Elena Raluca Vasile - Consultant parenting

Elena Raluca Vasile - Consultant parenting Contact information, map and directions, contact form, opening hours, services, ratings, photos, videos and announcements from Elena Raluca Vasile - Consultant parenting, Psychotherapist, Ploiesti.

Tu de câte ori ajungi la capătul răbdării într-o zi? Lasă-mi un emoji 😮‍💨 în comentarii dacă simți că ai obosit să tot r...
11/06/2026

Tu de câte ori ajungi la capătul răbdării într-o zi?

Lasă-mi un emoji 😮‍💨 în comentarii dacă simți că ai obosit să tot repeți aceleași lucruri și vrei o schimbare.

„Copiii de azi sunt prea sensibili…”Aud fraza asta tot mai des în jurul meu. Am vorbit în ultima vreme cu educatoare, în...
10/06/2026

„Copiii de azi sunt prea sensibili…”
Aud fraza asta tot mai des în jurul meu.

Am vorbit în ultima vreme cu educatoare, învățătoare și părinți. Toți par să ajungă la aceeași concluzie: copiii din ziua de azi sunt extrem de sensibili.

„Nu mai poți spune nimic unui copil fără să plângă sau să se supere imediat”.
Și recunosc… mult timp am gândit și eu la fel.

Zilele trecute, în timp ce o luam pe fiica mea de la școală, am avut exact această discuție pe drumul spre casă cu bunica unei colege de clasă, care mi-a spus: „Copiii nu mai sunt ca pe vremuri”.

Insă, pentru prima dată, nu am mai văzut problema doar prin prisma „lipsei de limite la copii” si am realizat, ca de fapt, poate problema e alta.

Dacă nu copiii s-au schimbat, ci felul în care am fost noi obișnuiți cu durerea?

Mulți dintre noi am crescut în țipete, amenințări și palme. Și, fără să ne dăm seama, am învățat că asta e „normalul”.

Că a fi corectat înseamnă, uneori, a fi umilit.
Că tonul ridicat e doar „seriozitate”.
Că iubirea poate exista chiar și când doare.

Îmi amintesc că, în urmă cu ceva ani, la un fost loc de muncă, aveam o colegă cu un stil extrem de toxic. Atunci când greșeam ceva, îmi vorbea ironic și foarte tăios.

Și știi ce e interesant?
Că nici prin cap nu-mi trecea să pun limite.
La vremea aceea, aceea era normalitatea mea: dacă greșești, e normal să fii certat și umilit. Doar nu te aștepți să vină cineva să te ia în brațe și să-ți explice cu frumosul unde ai greșit și cm să faci mai bine, nu?

Și exact aici apare ruptura.
Poate că nu copiii sunt „prea sensibili”.
Poate că, de fapt, ei nu mai acceptă ceva ce noi am fost nevoiți să înghițim.

Și poate că asta e cea mai mare schimbare de generație.
Să ne arate că tiparele vechi, umilirea și rușinarea nu sunt normale.

Da, copiii au nevoie de limite. Dar o limită sănătoasă nu înseamnă nici țipete, nici umilință, nici rușine.
O limită sănătoasă se pune pe un ton ferm, dar conectându-te mai întâi cu copilul.

Doar că, în practică, e mult mai greu decât în teorie. De câte ori nu te-ai surprins spunându-ți: „L-am luat cu frumosul, l-am luat cu urâtul, dar parcă nimic nu funcționează până nu ridic tonul?”

Despre acest cerc vicios și despre cm trecem de la rugăminți ignorate la țipete vom vorbi în postarea următoare.

Până atunci, lasă-mi un gând în comentarii: simți și tu că, uneori, ridicarea tonului a rămas singura „armă” prin care simți că te mai faci auzită în casă?

„M-am enervat” sau „M-ai enervat”?Weekendul acesta, la formarea în psihoterapie integrativă, am discutat despre nevoile ...
09/06/2026

„M-am enervat” sau „M-ai enervat”?

Weekendul acesta, la formarea în psihoterapie integrativă, am discutat despre nevoile relaționale descrise de Richard Erskine.

