https://wa.me/40750704689, https://maps.app.goo.gl/9nS4wFpBw6i1H22F7, https://florentinadragoi.com/

Cabinet de psihologie Florentina Drăgoi, Strada Privighetorii nr. 25, bloc B15, scara B, parter, ap. 24, Piatra Neamt (2026)

Q: What is the address?

Strada Privighetorii Nr. 25, Bloc B15, Scara B, Parter, Ap. 24

20/08/2026

Cum, de unde și când începe acomodarea? Și, mai ales, de rețint, a cui?!
Se apropie septembrie cu pași repezi. Pe 7 septembrie se deschid porțile creșelor, grădinițelor și școlilor. Încep pregătirile: ghiozdănele, hăinuțele,programul de somn, întrebările și emoțiile. Doar că nu toate emoțiile sunt ale copiilor. De cele mai multe ori, adultul este mai speriat decât copilul. Și nu pentru că este un părinte "prea anxios" sau pentru că face ceva greșit. Asta, clar, pentru că prima despărțire a copilului poate atinge propriile noastre povești.

"Eu nu vreau să fac cm a făcut mama cu mine."

E o propoziție pe care o aud. Și mă opresc puțin la ea. Ce este în spatele ei? Ce experiență a mea încerc să nu repet?
Ce anume mă sperie? Și nu cumva, privind lumea prin lentila propriei mele istorii, îi transmit copilului că lumea din afara familiei este un loc de care trebuie să se teamă?
Cu cele mai bune intenții putem transmite exact mesajul pe care nu vrem să-l transmitem.

Dimineața, la ușa grădiniței:
"Mai dă-mi un pupic."
"Încă unul."
"Hai, cinci!"
"Mai stau puțin cu tine."
Și au trecut 15 minute. Părintele vrea să-i transmită: "Te iubesc, sunt aici."

Însă, copilul poate recepționa și altceva:
"Mamei îi este greu să mă lase aici. Poate că există un motiv pentru care nu vrea să plece."
Sau:

"Bine, mănânci cerealele și te uiți 10 minute la desene, apoi, mergem la grădiniță."

Doar că sunt deja multe dimineți în care plecarea se negociază.

Adultul încearcă să evite plânsul și conflictul. Copilul poate învăța altceva:
"Grădinița este acel lucru neplăcut pentru care trebuie să primesc ceva înainte ca să pot merge."

Nu spun asta ca să culpabilizez părinții, dimpotrivă. În spatele acestor gesturi găsim, de cele mai multe ori, iubire, grijă, teamă să nu rănim copilul și dorința sinceră de a-i face despărțirea mai ușoară. Doar că intenția adultului și mesajul primit de copil nu sunt întotdeauna același lucru.
Astfel, înainte să pregătim copilul pentru colectivitate, merită să ne pregătim puțin și pe noi.

Dacă începe CREȘA: Copilul mic are nevoie mai ales de predictibilitate, rutină și un adult care poate susține despărțirea.
Spune-i simplu ce urmează:
"Mergem la creșă. Eu plec, tu rămâi cu doamna și copiii. După somn/masă, vin să te iau." Nu îi cerem să nu plângă.
Nu prelungim despărțirea până când "acceptă" să plecăm.
Îi permitem să fie trist și îi transmitem, prin felul în care plecăm:
"Știu că este greu. Și am încredere că ești în siguranță aici."
Iar educatorul preia relația. Nu distrage copilul ca mama să poată dispărea pe furiș.

Dacă începe GRĂDINIȚA: La această vârstă putem vorbi mai mult despre ce urmează, dar fără să construim o imagine idealizată:

"O să fie minunat!"
"O să-ți placă sigur!"
"O să-ți faci o mulțime de prieteni!"

Poate că da. Poate că nu din prima zi. Mai sănătos este:
"Vor fi lucruri care îți vor plăcea și poate unele care vor fi grele. Poți să-mi povestești despre toate."
Părintele nu interoghează copilul la ieșire, iar educatorul nu reduce ziua la "a fost cuminte/a plâns/a mâncat".
Încercăm să înțelegem copilul.

Dacă începe CLASA PREGĂTITOARE: Aici apare o altă capcană:

"Acum ești mare."
"Gata cu joaca."
"La școală trebuie să fii atent."
"Să nu mă faci de râs."
"Doamna nu e ca la grădiniță."

Înainte ca școala să înceapă, copilul poate primi deja mesajul că urmează un loc în care va fi evaluat și în care poate greși. Are nevoie să știe altceva:

"Nu trebuie să știi deja ceea ce mergi acolo să înveți."
Iar părintele și învățătorul au aceeași sarcină importantă: să nu transforme adaptarea într-o cursă. Copiii nu se acomodează în același ritm. Și atunci ajung la întrebarea care mă preocupă în fiecare început de an:

Cum, de unde și când începe acomodarea?
De acasă? De la ușa creșei? Din prima zi? Cu două săptămâni înainte?
Și, mai ales: A cui este acomodarea? A copilului sau și a adultului care trebuie să-i dea drumul? Pentru că lucrul cel mai bun pe care îl putem face pentru copil înainte de prima zi este să ne uităm puțin la ceea ce se întâmplă în noi.

