Simona Manoliu - Cabinet de psihologie, psihoterapie

16/09/2026

~ În căutarea psihoterapeutului potrivit ~
Un posibil ghid de orientare

Alegerea unui terapeut este una dintre acele decizii cărora, uneori, le acordăm surprinzător de puțină atenție, deși îi încredințăm acelui om accesul la unele dintre cele mai vulnerabile, dureroase și confuze părți din noi. Venim cu povești pe care poate nu le-am spus nimănui, cu îndoieli despre noi înșine, cu relații care ne dor, cu pierderi, rușine, frică, traumă, întrebări despre cine suntem și despre felul în care vrem să ne trăim viața.

Și tocmai vulnerabilitatea cu care ajungem în terapie ne poate face, uneori, mai puțin capabili să evaluăm lucid relația în care am intrat.

Există terapeuți foarte buni și există relații terapeutice care pot schimba profund viața unui om. Există însă și terapeuți insuficient pregătiți pentru anumite problematici, terapeuți care nu își cunosc suficient limitele, oameni bine intenționați care lucrează dincolo de competența lor și, uneori, relații terapeutice care pot deveni confuze, stagnante sau chiar nocive.

Mai există însă ceva despre care cred că vorbim prea puțin: un terapeut poate fi competent și valoros și, totuși, să nu fie terapeutul potrivit pentru tine.

De aceea, cred că este important să demistificăm puțin psihoterapia. Terapeutul nu este un oracol, nu este un om care știe adevărul despre tine mai bine decât îl vei putea ști vreodată tu și nici cineva căruia îi predai responsabilitatea propriei vieți. Este un profesionist cu care construiești o relație de lucru foarte particulară, într-un spațiu în care expertiza lui și experiența ta despre propria viață trebuie să poată exista împreună.

Iar alegerea terapeutului nu se întâmplă numai în prima zi.

Într-un anumit sens, îl alegem din nou pe parcurs, atunci când observăm ce se întâmplă cu noi în acea relație, când întrebăm, când oferim feedback, când evaluăm ceea ce se schimbă și ceea ce rămâne neschimbat și când ne întrebăm dacă această terapie continuă să ne ajute să devenim mai vii, mai liberi și mai capabili să ne locuim propria viață.

Așadar, dacă ar fi să construiesc un ghid pentru cineva care își caută un terapeut sau se întreabă dacă terapia în care se află îi face bine, m-aș uita la câteva lucruri esențiale.

1. Este cu adevărat calificat să facă psihoterapie?

Poate părea o întrebare banală, dar merită pusă. Ce formare de bază are? În ce metodă de psihoterapie este format? Are dreptul legal de a practica? Continuă să se formeze? Lucrează în limitele competenței sale? Apelează la supervizare sau intervizare atunci când cazul o cere?

Numărul diplomelor nu garantează calitatea unui terapeut, dar nici carisma, popularitatea, numărul de urmăritori sau capacitatea de a vorbi convingător despre psihologie nu înlocuiesc formarea profesională serioasă.

Și există o calitate profesională pe care o consider extrem de importantă: capacitatea de a spune „Nu știu”, „Nu am suficientă experiență în această problematică” sau „Cred că un coleg specializat în această zonă te-ar putea ajuta mai bine”.

Recunoașterea limitei nu este incompetență. Uneori este una dintre cele mai clare dovezi de competență.

2. Are competență pentru problema cu care vii tu?

Nu există terapeut bun la toate. Cineva poate fi un psihoterapeut foarte valoros și totuși să nu aibă pregătirea necesară pentru traumă complexă, doliu, adicții, tulburări alimentare, lucrul cu un cuplu, copii, anumite tulburări psihice sau alte problematici specifice.

De aceea este absolut legitim să întrebi: Ai mai lucrat cu această problematică? Cum lucrezi de obicei cu ea? Ce formare ai în această zonă?

Nu cauți un terapeut care să îți garanteze rezultatul. O asemenea garanție ar trebui, dimpotrivă, să te facă precaut.
Cauți un om care știe suficient cât să înțeleagă teritoriul în care intrați împreună și suficient de bine cât să recunoască momentul în care teritoriul îi depășește competența.

