What are the opening hours?

Monday 00:00 - 00:00 Tuesday 00:00 - 00:00 Wednesday 00:00 - 00:00 Thursday 00:00 - 00:00 Friday 00:00 - 00:00 Saturday 09:30 - 12:30

Găman Cătălin - Cabinet individual de psihologie, 605400, Strada T. Vladimirescu, bloc Cascada 13/sc. A(parter)/ap. 2/1, Moinesti (2026)

Q: What is the address?

605400, Strada T. Vladimirescu, Bloc Cascada 13/sc. A(parter)/ap. 2/1

20/08/2026

(anamneze de interior)

… faptul că am investit timp, speranță și afect într-o relație, într-un proiect sau într-o versiune a propriei vieți ne face să credem că abandonarea lor ar transforma totul într-o pierdere.

în realitate, unele pierderi se produc tocmai pentru că unele ”investiții” continuă...

există un moment în care insistența nu mai este fidelitate, ci refuzul de a accepta că o anumită formă de relaționare și-a epuizat sensul. continuăm, uneori, nu pentru că ceea ce trăim ne mai reprezintă, ci pentru că ne este cunoscut. familiaritatea poate fi confundată cu siguranța, iar durata cu valoarea.

tocmai în acest context, un fapt dat uitării poate deveni o fereastră pentru alegeri mai bune, dar nu pentru că uitarea ar șterge ceea ce s-a întâmplat. nicidecum! psihicul nu funcționează ca o arhivă din care putem elimina, la comandă, documentele dureroase - a da uitării înseamnă, mai curând, a retrage trecutului dreptul de a conduce prezentul. evenimentul rămâne în biografie, însă încetează să mai fie criteriul unic după care sunt interpretate apropierea, încrederea și viitorul.

- nu mai dispare amintirea, dispare obligația de a continua să trăim în interiorul ei!

această desprindere nu se produce prin simpla trecere a timpului. timpul poate îndepărta un fapt, dar îl poate și conserva sub alte forme - suspiciune, evitare, alegeri repetitive sau atașament față de persoane indisponibile. ceea ce nu este înțeles nu este neapărat uitat. uneori revine deghizat, în relații care par diferite, dar reproduc aceeași asimetrie, aceeași așteptare și aceeași speranță că, de această dată, finalul va repara retrospectiv toate finalurile anterioare.

din perspectivă psihodinamică, repetăm adesea nu ceea ce ne face bine, ci ceea ce a rămas nerezolvat.
psihicul caută să transforme o experiență veche de neputință într-una asupra căreia să obțină, în sfârșit, control. alegem contexte asemănătoare, persoane asemănătoare sau aceeași poziție afectivă, convinși că perseverența va produce un rezultat diferit.

- dar repetarea nu repară întotdeauna. uneori, ea doar prelungește vechea rană și îi oferă un decor nou!

de aceea, ceea ce nu mai poate continua nu trebuie interpretat automat ca eșec. poate fi semnul că realitatea nu mai susține forma în care am încercat să o păstrăm.
o relație poate să nu mai continue deoarece reciprocitatea a dispărut!
un proiect poate deveni imposibil deoarece costurile sale depășesc sensul inițial!
o identitate poate deveni prea îngustă pentru omul care s-a schimbat între timp!
în toate aceste situații, imposibilitatea continuării nu spune neapărat că am ales greșit atunci. spune că alegerea de atunci nu mai poate organiza în mod sănătos viața de acum.
fraza „dacă nu poate continua, înseamnă că ai nevoie de altceva!” nu trebuie folosită ca slogan și nici ca promisiune că orice final deschide imediat o variantă mai bună.

- da, există încheieri nedrepte, pierderi care nu au sens și despărțiri pe care nu le-am ales!

nu fiecare ușă închisă ascunde o alta pregătită să se deschidă. totuși, atunci când o realitate s-a încheiat, ”nevoia de altceva” devine inevitabilă, chiar dacă acel ”altceva” nu este încă vizibil. nu pentru că universul ar compensa pierderea, ci pentru că viața nu mai poate fi locuită în forma care a dispărut.