P.S. Pregătesc o serie de materiale practice, de descărcat, pentru perioada de acomodare la creșă, grădiniță și clasa pregătitoare.
Materiale pentru părinți, dar și pentru educatori și învățători: despre pregătirea de dinainte, despărțirea de dimineață, plâns, refuz, rutine, ce spunem și ce evităm să spunem, ce facem când acomodarea se prelungește și, foarte important, cm ne gestionăm noi, adulții, propriile emoții ca să nu le punem, fără să vrem, în rucsacul copilului. Vor fi materiale clare, aplicate, de ținut la îndemână și de revenit la ele atunci când apare un moment dificil.
Dacă vrei să afli ce pregătesc și când vor putea fi descărcate, scrie-mi „ACOMODARE” în comentarii și îți dau detaliile.

PPS: Dacă vrei pentru copilul tău o acomodare graduală, cu blândețe - acomodarea în colectivitate fiind un proces- număr de copii la grupă redus, fără TV la interior, afară, în curte, zilnic de explorat, hai să (ne) povestim!

14/08/2026

Ce cărăm, de fapt, în rucsacul pentru grădiniță? Dincolo de hăinuțe, stilurile de atașament și marea întâlnire din septembrie
Când pregătim un copil pentru creșă sau grădiniță, îi cumpărăm cel mai frumos ghiozdan, hăinuțe de schimb cu etichetă, sticluță de apă și pantofiori comozi. Dar adevărul pe care puțini îl spun cu voce tare este acesta: copilul nu intră în grupă doar cu ghiozdanul din spate, ci cu rucsacul invizibil al atașamentului de acasă. Iar la ușă îl întâmpină rucsacul emoțional al educatoarei, dincolo de sala de jucării. Când ușa grupei se închide, nu se întâlnesc doar un copil și un cadru didactic. Se întâlnesc două istorii emoționale, stiluri de atașament, dinamici de cuplu și mecanisme de apărare construite în ani de zile.

Și ne mirăm:
„De ce copilul plânge inconsolabil 3 săptămâni?”
"De ce mama stă lipită de geam și sună din 10 în 10 minute?”
" De ce educatoarea pare distantă sau rigidă?”
„De ce unii părinți intră în defensivă sau caută nod în papură la fiecare detaliu?”
Răspunsul nu este „un copil răsfățat” sau „un educator nepăsător”. Răspunsul stă în teoria atașamentului.
Ce este atașamentul și de ce funcționează ca un „GPS interior”? Atașamentul (descris inițial de John Bowlby și Mary Ainsworth) este primul model operațional intern pe care creierul uman îl construiește despre lume. Este răspunsul biologic și inconștient la două întrebări fundamentale:

1.„Sunt eu demn de a fi iubit și protejat?”
2. „Sunt ceilalți oameni de încredere și disponibili când am nevoie de ei?”

Modul în care mama și tata au răspuns la nevoile bebelușului creează un tipar. Acel tipar devine lentila prin care copilul privește colectivitatea, dar și lentila prin care părintele privește despărțirea.

Harta stilurilor de atașament la ușa grădiniței (analiză & manifestare):
1. Atașamentul securizant (sigur)
La părinte: Încredere în sine și în instituție. Știe că despărțirea aduce tristețe temporară, dar are convingerea că cel mic se va descurca. Spune la revedere ferm, cald, fără prelungiri dramatice.
La copil: Plânge la despărțire (este sănătos și normal să protesteze!), dar se lasă consolat de educatoare după câteva minute și începe explorarea.
SWOT emoțional:
Puncte tari:Reziliență, flexibilitate, capacitate de autoreglare.
Oportunități: Integrare rapidă, autonomie timpurie.

2. Atașamentul anxios-ambivalent (preocupat)
La părinte: Mame care nu se pot desprinde. Își transmit propriul fior de anxietate prin privire, ton tremurat și îmbrățișări nesfârșite: „Te lasă mami aici, dar vin repede, promit, promit, nu plânge că plânge și mami...”. Mesajul ascuns trimis copilului: „Lumea de dincolo de ușa asta este periculoasă.”
La copil: Panică la separare, plâns de epuizare, hiper-vigilență. Chiar dacă mama se întoarce, copilul este furios și greu de calmat (refuză contactul sau se agață disperat).
La cuplu: Frecvent, în spatele unei mame hiper-anxioase există o dinamică de cuplu în care mama a investit copilul cu rolul de „singură sursă de siguranță emoțională”.
SWOT emoțional:
Vulnerabilitate: Somatizări (dureri de burtă, vărsături, febră psihogenă).
Nevoi: Părintele are nevoie să-și lucreze propria anxietate de separare pentru a elibera copilul.

