10/06/2026
Erich Fromm observa că omul nu fuge doar de suferință. Uneori fuge și de libertate. Pentru că libertatea reală nu înseamnă doar alegere, ci și risc, incertitudine, responsabilitate și posibilitatea de a nu mai avea pe cine învinui. De aceea, spunea Fromm, omul poate renunța la libertatea interioară în schimbul unei forme de securitate: o autoritate, o dependență, o relație, o structură care îl ține pe loc, dar îl apără de angoasa necunoscutului. În plan afectiv, acest mecanism devine subtil: nu alegem întotdeauna relația care ne eliberează, ci relația care ne face să ne simțim în siguranță în interiorul unei identități deja cunoscute.
De aici începe una dintre cele mai incomode realități ale psihologiei relaționale: uneori omul nu caută fericirea, ci familiaritatea. Nu caută neapărat iubirea care îl transformă, ci iubirea — sau absența iubirii — care îi confirmă ceea ce crede deja despre sine.
William B. Swann a numit acest mecanism „autoverificare”. Teoria arată că oamenii tind să caute confirmări ale imaginii de sine, chiar și atunci când aceasta este negativă. Dacă cineva se percepe ca insuficient, greu de iubit sau lipsit de valoare, poate ajunge să se simtă paradoxal mai „acasă” lângă oameni care îi reactivează aceste convingeri decât lângă oameni care le contrazic. Nu pentru că durerea este dorită conștient, ci pentru că este coerentă cu o hartă veche a sinelui. Cercetările lui Swann despre cupluri au arătat că, în relațiile stabile, nevoia de a fi văzut „așa cm mă știu eu” poate concura cu nevoia de a fi văzut favorabil.
Karen Horney ar fi descris această dinamică ca pe o nevoie nevrotică de afecțiune, aprobare și protecție. Pentru ea, copilul nesigur construiește strategii de apărare împotriva anxietății bazale: se agață de ceilalți, caută un partener salvator, se conformează, se micșorează sau devine dependent de acceptarea celuilalt. Dar când iubirea este căutată ca anestezic al fricii, ea nu mai este libertate, ci contract de securitate. Persoana nu întreabă: „Mă pot dezvolta aici?”, ci: „Voi fi abandonat dacă devin eu însumi?”
Teoria atașamentului confirmă, într-un limbaj mai contemporan, aceeași tensiune. Meta-analizele arată că atașamentul insecurizant — anxios sau evitant — este asociat cu satisfacție relațională mai scăzută. Atașamentul anxios caută apropierea, dar se teme permanent de pierdere; atașamentul evitant caută controlul, dar se teme de vulnerabilitate. Amândouă pot transforma iubirea într-un sistem de alarmă. Relația nu mai este trăită ca spațiu al întâlnirii, ci ca loc în care se repetă vechea întrebare: „Sunt în siguranță sau urmează să fiu rănit?”
Un alt model util este risk regulation model, propus de Sandra Murray, John Holmes și Nancy Collins. Acesta arată că oamenii se apropie afectiv doar în măsura în care cred că partenerul îi valorizează suficient, astfel încât apropierea să nu devină periculoasă. Intimitatea implică risc: ca să iubești, trebuie să devii vulnerabil; ca să devii vulnerabil, trebuie să crezi că nu vei fi umilit, respins sau folosit. Când această încredere lipsește, persoana poate alege relații cu intensitate mare, dar cu siguranță mică — nu pentru că acestea sunt bune, ci pentru că păstrează distanța optimă față de rana centrală.
Și terapia schemelor adaugă o piesă importantă: relațiile adulte pot fi organizate de scheme timpurii precum abandonul, defectivitatea, deprivarea emoțională sau subjugarea. Studiile recente leagă schemele maladaptative timpurii de satisfacția romantică, sugerând că partenerul nu este perceput niciodată „pur”, ci prin filtrele vechilor structuri afective. Altfel spus, uneori nu ne îndrăgostim doar de celălalt, ci și de scena interioară pe care el o reactivează.
De aceea, unele relații nu sunt alegeri ale inimii libere, ci reconstituiri ale unui trecut nerezolvat. Omul poate confunda intensitatea cu iubirea, familiaritatea cu destinul, anxietatea cu pasiunea și controlul cu siguranța. Poate numi „chimie” ceea ce este, de fapt, o recunoaștere rapidă a unei răni vechi.
Întrebarea matură nu mai este: „De ce atrag mereu același tip de om?”, ci: „Ce parte din mine se simte validată de această repetiție?”
Și, poate mai profund: „Cine aș deveni dacă nu aș mai avea nevoie de o relație care să-mi confirme rana?”
Vindecarea începe atunci când securitatea nu mai este cumpărată cu pierderea libertății, iar iubirea nu mai este căutată pentru a confirma vechiul sine, ci pentru a permite apariția unuia mai adevărat.
Cristian Vasile
