11/10/2026
S-a împlinit un an de când am preluat coordonarea Centrului rezidențial Casa Frențiu. Un an pe care nu știu dacă l-aș putea povesti în întregime, pentru că sunt lucruri care se văd și lucruri care rămân doar în tine. Sunt responsabilități care se pot număra, oameni de care trebuie să ai grijă, probleme care trebuie rezolvate și decizii care trebuie luate. Dar sunt și nopți cu gânduri, oboseală pe care nu o poți explica, întrebări la care nu ai imediat răspuns și momente în care trebuie să mergi mai departe chiar dacă, în interiorul tău, simți că ai ajuns la limită.
Înainte de Casa Frențiu au fost ani de muncă, de implicare, de discuții, de eforturi și, uneori, de sacrificii. Fiecare a însemnat ceva. Fiecare m-a învățat câte ceva. Fiecare a așezat în mine o parte din ceea ce sunt astăzi.
Dar Casa Frențiu are o altă măsură a responsabilității. Treizeci de angajați. Aproape cincizeci de rezidenți. Cel puțin tot atâția aparținători. Zeci de vieți, de nevoi, de așteptări și de povești care se întâlnesc în același loc și care, dincolo de orice procedură sau responsabilitate profesională, au nevoie de oameni care să le înțeleagă și să le poarte de grijă. Și adevărul este că nu știu dacă am fost pregătită pentru toate acestea. Nu am început acest drum având toate răspunsurile. Nu am știut întotdeauna care este cea mai bună decizie, cm se rezolvă fiecare situație sau de unde să mai găsesc resurse atunci când toate păreau să se fi consumat. Au fost momente în care am învățat din mers, în care am fost nevoită să-mi recunosc limitele și în care am înțeles că responsabilitatea nu înseamnă să le știi pe toate, ci să nu încetezi să cauți, să înveți și să încerci.
Au fost zile grele. Zile în care am simțit greutatea tuturor lucrurilor care depindeau și de mine. Zile în care am obosit, în care m-am întrebat dacă voi reuși și în care, poate, mi-a fost mai greu decât am lăsat să se vadă.
Dar am continuat. Nu pentru că mi-a fost întotdeauna ușor. Nu pentru că am fost întotdeauna sigură pe mine. Ci pentru că am crezut că lucrurile pot fi mai bune și că merită să mă implic pentru asta.
Astăzi, la un an distanță, simt că am primit o binecuvântare: aceea de a fi supraviețuit unui an care m-a pus la încercare în atât de multe feluri. Dar binecuvântarea nu este doar că am ajuns aici. Este și că nu am rămas aceeași.
Am învățat despre oameni, despre răbdare, despre limite, despre curaj și despre responsabilitatea de a lua decizii chiar și atunci când nu există variante perfecte. Am învățat că uneori trebuie să fii puternică pentru ceilalți, iar alteori trebuie să ai curajul să recunoști că și tu ai nevoie de încredere, de sprijin și de oameni care să creadă în tine.
Iar aici povestea acestui an nu mai este doar despre mine. Părinte Olimpiu, Adela, dacă astăzi privesc în urmă cu recunoștință, este și pentru că drumul meu în Caritas nu a fost unul pe care l-am parcurs singură.
Voi faceți parte din anii în care am învățat, am muncit, am încercat și am crescut. Din etapele care m-au adus aici. Iar susținerea voastră a însemnat pentru mine mai mult decât poate s-a văzut sau decât am reușit eu să spun la momentul potrivit.
Vă mulțumesc pentru încredere. Pentru șansa de a încerca. Pentru posibilitatea de a mă implica și de a descoperi, uneori chiar în mijlocul celor mai grele provocări, că pot mai mult decât credeam.
Vă mulțumesc pentru că nu a trebuit să fiu deja cea mai bună variantă a mea pentru a primi șansa de a deveni una mai bună.
Cred că acesta este unul dintre cele mai prețioase daruri pe care le poate primi un om într-un loc de muncă: să nu fie așteptat la capătul formării sale, ci să i se ofere încrederea și spațiul de a crește. Să poată învăța. Să poată încerca. Să poată trece prin provocări care îl depășesc uneori, fără ca asta să însemne că trebuie să renunțe.
Părinte Olimpiu, îți mulțumesc pentru încrederea de a-mi asuma acest drum.
Adela, îți mulțumesc pentru tot ceea ce înseamnă această călătorie și pentru locul pe care îl ai în anii mei de formare în Caritas Eparhial Oradea.
Și vă mulțumesc amândurora pentru ceva ce poate nu se măsoară în rezultate, rapoarte sau proiecte încheiate: m-ați încurajat să nu renunț, chiar și atunci când eu am simțit că nu mai pot.
Nu știu dacă am reușit întotdeauna atât cât mi-am propus. Nu știu dacă am găsit de fiecare dată cele mai bune soluții. Știu doar că am încercat. Că am pus în acest an tot ceea ce am avut mai bun la momentul respectiv și că, în fiecare zi, am avut ceva de învățat.
Și mai știu că nu vreau să confund oboseala cu eșecul, îndoiala cu neputința sau faptul că mai am de învățat cu ideea că nu sunt capabilă.
Poate că nu am fost pregătită pentru tot ceea ce a însemnat Casa Frențiu. Dar am avut șansa să cresc în această responsabilitate. Să mă formez prin ea. Să mă descopăr și să înțeleg că uneori devenim oamenii de care este nevoie tocmai acceptând drumuri pentru care nu ne simțim pe deplin pregătiți.
Nu știu ce urmează. Nu știu ce va aduce mai departe drumul meu și nici ce alte provocări mă așteaptă.
Astăzi nu vreau să trag concluzii definitive și nici să pretind că am toate răspunsurile. Vreau doar să mă opresc puțin. Să privesc în urmă. Să recunosc ceea ce a fost greu, ceea ce m-a schimbat și oamenii fără de care această etapă nu ar fi avut aceeași însemnătate.
Pentru mine, acesta nu este doar bilanțul unui an de coordonare. Este bilanțul unui an din devenirea mea. Un an în care am înțeles că nu trebuie să fii întotdeauna cea mai puternică persoană din încăpere, că nu trebuie să știi totul și că nu trebuie să reușești singură.
Uneori, este suficient să ai curajul de a continua, dorința de a face mai bine și oameni care să-ți amintească, atunci când uiți, că merită să mai încerci.
Părinte Olimpiu, Adela, vă mulțumesc pentru toți acești ani de Caritas. Pentru încrederea care m-a adus până aici, pentru susținerea care m-a ajutat să merg mai departe și pentru șansa de a deveni, pas cu pas, omul și profesionistul care sunt astăzi, atât cât sunt, mereu cu loc de mai bine.
Un an de Casa Frențiu. Un an greu. Un an intens. Un an care mi-a cerut mult și care mi-a oferit, în egală măsură, lecții pe care le voi purta cu mine. Iar dacă astăzi pot spune că am trecut prin el, nu o spun ca pe o victorie individuală, ci cu recunoștința unui om care știe că, dincolo de efortul propriu, contează enorm cine îți oferă încredere, cine îți dă șansa să crești și cine te încurajează să nu renunți.
Pentru tot ce a fost. Pentru tot ce am învățat. Pentru oamenii care au crezut în mine chiar și atunci când mie mi-a fost greu să cred în propriile puteri.
Cu recunoștință. Pentru drumul parcurs și pentru omul care încă învăț să devin.
Teodora BODA
Coordonator centru