3. Atașamentul evitant (distant / deconectat)
La părinte:„Lasă-l acolo, trebuie să se învețe, viața e dură.” Părintele evită contactul cu emoțiile copilului, grăbește plecarea, minimizează plânsul („Nu mai plânge, ești băiat mare!”).
La copil: Pare copilul „perfect adaptat” din prima zi: nu plânge, nu protestează, se duce la jucării. Atenție: Studiile arată că nivelul de cortizol (hormonul stresului) al acestor copii este la fel de ridicat ca al celor care țipă! Ei doar au învățat că exprimarea nevoii aduce respingere, așa că se „îngheață” emoțional.
SWOT emoțional:
Amenințare: Închidere în sine, lipsă de inițiativă socială, agresivitate pasivă.

4. Atașamentul dezorganizat (frică fără soluție)
La părinte/familie: Conflicte intense acasă, impredictibilitate, părinți fie înfricoșați, fie înfricoșători.
La copil: Blocaj complet, mișcări repetitive, comportamente haotice (fuge spre ușă, apoi, îngheață la jumătatea drumului). Nu știe dacă educatorul este un refugiu sau un pericol.

Oglinda educatorului: Ce aduce cadrul didactic la grupă?
Educatoarea nu este un robot pedagogic. Este un om cu propriul său stil de atașament:

Educatoarea cu atașament securizant: Este „baza sigură”. Nu ia plânsul copilului personal, oferă brațe deschise fără să sufoce, comunică empatic și transparent cu părintele agitat, setând limite cu blândețe.
Educatoarea cu tendințe evitante: Nu se poate „lipi” emoțional de copii. Consideră plânsul o slăbiciune sau o manipulare. Pune accent exclusiv pe reguli și disciplină, refuzând contactul fizic de alinare („Trebuie să tacă singur”).
Educatoarea cu tendințe anxioase: Se simte copleșită de plânsul copiilor, se simte vinovată sau judecată de părinți și intră ușor în burnout emoțional.
Copilul la mijloc: De ce apar tensiunile și cine plătește prețul?
Când o mamă anxioasă întâlnește o educatoare evitantă, se declanșează conflictul: Mama simte răceala educatoarei și intră în alertă: devine defensivă, critică, suspicioasă. Educatoarea simte presiunea și neîncrederea mamei: devine și mai rigidă și defensivă. Iar copilul stă la mijloc.
El preia ca un burete toată această tensiune electrică invizibilă. Și atunci întrebăm nedumeriți: „De ce mușcă la grădi? De ce nu vrea să mănânce? De ce a făcut regres la oliță?”

Cum rescriem povestea acomodării? Acomodarea nu este un exercițiu de forță. Este un act de co-reglare emoțională.

1. Părintele are datoria să-și privească propriul rucsac: „Plânsul de la ușă este al copilului meu sau este frica mea că nu mai sunt de neînlocuit?”
2. Educatorul are datoria să ofere disponibilitate emoțională înainte de cerințe educaționale: „Înainte să te învăț o poezie, trebuie să simți că ești în siguranță cu mine.”
3. Familia și grădinița au nevoie de o alianță; nu un ring de luptă, ci un parteneriat fondat pe încredere reciprocă.

Concluzia psihologică: Nu putem schimba trecutul din care venim, dar putem deveni conștienți de bagajul pe care îl așezăm pe umerii copiilor noștri. Când adultul devine conștient, copilul respiră ușurat.

14/08/2026

„Încă 10 pupici și gata…” De ce despărțirile lungi de la ușă fac acomodarea mai grea (deși vin din multă iubire)?

Dimineața, la ușa creșei sau a grădiniței, se dă o bătălie tăcută: Mame care își strâng puiul la piept cu fața spre ele.
Șapte îmbrățișări la rând, pași făcuți înapoi, priviri pline de îngrijorare: „Sigur ești bine?”, „Vrei să rămâi sau mergem acasă?”, „Hai, încă un pupic…" Totul pornește din iubire curată și dorința de a proteja, însă, fără să vrem, copiii citesc dincolo de cuvinte.

Ce transmite, de fapt, o despărțire prelungită? Copiii mici sunt ca niște „radare emoționale”, se reglează după starea părintelui.
„Dacă mama e speriată și ezită, înseamnă că locul acesta nu e sigur.” Când părintele transmite nesiguranță, copilul preia alarma și se agață și mai tare.
„Dacă mă întreabă dacă vreau să rămân, înseamnă că am de ales.” Întrebări precum „Rămâi aici sau vii acasă?” pun pe umerii unui copil mic o decizie uriașă pentru care nu are maturitate emoțională.
Prelungirea despărțirii crește anxietatea. Fiecare „încă un pupic” resetează procesul de desprindere și amplifică suferința de la ușă. Din cele mai bune intenții, putem hrăni dependența, teama de abandon și nesiguranța.

