18/05/2026
Copilul nu se “vindecă” singur la psiholog!
Tot mai mulți părinți ajung în cabinet cu copii anxioși, retrași, furioși sau epuizați emoțional. Uneori vin după atacuri de panică, refuz școlar, auto-vătămare sau chiar după o internare la psihiatrie.
Și nu, nu este doar o impresie. Datele internaționale arată o creștere importantă a problemelor de sănătate mintală la copii și adolescenți. Dar explicația nu este că „generația de azi este mai slabă”.
Copiii nu sunt mai slabi. Cresc însă într-un mediu mai solicitant: comparație permanentă, presiune școlară, social media, somn puțin, mai puțină autonomie, mai puțin joc liber și mulți adulți la rândul lor anxioși, grăbiți sau epuizați.
În cultura noastră, încă există ideea că un copil „bun” este copilul care ascultă, nu comentează și nu creează probleme. Dar sănătatea emoțională nu se construiește prin obediență. Se construiește prin relație, siguranță, limite clare și adulți care pot rămâne prezenți și când copilul nu mai funcționează bine.
De multe ori, copilul ajunge la psiholog ca și cm ar fi dus la „reparat”. Dar copilul nu trăiește în cabinet. Trăiește acasă. În relația cu mama, cu tata, cu bunicii, cu școala, cu telefonul, cu presiunea zilnică și cu felul în care adulții reacționează la emoțiile lui.
Mai ales după o internare psihiatrică, nu este suficient să spunem: „merge la psiholog, deci am rezolvat”. Este nevoie de colaborare cu psihiatrul, de monitorizare, de implicarea părinților și de schimbări reale în mediul copilului.
De aceea, uneori nu preiau astfel de cazuri dacă nu există un minim parteneriat cu familia.
Dacă aud: „tatăl nu vrea să vină”, „eu reacționez așa din cauza copilului”, „să-i explicați dumneavoastră că nu e bine ce face” sau „l-am adus la psiholog să-i băgați mințile în cap”, atunci trebuie să ne oprim.
Pentru că terapia nu este pedeapsă. Nu este amenințare. Nu este locul unde copilul este dus ca să fie convins să facă ce vrea părintele. Și nu este o formă elegantă prin care adultul își predă responsabilitatea.
Terapia poate ajuta mult. Prognosticul poate fi bun. Dar copilul are nevoie nu doar de un psiholog bun, ci și de o familie dispusă să înțeleagă ce trebuie schimbat.
Uneori, întrebarea nu este:
„Ce are copilul meu?”
Ci:
„Ce se întâmplă în viața copilului meu de nu mai poate duce?”