3. Poate să îți explice cm înțelege procesul terapeutic?

Psihoterapia conține inevitabil necunoscut. Nu putem ști de la prima ședință tot ce va apărea, cât va dura un proces sau ce drumuri interioare vor deveni importante.

Dar necunoscutul nu trebuie confundat cu obscuritatea. Un terapeut ar trebui să poată explica, într-un limbaj pe care îl poți înțelege, cm lucrează, ce observă, ce consideră important, de ce propune o anumită intervenție și cm se leagă ceea ce faceți în cabinet de dificultățile pentru care ai venit.

Nu trebuie să primești o hartă perfectă. Dar ar trebui să știi măcar în ce teritoriu vă aflați.
Misterul nu este dovadă de profunzime. Iar faptul că nu înțelegi ceva nu înseamnă automat că „nu ești încă pregătit să înțelegi”.

Ai voie să întrebi. Ai voie să ceri explicații. Ai voie să vrei să înțelegi.

4. Te simți suficient de în siguranță încât să poți fi adevărat?

Nu cred că o terapie bună trebuie să fie permanent confortabilă. Uneori terapia doare. Uneori confruntă. Uneori ne aduce lângă lucruri pe care am petrecut ani întregi încercând să nu le vedem. Uneori ieșim dintr-o ședință tulburați, furioși sau triști.

Dar există o diferență fundamentală între disconfortul transformării și sentimentul repetat că ești umilit, micșorat, invalidat, speriat, controlat sau obligat să te conformezi terapeutului.

Întrebarea nu este doar:
„Mă simt bine după fiecare ședință?”
Ci mai degrabă:
“Pot să fiu aici așa cm sunt? Pot să spun adevărul? Pot să nu știu? Pot să plâng? Pot să mă rușinez? Pot să mă înfurii? Pot să nu fiu de acord? Pot să spun că ceva m-a rănit fără să mă tem că voi fi pedepsit relațional pentru asta?”

Siguranța terapeutică nu înseamnă absența disconfortului. Înseamnă existența unei relații suficient de sigure încât disconfortul să poată fi traversat.

5. Există loc pentru dezacord?

Acesta este unul dintre criteriile la care aș fi foarte atentă.

Poți spune:

„Nu cred că este așa.”
„Nu mă regăsesc în interpretarea asta.”
„Nu m-am simțit înțeles.”
„Nu vreau să mergem acolo acum.”
„Ce ai spus m-a rănit.”

Un terapeut bun nu are nevoie ca tu să fii de acord cu el pentru a-și păstra autoritatea profesională. Poate formula ipoteze. Poate confrunta. Poate observa contradicții și poate vedea lucruri pe care tu încă nu le poți vedea.

Dar o ipoteză terapeutică rămâne o invitație la explorare, nu o sentință despre cine ești. Aș deveni precaută într-o terapie în care orice dezacord al clientului este tradus automat prin „rezistență”, „negare”, „traumă”, „proiecție” sau alt concept care face imposibilă orice discuție reală.

Uneori clientul se apără. Și uneori terapeutul pur și simplu se înșală.

6. Ce face terapeutul atunci când greșește?

Poate că aceasta este una dintre cele mai importante întrebări. Pentru că terapeutul va greși. Va înțelege uneori greșit. Va rata ceva. Va spune poate o frază nepotrivită. Va exista, la un moment dat, o ruptură în relație.

Întrebarea importantă nu este dacă apare ruptura, ci ce se întâmplă după ea. Devine defensiv? Îți explică imediat de ce reacția ta este produsul traumei tale? Folosește ceea ce știe despre vulnerabilitățile tale pentru a demonstra că el are dreptate?

Sau poate să se oprească și să întrebe: „Ce s-a întâmplat aici între noi?”

Poate să fie curios? Poate să își examineze contribuția Poate spune:
„Da. Aici cred că am greșit.”
„Îmi pare rău.”
„Hai să înțelegem ce s-a întâmplat.”

O relație terapeutică nu devine vindecătoare pentru că este lipsită de rupturi. Uneori devine vindecătoare tocmai prin felul în care acestea pot fi recunoscute și reparate.

7. Îți respectă autonomia sau începe, încet, să îți conducă viața?