Cum arată o despărțire sănătoasă, blândă și sigură? Scopul nu este o desprindere rece, nicidecum, vorbim de una care îi oferă copilului ancoră și încredere:

1. Predarea cu fața spre grup, nu strâns la piept: Înainte de a intra pe ușă, pune copilul pe picioarele lui sau ține-l orientat spre educatoare și spre sala de grupă, nu ascuns la piept.
2. Ritual scurt și previzibil: O îmbrățișare strânsă, un pupic pe frunte, o frază clară și zâmbet cald: „Te iubesc. Rămâi la joacă, iar eu mă întorc după masa de prânz / după somn.”
3. Fără întrebări care creează dileme: Încrederea se oferă prin certitudine, nu prin dubii. Evită: „Sigur ești bine?” și folosește: „Ești în siguranță aici, doamna are grijă de tine.”
4. Pleacă hotărât, chiar dacă apar lacrimi: Lacrimile de descărcare la despărțire sunt normale. Prelungirea momentului nu le oprește, doar le prelungește. În brațele unei educatoare empatice, copilul se liniștește adesea în câteva minute după plecarea părintelui.

Un parteneriat de încredere: părinte — educator
Când educatorul preia copilul ferm și cald, nu o face din lipsă de sensibilitate, o face pentru a scurta suferința copilului și a-i oferi o tranziție rapidă spre joacă.
Când părintele învață să plece cu zâmbetul pe buze (chiar dacă în mașină îi scapă o lacrimă), îi oferă copilului cel mai frumos cadou: mesajul că are încredere în el și în capacitatea lui de a explora lumea.

P.S. Pentru toate mamele care au simțit un nod în gât la ușa grădiniței: e absolut firesc să doară desprinderea. Dar amintiți-vă că independența copilului nu înseamnă mai puțină iubire, mai bine zis, este o iubire care îi dă aripi să zboare.

Cum a fost pentru voi cel mai greu moment de „la revedere” de la ușă?

13/08/2026

Ce învață un copil în perioada antepreșcolară/preșcolară, când pare că doar se joacă? Dimineața începe cu soare și umbre. Pe terasa încălzită, o fetiță descoperă cm mâinile pot deveni vulpi, păsări și coarne de unicorn. Alături, un băiețel urmărește propria umbră a degetelor "trebăluind de zor" și râde când vede cm prinde viață silueta pe zid. Ce învață ambii? Coordonarea ochi-mână, imaginația nemărginită, atenția la detalii și curajul de a-și arăta ideile în fața altora. Apoi, toți copiii se strâng în jurul unei tăvi cu făină de grâu. Cuburi, flori, figurine de animale sunt presate ușor, apoi, sunt "extrase", lăsând forme clare în pulberea albă. Copiii se întreabă „ce e asta?” și își dau răspunsuri unii altora. Ce învață? Integrarea senzorială, recunoașterea formelor, îmbogățirea limbajului și lucrul în echipă. Intrăm în sală, iar pe masă, un copac negru din carton și câteva pietricele aranjate cu atenție. Copiii lipesc frunzulițe roz pe crengi. Fiecare frunză are un mesaj pozitiv: „Îmi place cm ai lucrat!”, „Hai să lucrăm împreună!”, „Ce idee grozavă!”. Ce învață? Aprecierea colegilor, puterea cuvintelor frumoase reciproce, simțul artistic și cm să îți exprimi recunoștința.
Urmează Roata emoțiilor. Un disc mare, colorat, cu fețe care râd, se miră, se supără sau se înfurie. Fiecare copil își alege fața care îl reprezintă azi și spune: „Eu mă simt…”.
Ce învață? Conștientizarea emoțiilor, identificarea stărilor și exersarea comunicării afective. Învață și deprind exprimarea emoțiilor, învață să relaționeze.
Revenim afară, tot la tava cu făină, dar cu alte forme.
De data aceasta apar siluete de animale diferite, forme abstracte și idei noi. „Aha! Dacă pun altfel, iese altceva!”
Ce învață? Gândirea flexibilă, adaptabilitatea și curiozitatea de a explora alternative.

Ce am învățat eu, în ani buni, printre copiii de 1.3 – 6/7 ani (centrul educațional) și cei cu vârsta cuprinsă între 7 - >20 de ani (din cabinetul de psihologie):

1. Jocul e arhitectura dezvoltării.
2. Relația este dansul în tandem unde cresc încrederea, curajul și curiozitatea.
3. Comunicarea sănătoasă se clădește prin gesturi simple, repetate zilnic.
4. Muzica, în cazul nostru, este exercițiul muzicoterapiei (meloterapie, sonoterapie și vocaloterapie) creează liante între emoții și gânduri.
5. Explorarea inteligențelor multiple (Gardner) face învățarea vie și memorabilă.

Asta facem noi și la Smart Kids „Creștem frumos împreună".

