Psiholog Raluca Butnaru

18/06/2026

Stephan Konrad Niederwieser, formator NARM, despre povara rușinii, reconectarea cu corpul, emoțiile și sinele autentic.

🌞 Îl puteți întâlni sâmbătă, la Carturesti Verona, începând cu ora 17:00.

Astăzi, în Guerrilla De Dimineață cu Dobro, Gilda și cu Nic , stăm ...

18/06/2026

Traumă, rușine, disociere

”Trauma din copilărie cuprinde o gamă largă de experiențe adverse, inclusiv diverse forme de abuz și neglijare, care reflectă eșecuri semnificative în îngrijire.

Abuzul asupra copilului se referă la acte de comitere - acțiuni deliberate care cauzează daune - în timp ce neglijarea copilului implică acte de omisiune sau eșecul de a oferi îngrijirea și protecția necesare (McCoy & Keen, 2022 ).

Experiențele traumatice din copilărie pot include abuz emoțional, fizic și sexual, precum și neglijare emoțională și fizică. Cercetările privind impactul traumei evidențiază efecte profunde asupra percepției corporale și de sine, reglării afective și funcționării relaționale. Impactul central reprezintă încălcarea încrederii și siguranței pe care o implică adesea trauma.

Atunci când îngrijitorii, care ar trebui să ofere protecție și validare, provoacă răul sau nu reușesc să satisfacă nevoile emoționale de bază, copiii pot internaliza aceste experiențe ca dovezi ale deficiențelor personale.

Această internalizare cultivă un sentiment omniprezent de rușine, înrădăcinat în convingerea că persoana este fundamental imperfectă, nedemnă sau/și neiubită.

Rușinea este o emoție profund înrădăcinată, conștientă de sine, care apare din percepția unui eșec în îndeplinirea standardelor sociale sau personale, ducând adesea la sentimente de lipsă de demnitate și dispreț de sine. Spre deosebire de vinovăție, care se referă la acțiuni specifice, rușinea implică o evaluare negativă globală a sinelui.

Rușinea este modelată de experiențele relaționale timpurii și servește de obicei ca un mecanism de reglare a apartenenței sociale. În condiții optime de dezvoltare, ea joacă un rol adaptiv prin consolidarea legăturilor interpersonale și ghidarea comportamentului moral.

În contextul traumei din copilărie, rușinea devine adesea maladaptativă. Persoanele cu antecedente de traume din copilărie pot experimenta sentimente neprocesate de rușine, care implică un sentiment omniprezent de inferioritate și lipsă de demnitate. În astfel de circumstanțe, rușinea nu mai reglează comportamentul social în mod constructiv, ci, dimpotrivă, favorizează autocritica cronică, retragerea socială și, în unele cazuri, funcționarea patologică a personalității.

Tendința de a ne rușina este una dintre consecințele problematice ale abuzului și neglijării copiilor.

APA (2022) clasifică tulburările disociative ca fiind afecțiuni caracterizate printr-o perturbare a integrării diferitelor domenii ale funcționării psihologice, inclusiv conștiința, memoria, identitatea, emoția, percepția, reprezentarea corpului, controlul motor și comportamentul.

Din perspectivă psihodinamică, aceste tulburări sunt înțelese ca rezultatul unor procese disociative persistente.

Disocierea este conceptualizată ca un mecanism psihologic comun care permite indivizilor să facă față experiențelor stresante prin separarea emoțiilor, senzațiilor sau amintirilor de conștientizare. Deși acest mecanism poate avea o funcție adaptivă în confruntarea cu stresul acut (de exemplu, un sentiment temporar de deconectare de sine sau de mediu în timpul evenimentelor amenințătoare), disocierea cronică, în special la supraviețuitorii traumelor din copilărie, poate perturba integrarea experiențelor de sine. Acest lucru poate duce la fragmentarea identității și la dificultăți în reglarea emoțiilor.

În aceste cazuri, disocierea reprezintă o încercare de a păstra un sentiment de siguranță emoțională și autocoerență prin compartimentarea experiențelor care sunt prea dureroase pentru a fi procesate conștient.

Când este înrădăcinată în trauma atașamentului, această formă de disociere patologică apare de obicei ca un răspuns defensiv la o dinamică relațională paradoxală în care îngrijitorul, care ar trebui să funcționeze ca o sursă de siguranță, este simultan sursa fricii. Aceasta creează o stare de dezorganizare relațională, forțând copilul într-un conflict psihologic. Pentru a face față acestuia, procesele disociative pot activa o formă de divizare psihologică, prin care aspectele dureroase ale sinelui, experiențele și relațiile sunt sechestrate în stări mentale segregate.

