28/05/2026
Azi dimineață am mers după covrigi.
Iar în timp ce așteptam, doamna vânzătoare vorbea cu o tânără.
Tânăra îi explica, aproape cu frustrare și neputință, că părinții o limitează.
Că simte că nu poate să aibă o relație.
Că parcă mereu există ceva care o oprește, ceva care o face să se simtă prinsă între ce își dorește și ce „are voie” să trăiască.
Și atunci, foarte simplu, fără teorii sofisticate și fără să știe probabil cât adevăr pune în acea propoziție, doamna vânzătoare i-a spus:
„Mintea ta te limitează, draga mea… nu părinții.”
Și am rămas puțin pe gânduri.
Pentru că uneori realizez că există atâta înțelepciune în oameni aparent obișnuiți.
Oameni pe lângă care trecem grăbiți.
Oameni care nu au un titlu mare, nu țin conferințe și nu scriu cărți.
Dar care, într-un moment banal, într-o patiserie, spun exact propoziția pe care cineva avea nevoie să o audă.
Și poate că asta face viața uneori.
Îți vorbește prin oameni necunoscuți.
Printr-o replică auzită întâmplător la coadă.
Printr-un om care nici nu știe că, pentru câteva secunde, a devenit oglinda ta.
Pentru că da… există răni reale, frici învățate în familie, limite care ne sunt puse de mici.
Dar la un moment dat, cele mai grele lanțuri nu mai sunt cele puse de ceilalți.
Sunt cele pe care le-am interiorizat atât de bine încât începem să le numim „eu”.