Știi ce cred că face o diferență uriașă în educația timpurie? Când educatorul înțelege psihologia copilului, iar psihologul știe real cm se desfășoară viața de grup la creșă sau grădi.
Asta înseamnă:
- să știi de ce copilul refuză să intre în joc, nu doar să îl convingi să participe;
- să simți când e nevoie de o pauză emoțională și cm să o oferi;
- să vezi dincolo de „năzdrăvănii” și să identifici nevoi, aptitudini, tipare;
- să creezi activități care nu doar ocupă timpul, ci dezvoltă relații, emoții și gândire.

De ce facem asta?
Pentru că nu pregătim copiii doar pentru bănci și teste. Îi pregătim să știe cine sunt, să aibă prieteni, să își exprime emoțiile și să găsească soluții, să fie rezilienți, încrezători, capabili de continuitate, chiar și când greșeala e prezentă. Chiar dacă, mai departe, sistemul nu continuă exact acest drum, copilul rămâne cu un bagaj valoros: încredere, abilități, competențe deprinse, bucuria de a învăța, de a explora. Ce mai deprind? :) Că e o linie foarte subțire între tupeu și a-ți spune părerea. O facem zi de zi prin activități, jocuri de dezvoltare a inteligențelor emotională, socială și adaptativă. Da, cu reguli-consecințe adaptate grupelor(dezvoltarea echipei), copiilor(alegeri și dezvoltare individuale), limite sănătoase.

Nu e pentru toată lumea. Unii părinți aleg „terenul sigur”, fișe zilnice și liniștea că s-a bifat „ceva”. Noi alegem să le dăm copiilor teren de explorat, în care nimic nu se pierde, totul se transformă.

P.S. Activitățile noastre nu sunt „doar joacă”. Fiecare activitate are o intenție clară, obiective de dezvoltare, dă sens imaginației și este adaptată nevoilor fiecărui copil și grupului.

P.P.S. Avantajul nostru la Smart Kids - "Creștem frumos împreună? Îmbinăm ambele perspective: colectivitatea non-formală + psihologul educațional. Și, indubitabil, o echipă cu tonus fain. Așa, copiii primesc un spațiu (fac referire la spațiul relațional) zilnic în care joaca este știință, emoția este limbaj și fiecare pas devine o lecție pentru viață.

P.P.P.S. Aceeași filozofie o duc și în cabinetul de psihologie. Fie că lucrez cu copii, adolescenți, părinți, colege educatoare sau ofer avize profesionale, consiliere, relația este mereu centrul. Pentru că acolo se întâmplă creșterea adevărată.

Tu ce ai alege pentru copilul tău: să bifeze sarcini sau să descopere lumea cu bucurie?

12/08/2026

Intrarea la creșă sau grădiniță aduce mari emoții. Lacrimile și ezitarea încep de la noi, mamele, iar cei mici ne simt imediat privirea, respirația și ezitarea. Acomodarea începe cu tine, dragă mamă! Când îți liniștești tu inima, copilul prinde repede curaj.
Las mai jos un plan simplu pe 5 zile pe care îl puteți face acasă:
Ziua 1: Jocul despărțirii scurte: Mami merge până în bucătărie și revine după ce copilul cântă un cântecel.
Miza: Învață că mami pleacă, dar se întoarce mereu.
Ziua 2: De-a grădinița cu plușurile: Un ursuleț este educatoarea, celelalte jucării sunt copiii.
Miza: Îl familiarizează cu ideea de grup și cu un alt adult.
Ziua 3: Exercițiul respirației: Inspirăm și expirăm de 3 ori împreună: „Inspirăm curaj, expirăm frică.”Asta devine un ritual de liniștire de folosit și la creșă.
Ziua 4: Obiectul de siguranță: Copilul își alege un mic obiect (bentiță, batistă, jucărie) care să fie „legătura” dintre el și mami.
Ziua 5: Povestea terapeutică „Puișorul curios”
O poveste scurtă citită seara despre un puișor care descoperă că se poate juca bucuros cu alți puișori, știind că mami e tot acolo, zâmbitoare.
3 exerciții rapide pentru mamă: Copilul îți oglindește starea. Ca să-i transmiți siguranță:

1. Respirația „Rădăcina”: Inspiră 6s, ține 4s, expiră 6s. Spune-ți: „Sunt liniștită, sunt aici.”
2. Gândul de încredere: Repetă zilnic: „Copilul meu poate, eu pot, pas cu pas.”
3. Obiectul-liant: Păstrează și tu un mic obiect al copilului (o brățară/un elastic) în timp ce el e la creșă.

Vrei să pregătim acest pas împreună, direct în cabinet?
Te aștept cu drag la seminarul de grup dedicat familiilor:
Miercuri, 19 august, ora: 17:30, în cabinetul de psihologie Florentina Drăgoi, Piatra Neamț.
Tema:„Despre acomodare, pași blânzi spre colectivitate”
Lucrăm în grup restrâns, pentru a înțelege fricile tale specifice și a crea un plan adaptat pe temperamentul micuțului tău.
Cadou special: Fiecare familie participantă primește gratuit cartea „Secretul acomodării la creșă, grădiniță și grupa 0”.
Cum te înscrii? Lasă un comentariu mai jos sau trimite-mi un mesaj în privat pentru detalii și rezervarea locului!