Deși acest mecanism poate oferi protecție temporară împotriva suferinței acute, el duce adesea la perturbări pe termen lung în coeziunea identității și reglarea emoțiilor.”

https://www.mdpi.com/2254-9625/15/8/151


Sursa imaginii: pinterest.com

17/06/2026

"Avem nevoie să normalizăm FANTEZIILE de răzbunare. Când spun să normalizăm fanteziile, nu mă refer să normalizăm comportamentul, să acționăm în baza lor sau să justificăm răul făcut altora.

Mă refer că e necesar să încetăm să judecăm aceste fantezii și să începem să înțelegem ce încearcă ele să protejeze.

De multe ori, ele apar după ce am fost răniți, trădați, umiliți, abuzați sau lăsați fără nicio compensație sau reparație a răului suferit.

O parte din sistemul nostru psihic încearcă aă rezolve ceea ce încă se simte nerezolvat.

De acolo poate începe un cerc vicios.
Reluăm în minte ceea ce s-a întâmplat, ce ne-am fi dorit să spunem și ne imaginăm confruntarea.

Ne spunem „Așa ar trebui să se desfășoare... În sfârșit vor înțelege... În sfârșit își vor cere scuze...”

Poate că ceva din interior se va putea liniști.

Și pot apărea fanteziile de răzbunare.
„Vreau să sufere așa cm am suferit eu.”
„Vreau să plătească pentru ceea ce au făcut.”
„Vreau să știe cm s-a simțit asta.”

Fanteziile de răzbunare ne pot crea un sentiment temporar de putere atunci când experiența inițială ne-a făcut să ne simțim lipsiți de putere. Prin ele putem încerca să creăm dreptate, să restabilim sentimentul de control, să ne protejăm de neputință sau să ne asigurăm că suferința noastră nu este ștearsă ori uitată.

Aceasta este partea pe care o ratăm atunci când ne limităm doar la a le condamna.

Fantezia de răzbunare are, de obicei, o intenție pozitivă. Încearcă să ne ajute, chiar dacă strategia pe care o folosește nu funcționează în cele din urmă.

Problema este că, de fiecare dată când o retrăim în minte, întărești acea rețea neuronală. Nu obținem cu adevărat repararea rănii. Întărim același cerc vicios care încearcă să rezolve o problemă pe care nu o poate rezolva.

Așa fantezia ajunge o strategie de supraviețuire, care a început prin a încerca să repare durerea, să perpetueze chiar acea durere.

Fanteziile de răzbunare pot aduce o ușurare de moment, dar ele nu aduce responsabilizare, reparare sau o încheiere autentică.

Ieșirea din acest tipar nu vine prin judecată sau prin forțarea gândurilor să dispară. Începe prin a asculta fantezia fără a-i permite să conducă."

Anderson

Sursa imaginii: pinterest.com

16/06/2026

"Trădarea este diferită de alte experiențe dureroase deoarece implică o încălcare a încrederii din partea cuiva pe care ne-am bazat. Această încălcare creează ceea ce cercetătorii numesc „trauma trădării”, o formă specifică de prejudiciu psihologic care apare atunci când persoanele sau instituțiile de care depindem pentru supraviețuire încalcă această încredere.

Trădarea e deosebit de devastatoare pentru că implică o traumă relațională. Nu suntem răniți de un străin sau de o circumstanță întâmplătoare, ci de cineva în care am ales să avem încredere, cineva în care credeam că ne apără interesele.

Aceasta creează o dublă rană:
💔 rănirea inițială în sine,
💔 zdruncinarea încrederii în acea persoană și în capacitatea noastră de a judeca cine e de încredere.

Impactul trădării se extinde dincolo de relația inițială.

Atunci când cineva apropiat ne trădează încrederea, acest lucru poate schimba fundamental modul în care percepem lumea, pe ceilalți oameni și pe noi înșine. Am putea începe să ne punem la îndoială judecata, valoarea noastră și dacă cineva poate fi cu adevărat de încredere.

Trădarea din partea cuiva apropiat ne activează sistemul de atașament, circuitul neurobiologic care guvernează modul în care ne legăm cu ceilalți. Acest sistem, dezvoltat în copilăria timpurie, determină modul în care căutăm apropierea, răspundem la separare și gestionăm amenințările la adresa relațiilor noastre importante.

