29/08/2026
"Dacă îi este bine acasă, cu bona, de ce să îl duc în colectivitate atât de devreme?"
E o întrebare pe care am auzit-o de multe ori de la părinți.
Și răspunsul meu de astăzi este mai nuanțat decât era cu ani în urmă. O bonă bună poate fi o prezență extraordinară în viața unui copil. Poate oferi siguranță, disponibilitate, atenție individuală, afecțiune. Nu cred că avem nevoie să punem bona și colectivitatea în două tabere care se exclud.
Dar există ceva ce nici cel mai atent adult nu poate reproduce acasă: lumea celorlalți copii. În jurul vârstei de 1 an și jumătate, 2 ani, pentru mulți copii începe să devină tot mai importantă această lume. Nu pentru că trebuie "socializați" repede. Nu pentru că trebuie pregătiți pentru performanță. Și nici pentru că acasă nu ar primi suficient.
Doar pentru că un alt copil îi oferă ceva ce adultul nu îi poate oferi în același fel. Un copil îi ia jucăria, altul îl privește și râde. Unul plânge, altul nu vrea să împartă.
Cineva îl imită, iar el, la rândul lui, începe să imite. Aici începe o parte importantă din educația timpurie. Copilul descoperă treptat că lumea nu se organizează numai în jurul nevoilor lui. Învață să aștepte, să observe, să ceară, să refuze, să se apropie, să se retragă, să tolereze mici frustrări și să repare mici rupturi. Nu le învață pentru că i le explicăm noi, le trăiește.Și tocmai de aata, clar, colectivitatea poate deveni atât de valoroasă.
Dar aici pun astăzi un "dar" important. Nu orice colectivitate și nu cu orice preț. Un copil mic nu are nevoie doar de alți copii în jurul lui. Are nevoie de adulți disponibili emoțional, de predictibilitate, de un ritm potrivit vârstei, de libertate de explorare, de limite blânde și clare și, mai ales, de timp pentru a construi siguranță, într-un loc nou.
De asta, eu, una, da, nu cred în acomodarea făcută după calendar: "În trei zile trebuie să rămână până la prânz."
"De luni îl lăsăm direct la somn." "Plânge puțin și se obișnuiește."
Cu cine se obișnuiește? Cu ce? Și în ritmul cui?
Acomodarea nu este o probă pe care copilul trebuie să o treacă. Este o relație care se construiește.
Pentru un copil poate însemna, în prima zi, o oră. Pentru altul, alt ritm. Noi privim copilul, nu ceasul.
Și mai este cineva care are nevoie de acomodare: părintele.
Poate copilul este pregătit să exploreze, iar mâna care îl ține strâns este mâna adultului.
"Mai dă-mi un pupic."
"Sigur vrei să rămâi?"
"Dacă plângi, vin imediat."
"Mi-e așa greu să te las..."
Copilul citește mult mai mult decât cuvintele noastre.
Deci, după atâția ani petrecuți lângă copii și familiile lor, nu mai vorbesc despre acomodare ca despre ceva ce "face copilul".
Se acomodează copilul, se acomodează părintele. Îl primește și se adaptează și adultul din colectivitate. Iar între ei trebuie să existe dialog și încredere, deci, stabilită relația. Aici este, pentru mine, triada care poate schimba enorm începutul vieții în colectivitate: familie, colectivitate, psiholog.
Nu ducem pur și simplu un copil "la creșă". Îl însoțim într-una dintre primele lui desprinderi importante de mediul familial.
Colectivitatea poate fi extraordinară pentru un copil. Dar valoarea ei nu stă doar în activități, jucării, fișe sau în câte lucruri "învață". Stă în relații, stă în experiența de a fi printre ceilalți și, în același timp, de a rămâne el însuși.
În experiența de a pleca de lângă mama sau tata și de a descoperi, puțin câte puțin: "Pot să fiu bine și aici, mama și tata se întorc."
Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase începuturi ale autonomiei crescute pas cu pas. Nimic grăbit sau forțat!
Pentru că, până la urmă, asta încercăm să facem împreună: să creștem frumos.