10/08/2026

Îți amintești primul pas al copilului tău sau prima dată când a spus "mama"? Au fost momente în care el a făcut un pas înainte, iar tu ai fost acolo, aproape. Intrarea în creșă, grădiniță sau școală este tot un astfel de pas. Doar că, de data aceasta, apare și separarea.

Pentru copil, începe o lume nouă: alți adulți, alți copii, alte reguli, alte rutine. Pentru părinte începe, asemenea, o lume la fel de nouă.

"Va plânge? Dacă nu se adaptează? Dacă nu îl înțeleg? Dacă îi va fi dor de mine? Dacă facem asta prea devreme?" Sunt întrebări firești.

Dar există ceva despre care vorbim mai rar: copilul nu intră singur în procesul de acomodare. Intră împreună cu felul în care adultul de lângă el trăiește această schimbare.
Copiii observă mult mai mult decât ceea ce le spunem. Pot auzi "O să fie bine!", dar pot simți ezitarea din vocea mamei. Pot vedea zâmbetul, dar și dificultatea ei de a pleca. Pot primi încurajarea de a explora și, în același timp, mesajul involuntar: "Nu sunt sigură că ești în siguranță fără mine." Deci, pregătirea emoțională pentru colectivitate nu este doar despre copil. Este și despre adult. Ce simți tu când copilul pleacă de lângă tine? Poate bucurie și încredere, poate vinovăție, teamă, nesiguranță, nevoia de control. Poate chiar propria experiență de copil, atunci când ai fost lăsat pentru prima dată la grădiniță. Nu avem nevoie de părinți fără emoții. Avem nevoie de adulți care își pot recunoaște emoțiile și care pot face diferența între ceea ce simt ei și ceea ce trăiește copilul.
Pentru că un copil poate plânge la despărțire și, totuși, să construiască treptat o relație bună cu noul mediu. Poate spune "nu vreau la grădiniță" fără ca aceasta să însemne automat că grădinița îi face rău. Poate avea nevoie de timp fără să însemne că "nu este pregătit".
Acomodarea este un proces, nu un examen pe care copilul trebuie să îl promoveze din primele zile. Copilul are nevoie să simtă că adulții lui au încredere unii în ceilalți. Familia nu poate face singură întreaga acomodare. Nici educatorul sau învățătorul. Copilul se află în centrul unei relații între familie și oamenii care îl primesc în colectivitate. Atunci când părintele transmite încredere, iar cadrul didactic construiește o relație sigură și predictibilă cu copilul, separarea poate deveni treptat suportabilă.

De asta, îmi place să vorbesc despre triadă:
copil-familie-echipa din colectivitate. Și atunci când apar dificultăți, psihologul poate ajuta adulții să înțeleagă ce se întâmplă în această relație și de ce are nevoie copilul, triada schimbând dinamica: familie-colectivitate-psiholog.

În cabinet voi organiza o întâlnire dedicată familiilor, mamelor, cu precădere, ai căror copii urmează să înceapă creșa, grădinița sau școala( clasa pregătitoare). Nu va fi o întâlnire despre "cum să faci copilul să nu plângă". Vom vorbi despre ce se întâmplă emoțional în această perioadă, atât cu copilul, cât și cu mama. Despre separare, despre fricile copilului și fricile noastre. Despre ce îi spunem înainte de prima zi și ce ar fi mai bine să nu îi spunem. Despre diminețile în care copilul refuză să plece, despre plânsul de la despărțire. Despre cât rămânem, când plecăm și cm ne luăm rămas-bun, despre vinovăția mamei. Despre ce facem când acomodarea nu merge așa cm ne-am imaginat.Despre relația cu educatorul, învățătorul și ceilalți adulți care vor deveni importanți pentru copil. Și, mai ales, despre întrebarea pe care uităm să ne-o punem:
"Eu cm trăiesc plecarea copilului meu de lângă mine și ce îi transmit, fără să-mi dau seama?"
Pentru că înainte să îi spunem copilului "Poți, ești în siguranță, eu am încredere în tine", e important să vedem dacă noi putem simți ceea ce îi spunem.
Dacă urmează pentru copilul tău prima experiență de creșă, grădiniță sau școală și simți că ai nevoie să înțelegi mai bine această perioadă, te aștept la întâlnirea din cabinet.
O întâlnire despre copil, dar și despre tine. Despre separare, siguranță, încredere și relația dintre oamenii care îl însoțesc în această etapă.
Creștem frumos, împreună!

P.S. Revin curând cu detalii.