Cercetările au arătat că durerea socială (precum trădarea) activează aceleași regiuni neuronale ca durerea fizică. Cortexul cingular anterior și insula, zone implicate în procesarea durerii, prezintă tipare similare de activare, indiferent dacă suferim de leziuni fizice sau de respingere socială.

Trădarea declanșează răspunsul la amenințare al sistemului nostru nervos, inundând corpul cu hormoni de stres precum cortizolul și adrenalina. Asta explică de ce trădarea poate duce la simptome fizice, inclusiv dificultăți de somn, modificări ale apetitului, bătăi rapide ale inimii, probleme digestive și tensiune cronică.

Experiențele traumatice, inclusiv trădarea, sunt adesea codificate diferit în memorie. Pot deveni fragmentate, excesiv de vii sau intruzive, ceea ce face dificilă procesarea și depășirea experienței.

Aceste răspunsuri neurologice ajută la explicarea motivului pentru care trădarea nu se simte doar ca o tristețe sau o dezamăgire obișnuită, ci creează un profund sentiment de amenințare și dezorientare.

Cu toții avem presupuneri de bază despre lume
"oamenii sunt în general demni de încredere",
"relațiile noastre sunt sigure",
"putem prezice comportamentul celorlalți" etc.
Trădarea spulberă aceste presupuneri, creând un sentiment fundamental de incertitudine și pericol.

Trădarea din partea cuiva semnificativ ne poate zdruncina simțul de sine, făcându-ne să ne punem la îndoială judecata, valoarea și înțelegerea relației. Această perturbare a identității poate fi deosebit de severă atunci când trădarea vine din partea unui partener după o relaţie de lungă durată sau a unui membru al familiei a cărui opinie am interiorizat-o.

Trădarea implică pierderi multiple:
💔 relația așa cm o înțelegeam,
💔 viitorul pe care ni l-am imaginat și
💔 istoria comună.

Această durere este complicată de faptul că persoana la care ne-am adresa în mod normal pentru alinare este sursa durerii noastre.

❤️‍🩹 După trădare, mulți oameni dezvoltă o vigilență sporită pentru semnele de înșelăciune sau abandon. Această hipervigilență are o funcție protectoare, dar poate fi epuizantă și poate interfera cu formarea de noi relații sau repararea celei actuale.

🌱 Mulți supraviețuitori ai trădării se învinovățesc, întrebându-se ce au greșit sau ce ar fi trebuit să vadă. Autoînvinovățirea provine adesea din nevoia de a menține un sentiment de control. Dacă putem identifica ce am greșit, putem probabil preveni viitoarele trădări."

Why Does Betrayal Hurt So Much? Understanding the Psychology of Broken Trust — IMPACT Psychological Services https://share.google/HVLWMUwCUijfYGqlk

Sursa imaginii: pinterest.com

15/06/2026

"Majoritatea oamenilor cred că recuperarea după traumă începe cu procesarea traumei.
Nu.
Totul începe cu siguranța.

Una dintre cele mai mari credințe greșite despre terapia traumei este că vindecarea este o singură intervenție, o singură descoperire sau un singur moment de înţelegere.

În realitate, recuperarea are loc prin trei procese interconectate:
• Siguranţa - stabilitate, autoreglare și resurse.
• Procesarea - procesarea experiențelor traumatice într-un mod structurat și susținut
• Integrare - crearea de sens, reconstruirea identităţii și speranța pentru viitor.

Când lipsește una dintre aceste zone, progresul adesea stagnează. Când toate trei lucrează împreună, vindecarea devine posibilă.

Recuperarea după traumă nu înseamnă să ștergi trecutul. Este despre a ajuta sistemul nervos să învețe că pericolul a trecut, prezentul este sigur și viitorul poate aduce noi posibilități și oportunități."

Maryam Ashkan

14/06/2026

"O stridie care nu a fost niciodată rănită nu produce niciodată o perlă.
O perlă începe atunci când ceva nedorit intră.
Un bob de nisip, un parazit, o iritare.
Ceva care nu aparţine.
Stridia nu o poate îndepărta
așa că răspunde.
Strat cu strat, acoperă intruziunea cu nacre (sidef), o substanță pe care o secretă din propriul corp.
În timp, ceea ce odinioară provoca iritaţie devine o perlă.
Nu pentru că suferința ar fi frumoasă.
Nu pentru că durerea ar avea o semnificație inerentă. Dar pentru că stridia face ceva cu ceea ce a rănit-o.