”altceva” nu înseamnă neapărat altă persoană, alt loc sau un nou început spectaculos!

poate însemna un alt raport cu propria demnitate, o limită pe care înainte nu o puteam formula, un ritm mai puțin dominat de urgența de a fi ales sau capacitatea de a nu mai confunda intensitatea cu intimitatea. uneori, ceea ce trebuie schimbat nu este obiectul alegerii, ci poziția din care alegem.
- dacă alegerea pornește din frica de abandon, vom căuta adesea certitudinea chiar și acolo unde ea costă libertatea!
- dacă pornește din nevoia de confirmare, vom accepta prea mult pentru puține momente de recunoaștere!
poate de aceea, alegere mai bună nu este doar aceea care promite mai mult, ci aceea pentru care nu mai trebuie să ne micșorăm pentru a o putea păstra. ea nu solicită renunțarea sistematică la propria perspectivă și nu transformă apropierea într-o recompensă intermitentă.

- dar pentru a recunoaște o astfel de alegere este necesar ca vechiul criteriu să își piardă autoritatea - cât timp căutăm doar ceea ce seamănă cu trecutul, noutatea ne poate părea străină, lipsită de intensitate sau chiar suspectă!

omul obișnuit cu neliniștea poate interpreta calmul drept absență a iubirii, iar previzibilitatea drept lipsă de pasiune.
întotdeauna între ceea ce s-a încheiat și ceea ce ar putea începe există un spațiu gol. de cele mai multe ori, vrem să îl umplem repede, pentru că absența ne confruntă cu întrebări pe care vechea preocupare le ținea la distanță.

- ”cine sunt fără această relație?”…, ”ce rămâne din mine când nu mai am pe cine convinge, salva, aștepta sau recupera?”…, ”ce doresc atunci când nu mai încerc să obțin de la cineva reparația unei răni mai vechi?”

tolerarea acestui interval este dificilă, dar tocmai aici se poate produce schimbarea. graba de a înlocui ceea ce am pierdut riscă să ne ducă spre aceeași alegere, sub o altă înfățișare.
uitarea matură nu este anestezie și nici interdicția de a ne mai aminti. ea presupune, asemenea doliului - acceptarea faptului că ceva a existat, a contat și nu mai poate fi recuperat în forma dorită. fără acest proces, putem declara că am trecut mai departe, în timp ce întreaga noastră viață rămâne organizată în jurul a ceea ce pretindem că am depășit. indiferența afișată, cinismul sau înlocuirea rapidă nu sunt dovezi sigure ale desprinderii - uneori sunt doar forme mai sofisticate de a continua relația cu obiectul pierdut.
în activitatea de la cabinet, dintre cei mai vulnerabili ”pacienți” au fost aceia pentru care semnul schimbării nu a fost absența completă a durerii, ci pierderea caracterului ei de a le ghida comportamentul!

- ori, amintirea poate reveni fără să mai dicteze comportamentul!

putem recunoaște ce a fost frumos fără să idealizăm ceea ce ne-a rănit și putem accepta ce a lipsit fără să mai transformăm lipsa într-o misiune personală. în acel moment, trecutul încetează să mai fie o sentință și devine resursă - ne arată ce am tolerat, unde ne-am abandonat propriile nevoi, ce am confundat cu iubirea și ce nu mai suntem dispuși să repetăm!

din toate aceste situații cu care m-am confruntat, ca psiholog, întrebarea pe care mi-o pun astăzi și pentru care pacienții mei ar trebui să-i dea un răspuns nu este „de ce nu a putut continua?”, ci „ce trebuia să sacrific pentru a-l/o face să continue?”. prima întrebare ne poate ține captivi într-o investigație fără sfârșit asupra motivelor celuilalt, asupra circumstanțelor sau asupra unei explicații perfecte care ar face pierderea suportabilă. a doua ne readuce în propria viață! ne obligă să privim costul real al continuității și să distingem între compromisurile firești ale unei legături și renunțările care ne golesc treptat de noi înșine…

alegerile devin mai bune nu doar pentru că apar posibilități noi, ci pentru că cel care alege nu mai este exact același om! a înțeles ceva despre propriile vulnerabilități, despre atracția exercitată de familiar și despre prețul plătit pentru a evita singurătatea sau incertitudinea. fără această transformare, libertatea oferită de final poate rămâne doar o pauză între două repetiții. cu ea, chiar și o pierdere poate acoperi nevoia de reglare - nu ne spune ce trebuie să alegem, dar ne ajută să recunoaștem ceea ce nu mai putem accepta!