Una dintre ele mi-a rămas în minte mai mult decât toate celelalte:

**nevoia de a simți că avem impact asupra celuilalt.**

M-am gândit imediat la copii.
Pentru că și ei au această nevoie.

Au nevoie să simtă că prezența lor contează.
Că îi ating pe cei din jur.
Că lasă o urmă în inimile oamenilor pe care îi iubesc.

Un copil care îți oferă un desen și îți urmărește reacția nu caută doar o laudă.

Caută să afle:
„Contează pentru tine ceea ce fac?”
„Am un loc în lumea ta?”
„Ajung la tine?”

Cred că este una dintre cele mai profunde nevoi umane.

Și totuși, aici apare o nuanță importantă.

Copiii au nevoie să știe că au impact asupra noastră.
Dar nu au nevoie să creadă că sunt responsabili pentru emoțiile noastre.

Când îi spunem unui copil:
„M-ai enervat.”
„M-ai făcut să țip.”
„M-ai supărat.”

mesajul care poate ajunge la el este:
„Eu sunt responsabil pentru ceea ce simte mama. Am puterea uriașă de a o scoate din minți pe mama. Eu am impact total asupra fericirii sau furiei ei.”
Practic, îi dai lui, pe tavă, toată puterea asupra stării tale.

Pentru un copil, o astfel de putere este mult prea mare, este copleșitoare și îi dă o responsabilitate pe care nu o poate duce. În plus, pe termen lung, el învață că alții sunt de vină pentru ce simte el: „M-am bătut cu colegul pentru că EL m-a enervat”.

Când schimbi perspectiva și spui: „M-am enervat când am văzut jucăriile împrăștiate”, se schimbă totul.

Furia este a ta, nu a copilului. Comportamentul lui (jucăriile pe jos) a fost doar butonul care a declanșat o stare care era deja în tine - poate oboseală, poate stres, poate nevoia de ordine.

Când spui „M-AM enervat”, tu redevii adultul de la cârma situației. Îți asumi emoția și îi arăți copilului că ești destul de puternică încât să îți gestionezi singură stările, fără ca el să fie responsabil să te țină pe tine liniștită.

Cand spunem:
„M-am enervat când s-a întâmplat asta.”
„M-am simțit frustrată.”
„M-am supărat.”

Diferența pare mică.

Dar îl ajută pe copil să învețe două lucruri esențiale în același timp: că are impact asupra celorlalți și că fiecare om este responsabil pentru propriile emoții.

Poate că una dintre cele mai frumoase lecții pe care le putem oferi copiilor noștri este aceasta:

**Prezența ta contează. Ai impact asupra mea.**

**Dar nu porți responsabilitatea pentru ceea ce simt eu.**

Data viitoare când simți că îți pierzi cumpătul, încearcă să muți puterea înapoi la tine. Nu te-a enervat el. Te-ai enervat tu - și e în regulă, ai tot dreptul să fii supărată, dar cheia e în buzunarul tău, nu al lui.

Dacă ar fi să aleg o metaforă pentru relația părinte-copil, aș alege un bumerang.Cu o diferență importantă: ceea ce arun...
08/06/2026

Dacă ar fi să aleg o metaforă pentru relația părinte-copil, aș alege un bumerang.

Cu o diferență importantă: ceea ce arunci astăzi nu se întoarce mâine.

Uneori se întoarce peste ani, în felul în care copilul vorbește cu sine, își gestionează emoțiile sau construiește relații.

Dacă îi oferi empatie, va învăța să ofere empatie.

Dacă îți ceri scuze când greșești, va învăța că greșeala nu este o rușine și că ceea ce contează cu adevărat este repararea relației.

Dacă îl asculți cu adevărat, va învăța să îi asculte pe ceilalți.

Dacă îi vorbești cu respect, va învăța să se respecte pe sine.

Dacă îi oferi siguranță în momentele grele, va învăța că poate cere ajutor atunci când are nevoie.