Creșterea psihologică funcţionează adesea la fel.

Oamenii rareori încep terapia pentru că totul pare în regulă. Vin pentru că ceva nu vrea să tacă.
Anxietate, atacuri de panică, lipsă de scop, gânduri intruzive. Un simptom care revine mereu.
Acest simptom este adesea locul de unde începe munca.

Nu orice rană devine înțelepciune.
Nu orice durere se transformă în creștere.

Dar când suferința este întâmpinată, nu evitată,
ceva începe să se formeze.
Încet.
În întuneric.
Exact în locul unde odinioară durea.
Ceea ce odată părea o intruziune treptat devine centrul a ceva nou.
Nu în ciuda rănii.
Ci datorită a ceea ce s-a făcut cu ea."

Federico Rossi

Imagine creată cu AI

13/06/2026

"Speranța nu este gândire pozitivă. Este unul dintre cele mai puternice semnale biologice din medicină si unul dintre cele mai subutilizate pârghii clinice pe care le avem. Speranța este o arhitectură cognitivă.

Psihologul Charles Snyder a identificat două componente măsurabile ale speranţei:
🤍 Agența - convingerea că poţi avansa spre un scop.
🤍 Capacitatea de a genera rute către acesta.
Ambele sunt dresabile.
Ambele sunt afectate de boală.
Ambele prezic rezultatele tratamentului independent de severitatea simptomelor

Ce face speranța creierului?

Speranța activează același circuit implicat în anticiparea recompensei, crește neuroplasticitatea și declanșează aceeași cascadă biologică ca exercițiul fizic și antidepresivele.

În depresie, o speranţă mai mare la iniţierea tratamentului prezice un răspuns mai bun, indiferent de severitatea inițială a simptomelor.

Speranța mai mare este asociată constant cu o anxietate mai mică și prezice reduceri ulterioare a anxietății prin tratament.

Ce face speranța corpului?

Speranţa este asociată cu reducerea mortalității cardiovasculare și a mortalităţii din orice cauză.

Speranța prezice rezultate mai bune de sănătate, economice și relaţionale pe parcursul vieţii, independent de circumstanțele de bază.

Speranţa este asociată cu o funcţie imunitară mai bună, mai puţine afecţiuni cronice, reducerea inflamației și un somn mai bun.

La pacienții cu cancer, speranţa este asociată independent cu o supravieţuire mai lungă, un răspuns mai bun la tratament și o calitate mai bună a vieții.

Ce efecte are lipsa de speranță?

Lipsa de speranță este credința specifică că nimic din ce faci nu va schimba rezultatul.

Lipsa de speranță corelează mai puternic cu gândirea suicidară si eventuala sinucidere decât cu severitatea depresiei. Chiar și în absența depresiei, lipsa speranței prezice suicidabilitatea.

Lipsa de speranță crește independent markerii inflamaţiei sistemice.

La pacienţii cardiaci și oncologi, lipsa de speranță este un factor de risc independent care accelerează progresia bolii, crește mortalitatea și reduce aderența la tratament.

Cum restabilim speranţa?

Cercetările despre neuroplasticitate arată că speranţa se reconstruiește prin acţiune, nu prin gândire. Micile succese concrete reconstruiesc căile de recompensă.
Strategiile de îmbunătăţire a speranței produc îmbunătăţiri semnificative ale speranţei și satisfacţiei de viaţă.

Gândirea raportată la agenţă și căile prin care putem obține ceea ce ne dorim pot fi practicate explicit în terapie, în activarea comportamentală și în stabilirea structurată a obiectivelor, făcând din speranță una dintre puţinele construcţii psihologice care sunt atât clinic semnificative, cât si direct antrenabile.

Speranța nu este absența suferinței. Este credința că suferința nu este starea finală."

Britton Ashley

Sursa imaginii: pinterest.com

12/06/2026

"Disocierea este un fenomen complex și eterogen. A fost definită ca o „perturbare și/sau discontinuitate în integrarea normală, subiectivă a unuia sau mai multor aspecte ale funcționării psihologice, inclusiv (dar fără a se limita la) memoria, identitatea, conștiința, percepția și controlul motor.