- doar că, pentru anumite situații, ceea ce nu poate continua nu este întotdeauna ceea ce trebuie disprețuit!

unele lucruri se încheie fără să devină false. au avut un sens într-o anumită etapă, au răspuns unor nevoi și au făcut posibilă o versiune a noastră. maturitatea nu cere să negăm valoarea trecutului pentru a ne desprinde de el! cere să nu confundăm recunoștința cu obligația de a rămâne și nici memoria cu datoria de a repeta…
poate de aceea, ca psiholog, îmi încurajez pacienții să afle cm un fapt ”dat uitării” devine o fereastră pentru alegeri mai bune atunci când nu mai este folosit ca reper pentru tot ceea ce urmează!

- numai că…, nu uitarea în sine ne eliberează, ci sensul pe care reușim să îl construim după pierdere!

iar când ceva nu mai poate continua, poate că întrebarea nu este cm să îl readucem cu orice preț, ci ”ce fel de nevoie autentică a rămas fără răspuns și ce formă de relație ar putea să o respecte mai bine...”

fiindcă, uneori, sfârșitul poate nu ne oferă ceea ce dorim! ne obligă, însă, să nu mai acceptăm ceea ce nu ne este suficient…
___
20 uugust 2026, Moinești
Găman Cătălin – Cabinet individual de Psihologie
psychoclinicapro.ro

18/08/2026

(anamneze de interior)

… pe rețelele de socializare, flirtul se produce înainte ca vreo relație să fie definită și continuă, adesea, fără ca definirea să mai devină vreodată necesară - un like, un comentariu, un mesaj privat răspuns cu întârziere calculată - fiecare gest este suficient de mic încât să nu ceară nicio explicație și suficient de repetabil încât să nu se epuizeze niciodată complet.

practic, nu există un moment în care doi oameni decid să înceapă ”ceva”!

există doar o acumulare de semnale de joasă intensitate, care poate continua zile, săptămâni, luni… fără ca vreunul dintre ei să fie obligat să numească ce se întâmplă.
din această perspectivă, plăcerea flirtului digital pare, într-adevăr, facilă. se consumă în câteva secunde - un răspuns așteptat vine, provoacă o mică satisfacție, apoi atenția trece mai departe! nu cere investiție narativă, nu trebuie construită o poveste comună, nu trebuie ținută minte o continuitate - fiecare schimb funcționează aproape independent de cele dinainte, ca o serie de recompense mici și interschimbabile.

este o formă de plăcere apropiată de joc, nu de atașament, iar cine o trăiește așa, ca joc, poate avea dreptate!

nu orice like ascunde, însă, o poveste.

fiindcă, ceea ce complică lucrurile, este că exact același format - micile semnale, ritmul rapid, absența oricărei declarații - poate găzdui, la fel de bine, persistența nevoii de a fi într-o relație, fie aceasta și virtuală, doar că deplasată pe un alt tip de indicii. diferența este că, aici, indiciile nu mai sunt doar interpretate, ci și măsurate - ora exactă la care mesajul a fost citit, intervalul dintre citire și răspuns, ultima oră de conectare, prezența sau absența unui răspuns la o poveste postată cu câteva minute înainte. fantezia nu mai are nevoie să inventeze semne ambigue - rețeaua le produce automat, sub formă de date, iar persoana le poate verifica de câte ori vrea.
la această cuantificare se adaugă vizibilitatea celorlalți. pe un ecran care arată cine a mai apreciat o fotografie, cine urmărește pe cine, cine a fost activ recent și cu cine, comparația nu mai este o presupunere, ci o informație disponibilă instantaneu. anxietatea de a fi înlocuibil, care în alte tipuri de relații rămâne difuză, capătă aici o formă concretă - poți vedea, aproape în timp real, dovada că atenția celuilalt este împărțită, fără să ai nevoie s-o imaginezi.