08/08/2026

Un simplu cuvânt îți spune tot despre cât de deschis este copilul sau adolescentul la dialog.
Și dacă îl „citești” corect, e ca și cm ai avea o hartă secretă spre mintea și inima lui.
La 9 ani" „Înțeleg!”: Acasă, copilul își face temele la matematică. Mama îi spune blând: - Vezi să nu uiți să pui unitatea de măsură.
Se oprește din scris, o privește și răspunde: - Înțeleg, mami!
Și chiar înțelege, dar pe jumătate. Nu se supără, nu respinge, dar nici nu e complet în „recepție”.
Apoi, îi zice mama: - În regulă, dacă înțelegi, hai să facem un exemplu împreună și să vedem dacă e corect.
În două minute, lucrurile se fixează. Asta pentru că a fost invitat să aplice.
La 15 ani – „Știu!”: Adolescentul se pregătește să iasă în oraș. Tata îl strigă din bucătărie:
- Nu uita să iei cheia!
Răspunsul vine rapid, fără ca el să se întoarcă:
- Știu, tati, știu!
Dar 10 minute mai târziu, sună la interfon: - Tati, poți să-mi deschizi? Am uitat cheia!
Acel „Știu” nu era un semn că informația a fost fixată, doar că „ușa” către explicație era închisă. Nu voia să pară mic, nu voia să fie controlat. În spatele acelui „Știu” era zero atenție la mesaj.
Am numit asta "Termometrul deschiderii” și funcționează simplu:
„Știu!”: închidere. Ego-ul e în față, mesajul nu intră.
" Înțeleg!”: semi-deschidere. Mesajul intră, dar încă se filtrează.
„Iau aminte!”: deschidere totală. Mesajul e primit și pregătit să fie aplicat.
Uite cm adaptezi dialogul, drag părinte/dascăl:
La „Știu!”: recunoaște competența și oferă alegere:
- Cred că știi deja multe aici. Vrei să-mi arăți cm ai face tu?
La „Înțeleg!”: leagă direct de aplicare: - Și cm ai folosi asta mâine la școală?
La „Iau aminte!”: validează și fixează: - Îmi place cm asculți acum. Hai să vedem împreună cm merge.
Data viitoare când auzi un „Știu!” sau „Înțeleg!”, oprește-te o secundă și întreabă-te: „Pe ce culoare e termometrul nostru acum?”
Scrie-mi în comentarii ce ai descoperit și cm ai adaptat dialogul. Împreună putem face ca aceste mici cuvinte să devină amprentabile.

PS: Aș vrea să vorbim despre ce să eviți (ucigașii de dialog) și ce merită să păstrezi ca să ai conversații scurte, eficiente și fără lupte de putere.
Ce zici, e de interes, drag părinte/dascăl? Lasă-mi în comentarii o inimă verde 💚, semn de „Am luat aminte!”.

05/08/2026

Ți s-a întâmplat vreodată să guști o brânză, să miroși o mămăligă fierbinte sau să auzi o romanță și, brusc, să fii din nou copil? Într-o bucătărie veche, cu miros de lapte proaspăt și voci care nu mai sunt, dar care ți se par atât de vii încât, dacă întinzi mâna, le poți atinge?
Ieri, în lucrul cu copiii de vârstă școlară, în cabinet, am observat din nou ce ruptură profundă există între copii și lumea simțurilor.
Un copil mi-a spus: „Mi-e silă să ating chestii ude...”, altul s-a strâmbat la mirosul unui baton de scorțișoară. Și mulți dintre ei refuză să atingă o frunză uscată, un melc lipicios, un măr căzut.
Trăim într-o perioadă în care simțurile sunt tot mai protejate, închise, minimalizate. Dar ele sunt baza dezvoltării: copiii învață prin piele, nas, limbă, ochi și urechi.
Simțurile sunt primele lor povești despre lume.
Așa că m-am întors, cumva firesc, la propriile mele amintiri senzoriale, la gustul copilăriei, la Bucu, la duminicile cu mămăliguță și romanțe.

Și așa s-a născut postarea nostalgică de azi:
„Delicii culinar-senzoriale ale copilăriei mele, din anii '80”

Îmi amintesc cu mare drag de Bucu, bunicul meu pe linie paternă, care ne gătea niște minunății de zile mari. (Dumnezeu să-l odihnească-n pace, s-a stins când eram liceană, în clasa a XI-a, ce mult am suferit, sinceră să fiu.)
Revenind, nu știu dacă erau minunății sau mi se păreau atunci, copilă fiind. Oricum, amintirile sunt atât de proaspete, încât, hmm, dacă aș întinde mâna, am senzația că le-aș putea atinge. Deja când încep a povesti, vizualizez mâinile bunicului, ochii lui albaștri ca cerul, zâmbetu-i ferm și complice, vocea-i joasă, articulând așa muzical cuvintele:
” - Florentino, vino la Bucu! Haide, să guști ceva! Apoi, să preparăm ceva împreună.”