Terapeutul nu este acolo pentru a decide în locul tău dacă să divorțezi, cu cine să rămâi, ce profesie să alegi, ce relație să închei sau cm trebuie să arate viața ta.

Poate să te confrunte. Poate să îți arate contradicții. Poate să observe că anumite alegeri te rănesc repetat. Poate să îți ofere perspective pe care nu le-ai avut. Dar există o diferență enormă între a ajuta un om să vadă mai mult și a-i spune ce trebuie să vadă.

O terapie bună ar trebui să îți crească treptat capacitatea de a discerne și de a alege. Nu să te facă dependent de verdictul terapeutului.

Unul dintre scopurile profunde ale terapiei este tocmai recuperarea autorității asupra propriei vieți.

8. Există limite clare și o etică a relației?

Terapia este o relație profundă, dar nu este o relație obișnuită. Tocmai pentru că există vulnerabilitate și o anumită asimetrie de rol, limitele profesionale sunt esențiale.

Ar trebui să fie suficient de clare lucrurile legate de confidențialitate, bani, durată, anulări, contactul dintre ședințe și cadrul în care se desfășoară terapia.

La fel de importante sunt limitele relaționale: relațiile duale, favorurile, interesele personale, sexualizarea relației, intruziunea inutilă a vieții terapeutului în spațiul clientului sau folosirea relației pentru satisfacerea nevoilor emoționale ale terapeutului.

Limitele sănătoase nu răcesc relația terapeutică. O fac suficient de sigură pentru ca apropierea să fie posibilă.

9. Există progres? Și cm îl recunoașteți?

Psihoterapia nu este o linie dreaptă și nu cred în promisiuni de tipul „în zece ședințe vei rezolva asta”.
Unele schimbări au nevoie de timp. Uneori există perioade de stagnare. Uneori tocmai când pare că lucrurile merg mai greu se reorganizează ceva important în profunzime.

Dar nici terapia nu ar trebui să devină o călătorie fără hartă despre care, după ani, nimeni nu mai poate spune pentru ce a început și încotro merge.

Din când în când merită să vă opriți și să întrebați împreună:
Pentru ce am venit?
Ce s-a schimbat?
Ce nu s-a schimbat?
Ce înțeleg acum diferit?
Cum arată relațiile mele?
Cum funcționez în viața de zi cu zi?
Am mai multă libertate de alegere?
Îmi pot regla mai bine emoțiile?
Îmi recunosc mai bine nevoile și limitele?
Ce facem mai departe?

Progresul nu înseamnă numai dispariția simptomului. Poate însemna mai multă flexibilitate, relații mai sănătoase, capacitate de autoreglare, limite, sens, funcționare, capacitatea de a suporta frustrarea, de a face alegeri diferite și de a nu mai repeta automat aceleași scenarii.

Terapia se întâmplă în cabinet, dar efectele ei ar trebui, într-o formă sau alta, să înceapă să se vadă în viață.

10. Terapia te face treptat mai capabil să trăiești fără terapeut?

Poate că aici se adună toate celelalte. O terapie bună nu construiește un om care are nevoie din ce în ce mai mult de terapeut pentru a ști ce simte, ce gândește, ce înseamnă experiențele lui sau ce alegere trebuie să facă.

Ar trebui, în timp, să se întâmple aproape contrariul. Să îți recunoști mai bine trăirile. Să îți înțelegi istoria fără să fii condamnat să o repeți. Să tolerezi mai bine incertitudinea. Să poți spune „nu”. Să poți spune „da” atunci când chiar este al tău. Să poți rămâne într-o relație fără să te pierzi și să poți pleca dintr-una fără să te abandonezi pe tine. Să ai mai multă agență, discernământ, autonomie și încredere în propria experiență.

Într-un paradox frumos al acestei profesii, unul dintre semnele unei terapii reușite este că, la un moment dat, clientul are tot mai puțină nevoie de terapeut pentru a-și locui propria viață.

