectul și atenția şefului, la fel cum, atunci când rezultatele școlare erau extraordinare, părinții mei mă recompensau.》

Relația cu noi înșine are nevoie de iubire de sine, încredere de sine, apreciere, respect, reușită. Când începem să ne conectăm cu noi înșine, primul beneficiu e descoperirea rădăcinilor unor frici, insecurități, a unor comportamente dependente sau de autosabotoare."

https://smartliving.ro/copilul-interior-este-amprenta-trecutului-asupra-noastra-cum-il-vindecam/

Imagine creată cu AI

31/05/2026

"Adevărata putere constă în a-i ridica pe alții pe măsură ce urcăm și măsura în care viețile celor pe care îi sprijinim strălucesc. Succesul colectiv ne alimentează propria noastră călătorie."

Heline Freea

Imagine creată cu AI

30/05/2026

"Inima unei mame se zbate cel mai adesea între teama de a-și pierde fiul și dorința de a-l vedea reușind în viață. Stările prin care trece sunt mult mai complexe decât lasă să se întrevadă atmosfera de excepțională tandrețe care însoțește cele mai multe nașteri. În ciuda faptului că unele sentimente rămân acolo pentru totdeauna, modul în care ele se exprimă evoluează: fiecare etapă a vieții este marcată de provocări specifice, a căror miză este însăși legătura dintre ei doi și care amenință uneori o relație aparent idilică, până atunci.

În ceea ce-l privește pe fiu, ambiția sa de a rămâne beneficiarul exclusiv al iubirii materne este temperată de dorința de a se desprinde de ea pentru a câștiga recunoașterea semenilor și a cunoaște o iubire cel puțin la fel de valorizantă, fără a da totuși impresia că o detronează pe regina-mamă!

Ființa umană trăiește și se simte fericită (sau nefericită) atunci când se află într-o relație sau face parte dintr-un cerc de relații, iar relația cu mama le guvernează pe toate celelalte.

Amprenta acestei relații este permanentă. Ea le va influența decisiv pe toate cele care vor urma.

De la început, mama și fiul nu pot exista în afara acestei relații. A fi atent la ce simte unul sau celălalt înseamnă a te îngriji cu adevărat de această legătură privilegiată. Fiecare dintre ei are de câștigat dacă se îngrijește de această relație încă de la început.

O relație se dezvoltă ca un dialog, mai mult sau mai puțin armonios, în care niciuna dintre părți n-ar trebui să existe în detrimentul celeilalte."

Verginie Megglé ▪︎ "Relația mamă-fiu"

Imagine creată cu AI