Extraordinar de aromat momentul când pregătea boțul: avea 3 boluri - n-am să uit niciodată - de porțelan, cu fir auriu pe margini, cu o ștampilă pe verso, în care pusese, măsuri egale: brânză caș(de oaie), brânză de burduf, frământate, jumări gata scoase din rolă, crocante, iar pe un cerc / fund de lemn, mămăliga ușor aburindă, dozată/împărțită deja în sfere. Își ungea podul palmei cu puțină untură de gâscă, scoasă dintr-un ciubăr mic, de lemn, cu pirostii, lua o sferă, făcea o adâncitură cu degetul mare și o umplea cu brânză(la alegere), reformând sfera. Ulterior, înfigea jumările în sferă, arâtând ca o minge împănată. La final, stropea cu mujdei de usturoi și cu suc de roșii, ambele preparate-n casă. Era o plăcere să-l urmăresc în timp ce prepara! O făcea cu atâta migală, drag și muzică.

(Ce frumos mai intona romanțele! Ambii, Bucu și mamaia, cântau superb romanțe! Ce-mi mai plăcea și plăceau! Doamne, ce amintiri!)

Era un deliciu, îmi lăsa gura apă: culori, arome, forme, iar bunicul avea un așa dar al bucătarului narator! Într-adevăr, adevărată educație culinară! Simțeai gustul înainte de-a te-nfrupta, așa frumos vorbea de amestecul ingredientelor, de povestea lor! Un mic dejun bogat și deloc mic, dimpotrivă! Dar îmi spunea mereu că diminețile se țin cu mâncare bună! Mergeam în fiecare vacanță la bunicii de pe tată. Chiar și clasa întâi am făcut-o la țară. A fost tare fain! A nu vă imagina c-aveam parte de acest festin zilnic! În fiecare duminică, dis-de-dimineață, Bucu ne încânta cu poveștile sale și arta culinară. Bucu lucra în oraș, în Piatra-Neamț, făcea naveta zilnic, aproximativ 35 km(dus), 35(întors). Bunicul era șef contabil, iubea cifrele, arta culinară altfel, romanțele, poveștile, pardesiele Alain Delon, tabacherele de argint, batistele cu monogramă și tot felul de colecții de-ale vremii. Voi reveni și cu povestea colecțiilor. :))
Fac o paranteză: când se pregătea, duminica, să iasă-n sat cu prietenii, după ora 16:00, vara, cu precădere, avea un întreg ritual, se bărbierea în oglindă, își dădea mâinile cu-n ulei special, cu o aromă tare faină - cred că era mosc - apoi, și le trecea prin păr. Avea părul negru și lucios, iar uleiul respectiv îl făcea s-arate și mai strălucitor. Cu timpul, firele albe s-au înmulțit, dar obiceiul a rămas același. Era fascinant, avea o eleganță aparte. Mereu îmi spunea că-n pantofi/ghete trebuie să-ți vezi chipul. La fel, îmi spunea și tata. :))
Revenind, mintea mi s-a colorat și condimentat cu o altă rețetă dragă mie: ochiul fiert în lapte. Spărgea 2-3 ouă în farfurie, punea ceaunul (de tuci) umplut pe 3/4 cu lapte și sare, la fiert. Când era fierbinte laptele, ”arunca” ouăle în ceaun. Din când în când, picura apă. Totul se făcea la plită, la foc mic sau econom, cm spuneau bunicii mei. :)) Le lăsa cam 4-5 minute, le scotea și le savuram cu caș proaspăt frământat. Bineînțeles, tot la micul dejun, servite cu pâine proaspătă coaptă-n rolă.
Azi, mă dau în vânt după brânzeturi, tot felul de brânzeturi, arome cât mai variate.
Dacă Bucu era cu gătitul miresmelor variate și sofisticate, mamaia era cu preparatul brânzeturilor. Aveau multe oi, capre, vaci, preparau brânzeturi variate: caș, urdă, bunătățuri. Dintre toate brânzeturile, adoram roata de caș cu nuci și miere de albine, brânza de burduf cu pătrunjel proaspăt, cașul frământat proaspăt de oi, pus pe nivele, cu usturoi proaspăt și închis ciubărul cu strat subțire de untură de gâscă.
Ar mai fi multe rețete, dar mă opresc aici, spunându-vă că unele amintiri sunt atât de proaspete, de parcă le simt aroma, gustul și farmecul mereu prezent.
Dragilor, o călătorie de bun gust printre câteva amintiri! Ce periplu, hihihi, pentru mine una!

Prima oară am ascultat ”I want to break free” cu Bucu. Iubea muzica bună! Îmi plăcea cm interpreta ”Caruso” și ”O sole mio”. Le ascultam la casetofon. :))

🤗 Ce miros are copilăria ta? Ce gusturi, culori, atingeri îți sunt amintire vie?
Hai să (ne) povestim!

Vrei o poveste senzorială cu Matei și Tăvălug?
Spune „DA” în comentarii și o primești curând, cu miros de mămăligă, zâmbete și magie mov. 💜

Cabinet de psihologie Florentina Drăgoi

20/08/2026

14/08/2026

14/08/2026

13/08/2026

12/08/2026

10/08/2026

08/08/2026

05/08/2026

Address

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category

Listing takedown request