30/08/2026
Bunicul stătea în picioare în fața ei și o păzea. Zece minute cât am stat în zona aceea a blocului, lăsându-mi câinele să adulmece prin iarbă, i-am urmărit și mă întrebam ce fac o fetiță pe bancă și un bunic în fața scării blocului dimineața la 9, când majoritatea copiilor dorm în vacanță. Mă gândeam că așteaptă pe cineva. Dar nu venea nimeni. Bunicul se uita când la ea, când pe aleea de pe trotuar, când crispat la câinele meu care își rodea la câțiva metri, oasele găsite. Copilul se mai ridica și făcea câțiva pași spre copacii din față, dar apoi se așeza iarăși. Era un copil „ scos afară”.
Fetița avea cam 8 ani, cu ten foarte alb, palid aș spune, și cu un corp slab, firav. M-am uitat la ochii ei. Ochii ne relevă tainele sufletului și acolo poți citi adevărul. Ochi curioși, așa cm ar trebui să fie un copil la vârsta asta, dar într-un corp fragilizat de prea multă protecție.
În plimbările prin oraș, printre oameni, cu prietena și formatoarea mea Monique, am învățat să mă uit la corpuri și să mă întreb ce informații îmi transmit despre capacitatea omului de a face față vieții cu tot ce cuprinde ea: iubire, respingere, grijă, părăsire, entuziasm, reușite și eșecuri. Sunt corpuri care exprimă inconștient, ” Nu contez”, ” Vreau să fiu invizibil”, ”Port o responsabilitate prea mare pe umeri”, ”Sunt împărțit între două lumi( două familii)”” Nu vreau să cresc pentru că adulții mi-au spus că e cel mai frumos să fii copil”, ” Nu vreau să devin femeie pentru că femeile din familia mea mi-au spus că viața e mai grea pentru femei decât pentru bărbați” sau” Uitați-vă la mine ”,” Sunt de încredere”, ” Sunt cineva”, ” Nu mai puteți ignora suferința mea”.
Ca exercițiu: uitați-vă la corpul unui cerșetor și cm acesta se îndreaptă de umeri și privește înainte când nu mai trebuie să joace în fața voastră acel rol.
Ce exprima acel copil prin corp și mișcări? „Sunt captivă, dar în siguranță”, „ Mă simt singură”,” Mă plictisesc”, ” Vreau să dispar de aici și să fiu unde aș putea să cunosc lumea”. De altfel, bunicul nu era cu ea pe bancă să aibă o conversație amândoi, ci stătea în picioare la 2 metri de ea, ca un paznic( mă gândeam că o fi fost chiar paznic și era o deformație profesională), iar ea stătea singură cu gândurile și emoțiile ei, încercând să„ se joace”. Nu avea nicio jucărie sau carte sau ceva să o ajute la joacă.
Ca terapeut de familie, mă întreb mereu ce relații și roluri din familie susțin interacțiunea pe care o observ și fac ipoteze.
O mamă plecată în străinătate la muncă, divorțată și care și-a lăsat copilul la părinți. Deloc o decizie ușoară, dar considerată un sacrificiu necesar pentru binele copilului. În plus, se simte importantă acolo și primește validare pentru că „pune suflet în ceea ce face”.
Bunici„ la datorie” iubitori, suferind pentru alegerea neinspirată a fiicei lor a unui bărbat nepotrivit, sensibili la suferința nepoatei de a sta departe de mamă, dar suportivi așa cm pot ei. Bunici care se tem să nu pățească copilul ceva pentru care să fie trași la răspundere de mamă( sau de autorități dacă este în plasament familial), și prin urmare sunt hiperprotectivi( adică oferă protecție copilului mai mult decât are acesta nevoie, în situații în care ar trebui lăsat să se descurce singur și să își descopere capacitățile).
Un copil timid, care se usucă de dorul mamei, iubirea și grija bunicilor neputând să o înlocuiască. Un copil care nu știe să ceară ce vrea pentru că cererea este văzută ca nerezonabilă( mama nu poate fi cu ea și poate face bani doar în străinătate,(?!), fetița trebuie să nu se joace cu alți copii care o pot îmbrânci sau vorbi urât(?!) și care trebuie să mulțumească cu ce i se oferă, chiar dacă nu îi satisface nevoile de copil.
Am văzut multe asemenea cazuri când am lucrat cu 20 de ani în urmă în protecția copilului și câteva în cabinetul meu de psihoterapie.
Mă întrebam dacă ei ar cere ajutorul și ar veni la terapie. Cu ce problemă ar veni? Da, acest bunic ar duce copilul la terapie trimis de altcineva, de exemplu de doamna doctor( o autoritate). E îngrijorat că e prea slabă fetița și nu mănâncă, deși i-au dat vitamine așa cm le-a spus doamna doctor. Dar doamna doctor, știind că un copil nu are nevoie doar de hrană fizică ci și de hrană emoțională, relațională, l-a trimis la psiholog. Poate că fetița are nevoie să vorbească cu cineva.
El vine la terapie cu speranța vindecării și transformării într-o fetiță sănătoasă, veselă, îndrăzneață, vorbăreață. E convins că a făcut tot ce trebuie, toată lumea face ce trebuie, dar e ceva la copilul acesta de nu e fericit și nu e ca ”alți copii”, așa e ea, mai sensibilă, ca mama ei. Bunica ar sta în acest timp acasă să facă mâncare și ar fi îngrijorată de rezultatele cu care ar veni bunicul„ de la doamna doctor psiholog”. Se mai poate face ceva pentru fetiță?
Sigur că da. Vindecare prin relații. Travaliul pierderii. Comunicare și validare a emoțiilor. Apropiere de oameni. Integrare în grupul de joacă. Mișcare și sport. Încredere în capacitatea ei de a face față situațiilor. Încurajare și susținere a autonomiei. Susținem curiozitatea, joaca, explorările. Libertatea cu responsabilitate. Nereușita face parte din învățare și e normală, nu e ceva de care să ne speriem. Reechilibrarea balanței dintre a da și a primi în fiecare relație. Neîndatorarea relațională a copilului. Un termen limită de revenire a mamei( dat de timp sau de o sumă de bani care devine principalul obiectiv al mamei). În felul acesta, copilul are certitudinea că singurătatea lui se va încheia și se va putea repara imaginea de sine. O mamă care revine când copilul e deja adult, a pierdut șansa reparației relației cu copilul. Includerea rudelor paterne în viața copilului, ceea ce înseamnă mai multe resurse(financiare, emoționale) pentru copil. Asumarea de către fiecare membru al familiei a contribuției la crearea situației dar și la schimbarea pe care fiecare o poate face. Nu e nimeni vinovat, dar fiecare poate veni cu ceva diferit și benefic.
Curent, am întâlnit în cabinet adulți, foști copii cu povești de familie asemănătoare sau mai tragice. Fie că sunt clienți în terapie, fie că sunt studenți în formare pentru a deveni psihoterapeuți, ei se străduiesc să facă pace cu trecutul și deciziile nu totdeauna conștiente ale părinților lor. Încearcă să dezvolte acum abilități și calități care să îi ajute să își creeze o viață mulțumitoare. Să repare suferințe pe care nici acum nu se simt total deschiși să și le recunoască fără a simți vinovăție că le au. Să își ignore frustrarea că părinții sunt cei care trebuie acum protejați și asta înseamnă închiderea subiectului, fără vreo validare a singurătății trăite. Să găsească sens la sentimentul lor de nedreptate și să ofere acțiuni, contexte, reparatorii.
Relațiile de familie și relația cu noi înșine sunt constant în lucru.