există totuși o diferență importantă față de relațiile fără miză negociate direct între doi oameni. acolo, absența angajamentului trebuie declarată sau cel puțin acceptată tacit - este o alegere, chiar dacă una defensivă. pe rețelele de socializare, nedefinirea nu mai cere nicio alegere - este modul implicit în care funcționează comunicarea însăși. un schimb de mesaje poate rămâne suspendat luni de zile, fără să fi fost vreodată numit ca relație și fără să fi fost vreodată încheiat ca atare, pentru că rețeaua de socializare nu impune niciun moment în care cei doi ar trebui să decidă ce sunt unul pentru celălalt.
când nevoia de a fi ”băgat în seamă” iese la suprafață în acest context - printr-o verificare compulsivă a ultimei conectări, printr-o interpretare disproporționată a unui răspuns întârziat, printr-o senzație de gol resimțită brusc după ce conversația se oprește - ceea ce se activează nu este doar o așteptare, ci un amestec de gândire intruzivă și dependență de semnale de reciprocitate ambigue, susținut tocmai de faptul că niciun semnal nu este niciodată suficient de clar cât să confirme sau să infirme definitiv ceva. persoana nu mai are, ca în cazul relației negociate explicit, un contract declarat pe care să-l contrazică. are doar constatarea că a investit afectiv într-un schimb pe care nimic, niciodată, nu-l definise ca fiind suficient de important pentru asta.
exaltarea care apare aici nu vine din contrazicerea unui discurs propriu, ci din absența oricărui cadru care să fi limitat proiecția - cu cât ”relația virtuală” rămâne mai nedefinită, cu atât imaginația poate atribui semnalelor ambigue o semnificație favorabilă pe care nimic, niciodată, nu o infirmă.

cercetările asupra atracției ”romantice” arată, de altfel, că incertitudinea legată de interesul celuilalt nu diminuează atracția, ci o poate intensifica - absența confirmării este exact ceea ce menține imaginația activă. este o stare artificial elevată, susținută nu de o realitate confirmată, ci de o proiecție care se reface singură la fiecare semnal ambiguu nou apărut - și care se prăbușește doar atunci când semnalele încetează complet, lăsând în urmă golul de care vorbeam mai devreme.

ceea ce separă internalizarea facilă a flirtului pasager de persistența obsesivă de a fi într-o relație depinde, în bună măsură, de cât de des reușește rețeaua de socializare pe care are loc ”schimbul” să transforme o incertitudine afectivă obișnuită într-un șir de date verificabile.
și, cu cât semnalul este mai măsurabil, cu atât nevoia de a fi cu cineva într-o relație virtuală găsește mai multe puncte de sprijin ca să rămână activă sub forma unei plăceri care, altfel, s-ar fi consumat.

nimic mai mult.
__
18 august 2026, Moinești
Găman Cătălin – Cabinet individual de Psiholofie - Miza psihologică a relațiilor de pe rețelele de socializare – internalizare facilă a flirtului pasager sau persistență obsesivă de a fi iubit
psychoclinicapro.ro

17/08/2026

(anamneze de interior)
.. în activitatea de cabinet, tema relațiilor fără miză revine cu o regularitate care depășește particularitățile fiecărui caz.

oameni care descriu o asemenea relație insistă, aproape ca reflex, că nu au așteptări și că nu urmăresc nimic anume, pentru ca, în aceeași discuție, să ajungă la o neliniște legată tocmai de lipsa de claritate pe care o au. și, ceea ce încep prin a numi libertate sau ”relație cu beneficii” se dovedește, privit mai atent, o formă de așteptare nerostită.

o relație fără miză se recunoaște, mai degrabă, după ce refuză să numească, decât după ce declară deschis.

doi oameni împart timp, atenție, s*x, dar evită cu grijă cuvintele care ar transforma întâlnirea într-un angajament - viitor, exclusivitate, așteptare.