Această definiție implică o gamă largă de simptome psihologice (de exemplu, depersonalizare, derealizare, amorțeală emoțională și fragmentări ale memoriei) și simptome somatoforme (de exemplu, amorțire). Pe lângă incapacitatea de a accesa informații în mod normal receptive și de a controla procesele motorii (simptome negative), disocierea include intruziuni involuntare ale informațiilor senzoriale, afective și cognitive în conștientizarea sau comportamentul, de exemplu, flashback-uri disociative (simptome pozitive).

Disocierea poate fi conceptualizată atât ca o tendință generală (disociere de trăsătură), cât și ca o stare tranzitorie (disociere de stare) și poate fi observată și în populațiile non-clinice, deși într-o măsură mult mai mică decât în ​​populațiile clinice.

Disocierea patologică este un fenomen transdiagnostic, foarte prevalent în tulburările disociative și în tulburările legate de traume, inclusiv tulburarea de depersonalizare/derealizare (DDD), tulburarea de identitate disociativă (DID), tulburarea de stres posttraumatic (PTSD) și tulburarea de personalitate borderline (BPD). În ceea ce privește PTSD, cea mai recentă versiune a Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM-V) include un subtip disociativ (subtipul disociativ al tulburării de stres posttraumatic, D-PTSD), caracterizat prin răspunsuri predominant disociative la memento-uri traumatice și alți factori de stres sub formă de depersonalizare și/sau derealizare. În BPD, disocierea este în primul rând legată de stres și pare să aibă un impact substanțial asupra funcționării afectiv - cognitive."

Dissociation and Alterations in Brain Function and Structure: Implications for Borderline Personality Disorder - PMC https://share.google/DLI8iBnEQaRPYvn7L

Sursa imaginii: pinterest.com

11/06/2026

🎼 Știați că…?

• muzica activează simultan mai multe zone ale creierului decât multe alte activități?

Atunci când ascultăm muzică, sunt stimulate centrele responsabile de emoții, memorie, atenție și motivație.

• muzica poate reduce nivelul de cortizol, hormonul stresului?

De aceea, după câteva minute de ascultare, mulți oameni resimt o stare aparte de calm și relaxare.

• facilitează accesul la emoții pe care uneori nu le putem exprima în cuvinte?

Ea poate deveni o formă de autocunoaștere și explorare interioară. De asemenea, influențează ritmul cardiac și respirația. Organismul tinde să se sincronizeze cu tempo-ul muzical, ceea ce explică efectul liniștitor al anumitor compoziții.

Și, nu în ultimul rând, contribuie la reducerea anxietății. Numeroase studii au arătat că muzicoterapia este utilizată ca metodă complementară în gestionarea stresului și a anxietății.

Poate de aceea o sală de concert seamănă uneori cu un spațiu terapeutic. 🤍

• Link-ul către emisiunea integrală se află în comentarii.

11/06/2026

"Infidelitatea este una dintre cele mai dureroase încălcări ale încrederii într-o relație.

Infidelitatea poate fi văzută ca formă de agresiune și pedepsire. Este o modalitate de a manifesta furia neexprimată, de a obține controlul sau de a devaloriza și diminua partenerul.

Infidelitatea nu presupune întotdeauna căutarea unei conexiuni în afara relației. Poate fi o formă de comunicare imatură, orientată spre acțiune. O modalitate de a spune „Sunt rănit” sau „Sunt furios” fără a folosi cuvinte. Acest act pasiv-agresiv ocolește confruntarea directă și conversații dificile.

Mulți infideli spun că se simt devalorizați, ignorați sau singuri în relația lor și, la rândul lor, înșală ca o modalitate de a se răzbuna pe partenerul lor. Infidelitatea poate însemna, de asemenea, pedepsirea sau dominarea unui partener - transmiterea unui mesaj de nemulțumire, resentimente sau nevoi nesatisfăcute.

Rușinea se amestecă adesea cu decizia de a înșela.

O persoană care înșeală se poate simți inadecvată, neiubită sau nevăzută în relația sa. Unde există rușine, există adesea disociere. Disocierea, în termeni psihologici, implică o deconectare de propriile emoții, gânduri sau simț de sine. Când cineva se disociază, poate acționa impulsiv sau deconectat de valorile și comportamentele sale obișnuite.

În timpul actului de infidelitate, disocierea poate facilita raționalizarea sau compartimentarea trădării.
Infidelul se poate convinge că acțiunile sale sunt justificate sau că poate menține o distanță emoțională față de infidelitatea sa."

When Anger Is Expressed as Infidelity https://share.google/6gHX4VqtybL8PZbVx




Sursa imaginii: pinterest.com