16/07/2026
Câteodată mă simt epuizată psihic. Nu ca să mă plâng, nici ca să par interesantă. Ci pentru că uneori, cu pacienții, mă adâncesc prea tare în empatie. Mă doare efectiv sufletul. Îi admir pe colegii care au o limită clară între casă și cabinet. Eu încă învăț asta.
Apoi, ajung acasă, unde nu mai sunt psiholog. Și pun haine la spălat. Sau spăl pe jos. Și-mi amintesc ba de una, ba de alta. Îmi spun în minte "Ești acasă, ești om, ai povestea și treaba ta. Încetează." Uneori funcționează, alteori nu și nici nu mai încerc să evit gândurile.
Alteori vreau liniște. Să nu aud pe nimeni.
Partea bună?
Momentele de bucurie.
Ieri am avut o pacientă care nu de mult fusese lăsată cu ochii în soare de un tip. Speranțe, planuri, eforturi, toate s-au dus pe apă fără vreo explicație. A fost greu pentru ea? Teribil! Nu mai punem la socoteală și perioada dificilă, plină prin care trecea, pe lângă viața amoroasă.
Ajunge ieri la cabinet. Radia. Știam că era în discuții cu un tip nou.
"Cum ți-e sufletul?"
"Pff... a venit după mine acasă, nu a vrut să merg eu. A venit după mine, îți dai seama?! Deci am ieșit zilnic! Toate propunerile au fost din partea lui, eu doar am participat, nu am avut ocazia să propun pentru că mereu o făcea el. Doamne, când mă gândesc că dincolo doar eu propuneam și..."
Vă jur că mă dureau fălcile și când am simțit asta, am relaxat maxilarul. Mă bucuram probabil mai tare decât m-aș bucura pentru mine.
Concluzia?
1. Fetelor, nu vă mulțumiți cu puțin. Nici voi, domnilor. Este foarte posibil ca, pe lumea asta, să existe cineva care să vă adore. Fără efort, fără să vă răstigniți.
2. Slăvit să fie ceea ce iubim să facem. Nu știu cm ar arăta viața mea fără sufletele acestea cu care călătoresc o vreme, dar care îmi rămân în suflet mereu. Și care îmi provoacă dureri de fălci.
Pusiiii. Mulțumesc, Doamne! ✨