- este absența acestor cuvinte prezentată ca o formă de onestitate?! nu promitem nimic, deci nu mințim pe nimeni, deși funcționează, de cele mai multe ori, ca o strategie de protecție împotriva expunerii.

plăcerea, în acest tip de relație, devine un fenomen internalizat. persoana o simte, o consumă, o închide în ea însăși, fără să mai aibă nevoie ca ”partenerul” să confirme ce s-a întâmplat. nu se mai cere recunoaștere publică, nu se mai cere ca Celălalt să numească experiența la fel cm a numit-o ea. este o economie privată a satisfacției, reglată intern, fără martor. ceea ce pare, la prima vedere, un semn de maturitate afectivă - capacitatea de a te bucura de ceva fără să-l posezi - poate fi, la fel de bine, un mecanism de reducere a riscului!

dar, fiindcă există îmtotdeauna ”dar”, dacă plăcerea nu depinde de confirmarea celuilalt, nici pierderea lui nu mai poate anula experiența.

sub acest aranjament aparent echilibrat persistă însă altceva - nu dorința de a iubi, ci aceea, mult mai greu de mărturisit, de a fi iubit. este o nevoie pasivă, dar insistentă, care nu dispare doar pentru că relația a fost definită dinainte ca fiind fără miză. ”contractul declarat de indiferență” pare mai degrabă s-o conserve intactă, deplasând-o din discursul explicit al relației în teritoriul mai puțin controlat al fanteziei, al ruminației, al interpretării fiecărui gest ambiguu ca semn posibil de preferință.
funcția acestui aranjament este, în bună parte, defensivă.

declararea absenței mizei reduce riscul unui refuz explicit - nu poți fi respins dintr-o poziție pe care n-ai revendicat-o niciodată public.

în același timp, nevoia obsesivă de a fi iubit continuă să opereze pe sub structura declarată, în forme care contrazic discursul afișat - verificarea repetată a telefonului, întârzierea unui răspuns citită automat ca semn de dezinteres. fiecare dintre aceste reacții trădează o miză pe care persoana o neagă în cuvinte, dar o trăiește în corp.

este, de altfel, exact ceea ce ajunge frecvent subiect de discuție în cabinet - nu conflictul relației în sine, ci nedumerirea de a descoperi o intensitate afectivă acolo unde, verbal, nimic nu fusese revendicat.

diferența față de o detașare autentică ține tocmai de această discrepanță. cineva cu adevărat autonom în raport cu o relație nu are nevoie de confirmare internă constantă pentru a se simți bine în ea - plăcerea lui nu cere validare, dar nici nu ascunde o cerință contrară. în relațiile despre care vorbesc aici, internalizarea plăcerii nu este semnul unei maturități câștigate, ci al unei substituții - persoana își spune sieși povestea satisfacției private tocmai pentru că nu-și poate permite să rostească nevoia reală, aceea de a fi aleasă, preferată, ținută.

când nevoia iese, totuși, la suprafață - printr-un episod de gelozie greu de justificat, printr-o interpretare exagerată a unei tăceri, printr-o cerere bruscă de claritate - persoana simte adesea o rușine specifică, aceea de a fi „prinsă” contrazicându-și propriul discurs. ceea ce declarase fără miză devine, brusc, miză deplină, iar disonanța dintre ce a spus și ce simte se resimte ca un eșec personal, nu ca dezvăluirea unei nevoi legitime care n-a avut, de la început, un loc unde să fie rostită.

ceea ce descriu aceste configurații nu este, cred, o scădere reală a nevoii de atașament, așa cm sugerează uneori discursul contemporan despre relațiile lipsite de definiție. este mai degrabă o mutare a acelei nevoi într-o zonă fără narativ acceptat - o obsesie de a fi iubit care continuă să existe, dar care, negăsind un cadru unde să fie recunoscută, se traduce în simptom, în verificare, în interpretare excesivă a semnelor, în loc să se traducă, pur și simplu, în cerere.

a fi sau a nu fi!

nimic mai mult…
__
17 august 2026, Moinești
Găman Cătălin – Cabinet individual de Psihologie – ” Relațiile fără miză – între internalizarea plăcerii și persistența obsesivă de a fi iubit”
psychoclinicapro.ro

15/08/2026

(anamneze de interior)

… privind mai atent miza numirii unei persoane pentru asumarea și exercitarea prerogativelor manageriale într-o instituție publică, observ ceva ce depășește orice caz particular de interes de grup - și anume, faptul că orice instituție devine, la un moment dat, ecranul pe care cineva își proiectează, fără să declare asta explicit, propriile principii individuale, transformându-le în politică managerială.

