25/03/2026
„𝐃𝐨𝐫𝐦… 𝐝𝐚𝐫 𝐦ă 𝐭𝐫𝐞𝐳𝐞𝐬𝐜 𝐦𝐚𝐢 𝐨𝐛𝐨𝐬𝐢𝐭ă 𝐝𝐞𝐜â𝐭 𝐦-𝐚𝐦 𝐜𝐮𝐥𝐜𝐚𝐭.”
Așa a început discuția în cabinet. Nu părea nici anxioasă, nici deprimată în mod evident. Vorbea calm, dar cu o oboseală profundă în voce, greu de explicat doar prin lipsă de somn.
„𝐷𝑜𝑟𝑚 7–8 𝑜𝑟𝑒. 𝑁𝑢 𝑎𝑚 𝑝𝑟𝑜𝑏𝑙𝑒𝑚𝑒 𝑚𝑎𝑗𝑜𝑟𝑒. 𝑆̦𝑖 𝑡𝑜𝑡𝑢𝑠̦𝑖… 𝑚𝑎̆ 𝑠𝑖𝑚𝑡 𝑒𝑝𝑢𝑖𝑧𝑎𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑓𝑖𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑧𝑖.”
În astfel de situații, întrebarea nu este „cât dormi?”, ci „se oprește mintea ta vreodată?”. A zâmbit ușor, ca și cm răspunsul era deja cunoscut.
„𝑁𝑢… 𝑛𝑖𝑐𝑖𝑜𝑑𝑎𝑡𝑎̆.”
Pe parcursul discuției, a devenit clar că nu era vorba despre somn, ci despre o activitate mentală continuă. Gândurile nu se opreau nici în timpul zilei, nici înainte de culcare. Își anticipa constant sarcinile, scenariile, posibilele probleme. Chiar și în momentele de liniște, mintea ei lucra.
𝐍𝐮 𝐞𝐫𝐚 𝐥𝐢𝐩𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐬𝐨𝐦𝐧. 𝐄𝐫𝐚 𝐥𝐢𝐩𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐨𝐩𝐫𝐢𝐫𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐚𝐫𝐚̆.
În prima etapă nu am încercat să o relaxez și nici să-i ofer soluții rapide. I-am propus doar să observe. Să devină conștientă de momentul în care mintea pornește singură, fără ca ea să decidă asta. După câteva zile a revenit cu o concluzie simplă, dar importantă: „Nu se oprește niciodată.”
În etapa următoare nu am lucrat pe „𝐨𝐩𝐫𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐠𝐚̂𝐧𝐝𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫”. Pentru că nu este realist. Am lucrat pe felul în care reacționează la ele.
Am început simplu. I-am cerut ca, de fiecare dată când observă că intră într-un șir de gânduri (de tip „și dacă…”, „trebuie să…”, „ce se întâmplă dacă…”), să se oprească câteva secunde și să-și pună o singură întrebare:
👉 „Gândul acesta mă ajută acum… sau doar mă consumă?”
Nu trebuia să-l alunge. Nu trebuia să-l schimbe. Doar să-l identifice.
La început, aproape toate gândurile erau „urgente”. Totul părea important. Dar, pe măsură ce a repetat exercițiul, a început să observe ceva: multe gânduri nu duceau la acțiune reală, ci doar la tensiune.
În etapa următoare, am adăugat încă un pas. Când apărea un gând care o consuma, nu îl mai continua automat. Își nota mental:
👉 „nu acum”
și revenea la ce făcea în acel moment.
Nu perfect. Nu mereu. Dar suficient cât să creeze o mică pauză între gând și reacție. După câteva zile, a spus ceva foarte concret:
„𝑁𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑝𝑙𝑒𝑐 𝑐𝑢 𝑓𝑖𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑔𝑎̂𝑛𝑑 𝑝𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑐𝑎𝑝𝑎̆𝑡. 𝐿𝑒 𝑙𝑎𝑠 𝑛𝑒𝑡𝑒𝑟𝑚𝑖𝑛𝑎𝑡𝑒.”
Aici a fost schimbarea. Nu pentru că gândurile au dispărut,
ci pentru că nu le-a mai urmat pe toate. Aceasta a fost o schimbare importantă. Nu pentru că gândurile au dispărut, ci pentru că nu o mai absorbiseră complet.
În paralel, am lucrat diferența dintre gândirea utilă și gândirea repetitivă, cea care nu duce la soluții, ci doar consumă energie.
După câteva săptămâni, schimbarea a fost reală.
„𝑁𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑎𝑡𝑎̂𝑡 𝑑𝑒 𝑜𝑏𝑜𝑠𝑖𝑡𝑎̆. 𝑁𝑢 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑎̆ 𝑑𝑜𝑟𝑚 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡, 𝑐𝑖 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑎̆ 𝑝𝑎𝑟𝑐𝑎̆ 𝑚𝑎̆ 𝑚𝑎𝑖 𝑜𝑝𝑟𝑒𝑠𝑐 𝑑𝑖𝑛 𝑚𝑖𝑛𝑒.”
Mulți oameni spun că sunt obosiți. Dar, de fapt, sunt într-o stare continuă de tensiune mentală. Corpul se oprește. Mintea nu. De aceea, uneori, odihna nu începe în pat. Începe în momentul în care nu mai simți că trebuie să controlezi tot.
Poate că întrebarea nu este „de ce sunt atât de obosit?”, ci „când a fost ultima dată când mintea mea s-a oprit cu adevărat?”
🔥Aceasta e intervenția reală. Simplă, dar profundă:
- identificare
- pauză
- alegere .
𝐍𝐢𝐧𝐞𝐭𝐚 𝐓𝐞𝐨𝐝𝐨𝐫𝐞𝐬𝐜𝐮