Dacă îi oferi ascultare adevărată atunci când plânge sau e furios, vei primi înapoi un copil care, când va crește mare, va veni să-și descarce sufletul tot la tine.

Copiii nu fac întotdeauna ceea ce le spunem.

Dar aproape întotdeauna absorb felul în care ne purtăm cu ei.

Tu ce ai vrea să se întoarcă, peste ani, din bumerangul pe care îl arunci astăzi?

Ieri mi-am luat o zi doar pentru mine. Am profitat de faptul ca fetita mea a fost plecata intr-o excursie cu scoala, așa...
06/06/2026

Ieri mi-am luat o zi doar pentru mine. Am profitat de faptul ca fetita mea a fost plecata intr-o excursie cu scoala, așa că am evadat și eu pentru câteva ore... la Mall.

Am savurat in tihna un cappucino, am facut ceva cumparaturi, m-am oprit la un film la cinema si am ajuns acasa cu bateriile complet încărcate.

Iar noaptea?
Am dormit incredibil de bine.
De fapt, a fost cel mai odihnitor somn din toată săptămâna. Și, sincer, m-a surprins.

Poate vi se întâmplă și vouă să observați că, atunci când sunteți foarte obosite, adormiți mai greu. Somnul devine fragmentat, agitat, iar dimineața vă treziți și mai obosite decât v-ați culcat.
Exact asta am trăit și eu în ultima perioadă.

Am muncit mult, am avut proiecte presante și, cu cât aveam nevoie să dorm mai bine, cu atât corpul meu refuza să se relaxeze.
Reflectand, am realizat ca de fapt nu doar volumul de muncă ne epuizează. Ci mai degraba faptul ca ne planificam o mie de taskuri pe zi si nici unul dintre ele nu este despre noi despre liniștea și odihna noastră.

Însă știu cm e... Când ești o fire productivă, responsabilă și conștiincioasă, e tare greu să apeși frâna. DDe multe ori tragem de noi până când corpul începe să protesteze. Și abia atunci ne amintim că poate aveam nevoie de o pauză cu mult înainte.

Adevarul este ca pauzele - chiar si de 10-15 minute pe zi în care pur și simplu NU facem nimic - nu sunt un lux.

Sunt una dintre sursele din care ne refacem energia și echilibrul emoțional.

Așa că mi-am propus ca, printre sarcinile zilnic importante să include obligatoriu și activități fără nicio utilitate practică.

Lucruri precum:
• plimbări fără destinație
• cafeaua băută lent, fără să „produc” nimic în timp ce o beau.
• Statul pe canapea, fără un plan sau o listă în minte.
• micile bucurii care nu servesc la nimic, doar la a fi prezente.

Voi când ați făcut ultima dată ceva „fără scop” și fără să vă simțiți vinovate? Care este acea mică bucurie „inutilă” care vă încarcă bateriile?

Un mic memento pentru weekendul care începe, mame dragi.Copiii noștri ne simt stările înainte de a ne auzi cuvintele. În...
05/06/2026

Un mic memento pentru weekendul care începe, mame dragi.

Copiii noștri ne simt stările înainte de a ne auzi cuvintele. Înainte să reacționezi, ia-ți 3 secunde doar pentru tine și respiră.

Weekend liniștit!

04/06/2026

Din categoria: și psihoterapeuții se mai enervează… 🫣

Zilele trecute eram la birou, prinsă într-o treabă destul de urgentă și deja super tensionată pentru că mouse-ul refuza să colaboreze: ba se mișca, ba se bloca. În culmea frustrării, am renunțat la el și am trecut pe touch pad.

Exact în acel moment, vine fetița mea și începe să miște fix de mouse. M-am aprins instantaneu și i-am reproșat pe un ton iritat că îmi strică treaba și mă încurcă.

Replica ei m-a dezarmat complet: „Mami, în loc să-mi mulțumești că ți-am reparat mouse-ul, tu te enervezi pe mine?”

Am tăcut pentru două secunde, m-am uitat la ea și i-am spus: „Ai perfectă dreptate. Imi cer scuze.”