fenomenul nu este nou din punct de vedere psihosocial - doar contextul comunitar îl face vizibil ca fiind inedit.

cred că merită separat pe tipuri, pornind de la un fapt simplu - nu toate formele de externalizare a acestor principii sunt la fel de periculoase, pentru că nu toate sunt la fel de legitime. iar ceea ce le diferențiază, în cele din urmă, nu este intenția declarată a celui numit, ales, desemnat, ci structura de personalitate care stă în spatele ei.

primul tip este externalizarea constructivă.
un lider ajuns la conducere cu un mandat suficient de lung cât să lase urme își proiectează, inevitabil, și ambiția personală asupra identității colective a organizației. ambiția rămâne, tehnic, a lui. rezultatul însă, fiindcă e susținut de muncă de echipă reală și verificabilă în timp, încetează să mai fie personal și devine bun comun. o comunitate ajunge, în felul acesta, să se recunoască printr-o instituție anume - nu pentru că cineva a decis asta printr-un act juridic, ci pentru că munca de echipă și externalizarea ambiției individuale pentru performanță au produs, cumulat, un reper la care oamenii țin, dincolo de simpatia sau antipatia față de cel care l-a construit. din perspectiva dezvoltării identitare (Erikson), este vorba de generativitate în forma ei cea mai sănătoasă - nevoia adultului matur de a investi ceva din sine într-o structură care îi supraviețuiește, dar mediată de relație reală, nu de fantezia de a fi indispensabil.

al doilea tip este speculativ, și mult mai fragil.
este situația în care persoana numită într-o poziție de conducere nu externalizează o ambiție testată de ani de rezultate, ci un set de convingeri personale - metodologice, ideologice, așa-zisele „principii profesionale și de viață" - asupra unei instituții ale cărei standarde nu sunt negociabile prin convingere individuală. diferența față de primul tip nu ține de intenție, ci de verificabilitate - ambiția constructivă se probează prin rezultate obiectivabile în timp, convingerea speculativă cere doar încredere anticipată, neconfirmată încă de nimic. psihologic, distincția problematizează ”cine este” și ”cum” se situează persoana numită între un sine autentic, format prin confruntarea reală cu lumea, și un sine conformat prematur, organizat în jurul aprobării anticipate (Winnicott) - riscul este tocmai că cel de-al doilea știe să vorbească, la început, exact limbajul celui dintâi. de altfel, în orice instituție ale cărei proceduri există tocmai pentru a compensa limitele inerente ale judecății unei singure persoane, acest tip de externalizare este cel mai riscant, pentru că înlocuiește exact mecanismul (procedura, verificarea distribuită, judecata colectivă) menit să protejeze pe cei care depind de instituție de eroarea individuală. Bion numea această funcție a instituției „container" al anxietății și al greșelii posibile; când convingerea personală ia locul procedurii, funcția de container se prăbușește peste structura psihică a unei singure persoane - o substituție fragilă prin construcție, indiferent de buna-credință a celui care o face.

al treilea tip nu aparține celui numit, ci celui care numește.
este externalizarea pe care o face o autoritate publică ierarhic superioară atunci când transformă o instituție autonomă, prin natura ei profesională și nu politică, într-o scenă pe care își joacă propria nevoie de control - nevoie legitimă, de altfel, dar deghizată. jocul de rol devine vizibil „în ritual" - o numire motivată fie de o relație personală, fie de o persoană recunoscută public, dar învelită, în aceeași frază, într-un limbaj despre „încredere", limbaj care înlocuiește orice criteriu verificabil ! Fromm descria, în analiza caracterului autoritar, exact acest tip de aranjament psihologic simbiotic - cel care controlează are nevoie de o extensie de sine pe care o poate modela, iar poziția, odată creată ca test de loialitate și nu ca funcție managerială autentică, cheamă spre ea o structură de personalitate compatibilă - dispusă să ocupe rolul de extensie. mai devreme sau mai târziu, aproape că nu va mai conta cine ocupă scaunul respectiv…

va conta doar că poziția a fost scrisă dinainte, ca piesă, de altcineva!

și-atunci…, vom problematiza iarăși loialitatea - conceptul care leagă toate cele trei tipuri și care merită pusă la îndoială mai des decât este.

loialitatea instituțională autentică se construiește în timp, prin rezultate verificate reciproc, prin capacitatea de a spune „nu" fără teamă de consecință - ceea ce Rogers ar fi numit congruență - un sine suficient de individualizat, cât să nu aibă nevoie de aprobarea celuilalt pentru a se simți sigur pe poziția lui.

loialitatea de tip ”vasselage” (vasalii de rezervă, sic!) se construiește, dimpotrivă, prin dependență - persoana loială depinde de bunăvoința celui față de care este loială, iar orice dezacord devine, automat, un cost personal - tiparul relațional descris de Rogers drept „condiții de valoare", reprodus la scară instituțională - ești acceptat nu necondiționat, ci atâta vreme cât confirmi așteptarea celuilalt.

din afară, cele două forme de loialitate arată adesea identic - cineva care apără o decizie, cineva care tace la o alta!

diferența nu se vede în gest, ci în structura de dependență din spatele lui, iar tocmai de-asta jocul de rol funcționează atât de bine - comunitatea, colegii de breaslă, angajații instituției vor vedea întotdeauna forma manifestă de loialitate, fără să poată distinge, din prima privire, care structură de personalitate este, de fapt, la lucru.

pentru mine, ca psiholog, rămâne o singură întrebare onestă de pus de fiecare dată când o instituție publică trece printr-o schimbare de conducere – ”cine” externalizează ”ce”, ”pe cine”, și ”cu ce” risc ”pentru cei” care depind de instituția respectivă?

nu pentru a găsi un vinovat, ci pentru a înțelege mecanismul - și, mai ales, arhitectura de personalitate care îl susține, înainte ca piesa să se joace din nou.

cu siguranță, într-un alt moment.

și întotdeauna, când vor unii…
__
15 august 2026, Moinești
Găman Cătălin – Cabinet Individual de Psihologie - ”Externalizarea principiilor individuale”
psychoclinicapro.ro

15/08/2026

(Grigorie, Teologul): “... ceea ce nu îmbrățișezi, nu poți vindeca!”

12/08/2026

(taiféturi)

… rămân la aceeași concluzie cu care am încheiat prima parte a acestui text - revocarea managerului spitalului din Moinești a fost, pentru marea majoritate a actorilor ei - vasalii de rezervă - o contagiune mimetică în spațiul public, un teatru simbolic, cu sau fără miză reală.

însă, exact acolo unde cortina simbolică s-a lăsat peste comunitate, s-a deschis o a doua scenă, la fel de vizibilă, cred eu, dar… paradoxal, fără miză adevărată - cea a interimatului însuși.

dacă prima parte a analizat mecanismul psihosocial prin care apropierea de puterea locală a impus aliniere tacită ca urmare a deciziei, distanțarea de ea a produs indignare (unora!) - acum, când riscul expunerii contagiunii pentru rolul și funcția de manager pare să fi scăzut la zero, a doua parte a acestui tipar se joacă dintr-o altă perspectivă psihologică - nu a celor care privesc indignați puterea de la distanță, fie ea prudentă, ci a celor care ”o dispun” celui ”numit” s-o preia.

ca psiholog, preocupat de fenomenul psihosocial al riscurilor organizațional-manageriale și al falselor atribuiri sociale, poziția de interimar (ca valoare simbolică) ”are și” o particularitate interpretativă deloc neglijabilă, pe care orice cadru serios de evaluare a riscului psihosocial o va trata întotdeauna separat de cea a comunității - legitimitatea sa!

ori (din ceea ce am și citit), aceasta nu vine dintr-un proces obiectivat verificabil, ci dintr-o relație. noul manager interimar al spitalului ”nu a fost ales printr-un concurs, ci numit printr-o dispoziție a primarului” – mai mult, acesta a recunoscut public, fără ezitare, că este finul acestuia, adăugând faptul că „nu are legătură” cu numirea.