Copiii noștri ne sunt, de departe, cei mai buni profesori de prezență. Ei nu au filtrele noastre de stres și nici grijile noastre de adulți; ei văd lucrurile simplu. Ea a vrut doar să mă ajute și să repare ceva. Eu? Eu am vrut doar să-mi descarc frustrarea și oboseala pe primul lucru care mi-a ieșit în cale.

Să ne dăm voie să greșim în fața lor, dar mai ales, să avem smerenia să învățăm de la ei. Să le cerem iertare când o dăm în bară și să le arătăm că și noi, oamenii mari, mai avem de crescut.

👇 Care a fost momentul în care copilul tău te-a „pus la punct” cu un adevăr atât de curat încât n-ai mai avut ce să-i replici?

Care este frica cea mai mare a unei mame în ziua de azi?Să pună limite. O văd la multe mămici cu care lucrez, o văd în j...
03/06/2026

Care este frica cea mai mare a unei mame în ziua de azi?
Să pună limite.

O văd la multe mămici cu care lucrez, o văd în jurul meu și, ca să fiu complet sinceră, am trăit-o pe pielea mea ani la rând.

Ani la rand am considerat că o mamă bună este cea care are o infinită răbdare cu copilul ei, ii explică cu calm si dragoste,
negociează…

Am confundat fermitatea cu autoritatea iar teama cea mai mare a fost sa nu-mi traumatizez copilului.

Am crezut că un “NU” spus răspicat va rani copilul pe viață. Așa că explicam și explicam, până când mă lăsa complet fără vlăgă. Iar când vedeam că nimic din ce spun „cu binișorul” nu funcționează, explodam: ajungeam la țipete și amenințări.

Până într-o zi în care mi-am spus că trebuie să existe o altă cale.
Stand si reflectand, mi-am dat seama că de fapt, greutatea noastră de a fi ferme și a pune limite pleacă din copilaria noastră.

Multe dintre noi am învățat că a fi ferm înseamnă să fii rău, dur sau rece, tocmai din cauza modului în care am fost crescute. Când copilul nostru urlă, se zbate pe jos sau ne strigă în față „Ești o mamă rea! Nu te mai iubesc!” de multe ori, nu reacționăm doar la clipa prezentă.

Se activează și fetița din noi care s-a simțit pedepsită, criticată, pusă la colț sau rușinată de proprii părinți. Și atunci apare frica asta inconștientă: „Dacă îi spun NU, oare îl rănesc? Dacă pun piciorul în prag, nu cumva devin exact ca părinții mei?”

Cred că aici apare una dintre cele mai mari confuzii ale parentingului modern: am început să asociem fermitatea cu autoritatea.

Un copil nu are nevoie doar de îmbrățișări și vorbe calde. Are nevoie, în egală măsură, de reguli. Are nevoie de limite clare și de siguranța că tu, adultul, poți să rămâi pe poziții și să fii stânca lui, mai ales atunci când el își pierde controlul.

Să fii o mamă blândă NU înseamnă să nu ai reguli în casă. Nu înseamnă să negociezi orice și nici să păzești copilul de orice supărare sau refuz. Puiul tău are tot dreptul să fie supărat pe o regulă de-a ta și, în același timp, să se simtă în deplină siguranță lângă tine.

De multe ori, lucrul de care fugim noi nu este plânsul copilului, ci propria noastră vinovăție. Pentru că este cumplit de greu să rămâi calmă când el plânge. E greu să îi suporți furia fără să simți instantaneu că ai greșit cu ceva, că ești o mamă rea. Ne vine să cedăm imediat, doar ca să oprim disconfortul și să fie din nou liniște.

Însă relația cu copilul tău nu se rupe pentru că ai curajul să îi spui „nu”. Relația se strică doar atunci când intervine respingerea, când îl pedepsești prin tăcere, când îl faci să-i fie frică de tine sau când pleci supărată și nu mai repari lucrurile după ce trece furtuna.