ha?! hmm?! contrastul numirii actuale cu cea a profesionalismului (de care știu că este capabil managerul interimar!) din perioada anterioară, pare că este doar … ”instructiv”! nu ca judecată a caracterului celui numit, ci mai degrabă din postura angajatului conștiincios al unei structuri instituționale care a asigurat și asigură calitate actului medical comunitar, reamintind celor care au uitat sau au dificultăți în a-și reaminti că nu mai știu, că managerul revocat și-a legat numele, timp de aproape două decenii, de un reper comunitar - un spital ridicat, prin muncă instituțională susținută alături de toți membrii echipei spitalicești, la statut de unitate clinică de elită într-un oraș care nu este înscris pe harta centrelor medicale universitare, dar care are statut de stațiune!

miza actualului interimat este interpretabilă, cel puțin deocamdată!

dovedită sau nedovedită, că acceptăm, că nu acceptăm, miza fie se va confirma numai prin rezultate verificabile - și atunci vom avea o continuitate a calității actului medical adoptată de fostul manager, transparență decizională, dar mai ales o distanțare clară de orice suspiciune de loialitate personală față de cel care (l-)a numit interimarul, fie va confirma temerea (deja prezentă în comunitate!) că funcția a fost preluată pentru poziționarea temporară de imagine a puterii administrative, ca urmare a dificultăților promovării unui proiect instituțional medical sustenabil și necesar... stațiunii!

altfel spus, într-o cronologie obiectivă, singurul lucru cert de analizat este procedura – ”o numire fără concurs, către propriul fin, dacă au fost sau nu au fost întrunite condițiile legale de organizare a acestui concurs, într-un moment în care legalitatea revocării predecesorului este încă disputată în instanță…!”
aici stă, vor spune gurile rele, riscul psihosocial real - nu în indignarea întârziată a vasalilor de rezervă, care rămâne, așa cm am arătat, un fenomen caduc de contagiune emoțională decât unul de substanță, ci în arhitectura unei poziții de conducere a cărei legitimitate depinde de o relație personală, nu de o procedură verificabilă.

din punctul meu de vedere, competența profesională a celui aflat acum la conducerea interimară a spitalului nu trebuie luată în discuție, cm de altfel, nu ar trebui să fie pusă nici sub semnul întrebării - experiența sa clinică este reală și, cel puțin pentru mine, chiar recunoscută.
doar că ceea ce rămâne de dovedit, cel puțin acum, nu ține de persoană, ci de procedura prin care orice conducere își câștigă, cu adevărat, legitimitatea!
știind, în general, că o asemenea poziție, în astfel de condiții, este structural coruptibilă, indiferent de intențiile celui care o ocupă!

fiindcă orice decizie ulterioară, oricât de întemeiată profesional, va fi citită prin ”filtrul relației de numire”, nu prin meritul ei intrinsec. iar într-o instituție medicală, unde deciziile manageriale ating direct siguranța actului clinic, acest tip de ambiguitate a legitimității nu mai este un detaliu de culise – poate să devină factor de risc managerial.

teatrul indignării întârziate, cel din prima parte, pare să fi fost, într-adevăr, cu miză.

doar că piesa nu s-a terminat odată cu căderea cortinei. cel puțin pentru membrii comunității locale, sentimentul este că aceasta a rămas deschisă…

prea obositoare și permanent supusă inițiativelor denigratoare, intrigilor și presupunerilor, multe dintre ele absurde, în spatele cortinei, miza reală continuă să dea, unora, bătăi mari de cap…
cert este că singurul mod în care comunitatea o poate urmări cu adevărat nu va mai fi prin contagiune emoțională, ci prin cererea, simplă și verificabilă, a unei proceduri legale - este posibilă sau nu, organizarea unui concurs transparent, care să scoată funcția de manager din logica loialităților personale (pot fi și altele! sic…) ”prin și pentru” a o repune în logica meritului dovedit?
__
10 august 2026, Bacău
Găman Cătălin — Cabinet individual de Psihologie - ”Dramaturgia loialităților și a ambițiilor colaterale”
psychoclinicapro.ro

Găman Cătălin - Cabinet individual de psihologie

20/08/2026

18/08/2026

17/08/2026

15/08/2026

15/08/2026

12/08/2026

Address

Opening Hours

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category

Listing takedown request

Monday	00:00 - 00:00
Tuesday	00:00 - 00:00
Wednesday	00:00 - 00:00
Thursday	00:00 - 00:00
Friday	00:00 - 00:00
Saturday	09:30 - 12:30