Copiii noștri nu au nevoie de mame perfecte, cu zâmbetul pe buze non-stop. Au nevoie de mame sigure pe ele, care pot spune cu blândețe: „Nu te las să faci asta” și care, în același timp, transmit prin privire: „Sunt aici, te iubesc, suntem în siguranță chiar și în mijlocul acestei furtuni”.

Iubirea adevărată nu înseamnă să nu ne supărăm niciodată unii pe alții. Ci înseamnă că relația noastră este atât de puternică încât putem trece prin supărare și frustrare împreună, fără să ne pierdem.

La final, te invit sa reflectezi: este suferința copilului tău sau vinovăția ta cea care te face să renunți la limite?

Lăsați-mi un gând în comentarii, pregătesc ceva tare drag mie pentru mâine!
02/06/2026

Lăsați-mi un gând în comentarii, pregătesc ceva tare drag mie pentru mâine!

Ieri, în live-ul de aseară, am vorbit despre una dintre cele mai dificile întrebări din parenting: când intervin și când...
29/05/2026

Ieri, în live-ul de aseară, am vorbit despre una dintre cele mai dificile întrebări din parenting: când intervin și când aleg, conștient, să fac un pas în spate?

Pentru că, sincer, cred că parentingul matur nu înseamnă nici control permanent…dar nici libertate totală.

El seamănă mai degrabă cu un dans continuu intre instinctul de a proteja și curajul de a-l lăsa pe copil să experimenteze pe propria piele.

Și cred că exact aici apare conflictul interior al multor părinți. În secunda în care copilul nostru greșește, uită, se frustrează sau face alegeri neinspirate, în noi se activează instantaneu un impuls uriaș de a interveni.

Uneori o facem din pură grijă, alteori din anxietate, dar de cele mai multe ori pentru că ne este cumplit de greu să îl vedem suferind, plângând sau confruntându-se cu consecințele reale ale acțiunilor sale.

Dar un adevăr important pe care l-am explorat ieri este acesta: dacă intervenim constant și ne salvăm copilul din orice mic disconfort, îi tăiem, fără să vrem, aripile.

El nu mai are ocazia să își construiască toleranța la frustrare, simțul responsabilității și încrederea în propriile resurse. Învață, în schimb, că lumea e prea periculoasă și că el nu se poate descurca singur.

Desigur, asta nu înseamnă să îl abandonăm sau să îl lăsăm să se descurce singur în orice situație. Există momente în care intervenția noastră este esențială și nenegociabilă: când vorbim despre siguranță fizică, despre respect, limite importante ale familiei sau despre situații pe care încă nu le poate gestiona incă de unul singur.

Dar există și multe momente în care cel mai sănătos lucru pe care îl putem face este să rămânem aproape…fără să preluăm controlul.
Să îl lăsăm:
să uite,
să repare,
să încerce din nou,
să simtă consecințele,
să se frustreze,
și să descopere că poate supraviețui disconfortului fără ca noi să îi rezolvăm imediat problema.

Pentru că, adevărata provocare este mai degrabă să putem tolera propriul nostru disconfort atunci când el se luptă cu ceva. De multe ori, impulsul de a interveni și de a „repara” situația nu vine din nevoia reală a copilului, ci din neputința și anxietatea noastră.

Și poate că unul dintre cele mai mature lucruri pe care le putem învăța ca părinți este diferența dintre:
a sprijini si a salva.
Si:
a fi prezent și a controla.

Tu unde simți că îți este cel mai greu să faci acest pas în spate?

În ce momente simți că intervii mai degrabă din anxietatea ta, decât din nevoia reală a copilului?
Haideți să povestim în comentarii.

Address

Ploiesti

Opening Hours

Monday 09:00 - 20:00
Tuesday 09:00 - 20:00
Wednesday 09:00 - 20:00
Thursday 09:00 - 20:00
Friday 09:00 - 20:00
Saturday 09:00 - 18:00
Sunday 09:00 - 17:00

Telephone

+40720159127

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Elena Raluca Vasile - Consultant parenting posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Elena Raluca Vasile - Consultant parenting:

Shortcuts

Share

Category