~ Câteva semne bune:

Nu există terapeut perfect și nici relație terapeutică perfectă. Dar există câteva lucruri pe care m-aș bucura să le întâlnesc într-un cabinet:

• curiozitate autentică față de persoana din fața lui, nu doar față de diagnostic;
• formare și competență profesională reală;
• limite clare și predictibile;
• capacitatea de a spune „nu știu”;
• disponibilitatea de a continua să învețe și să consulte alți profesioniști;
• disponibilitate pentru feedback;
• capacitatea de a tolera dezacordul;
• lipsa nevoii de a avea întotdeauna dreptate;
• respect pentru ritmul și autonomia clientului;
• capacitatea de a confrunta fără să umilească;
• suficientă transparență asupra procesului terapeutic;
• capacitatea de a recunoaște o greșeală și de a repara o ruptură;
• disponibilitatea de a recomanda un alt specialist atunci când problema depășește competența sa.

Și, poate mai greu de pus într-o diplomă sau într-un CV, sentimentul că persoana din fața ta rămâne om în timp ce este profesionist.

~ Și câteva semnale de alarmă:

Aș deveni atentă atunci când apar repetat:

• promisiuni spectaculoase sau garanții de vindecare;
• diagnosticări aruncate cu ușurință;
• certitudini categorice despre tine sau despre oameni pe care terapeutul nu i-a întâlnit niciodată;
• încălcarea limitelor profesionale;
• culpabilizarea ta pentru faptul că pui întrebări;
• folosirea vulnerabilităților pe care le-ai dezvăluit împotriva ta;
• transformarea oricărui dezacord într-o dovadă că „ai o problemă”;
• descurajarea sistematică a altor opinii profesionale;
• crearea sau întreținerea dependenței față de terapeut;
• presiunea de a lua decizii majore conform valorilor terapeutului;
• imposibilitatea terapeutului de a primi feedback;
• justificarea aproape oricărei nemulțumiri a clientului prin patologia clientului;
• senzația repetată că trebuie să ai grijă de ego-ul terapeutului pentru ca relația să rămână în regulă.

Un singur moment dificil nu definește o terapie și nici o greșeală nu transformă automat un terapeut într-un terapeut rău. Merită să ne uităm la pattern, la ceea ce se repetă și, mai ales, la ceea ce se întâmplă atunci când aducem acel lucru în relație.

Cred că avem nevoie să vorbim mai mult despre toate acestea tocmai pentru că psihoterapia poate fi atât de valoroasă.

Nu pentru a-i transforma pe oameni în clienți suspicioși, care își examinează terapeutul la fiecare ședință și pleacă atunci când aud ceva inconfortabil. Și nici pentru a crea iluzia că există undeva terapeutul perfect, care nu greșește niciodată, ne înțelege întotdeauna și spune numai lucrurile pe care suntem pregătiți să le auzim.

Ci pentru ca oamenii să știe că au voie să rămână adulți și în cabinetul de psihoterapie. Au voie să întrebe. Au voie să nu înțeleagă. Au voie să fie de acord și să nu fie de acord. Au voie să ofere feedback. Au voie să ceară explicații. Au voie să observe că ceva nu funcționează. Au voie să ceară o recomandare către alt specialist. Și au voie să plece.

Pentru că există încă o idee pe care aș vrea să o lăsăm la final: nu ne alegem terapeutul o singură dată, în ziua în care îi trecem pentru prima dată pragul. Într-un anumit sens, îl alegem din nou pe parcurs.

O terapie de lungă durată nu este, prin ea însăși, nici dovada profunzimii, nici dovada eșecului. Unele procese au nevoie de ani, altele de mult mai puțin. Important este ca, din când în când, terapeutul și clientul să poată privi împreună relația și să se întrebe cu sinceritate: Mai are sens ceea ce facem? Ce produce această terapie în viața mea? Unde sunt acum față de locul din care am pornit?

Poate că, dincolo de școli terapeutice, tehnici, metode și diplome, una dintre întrebările cele mai importante rămâne aceasta:

Relația aceasta mă ajută, în timp, să devin mai liber în propria mea viață sau mă face tot mai dependent de omul din fața mea pentru a ști cine sunt?

Un terapeut bun nu îți ia busola și nu îți cere să mergi după a lui. Te poate ajuta, uneori pentru o bucată importantă de drum, să o regăsești pe a ta.

Psih Dr Celestina Dumitriu

27/08/2026

Cu sufletul în palmă:
~ Puterea de a primi ~

Există oameni despre care ceilalți spun, aproape admirativ: „Se descurcă.” Se descurcă atunci când lucrurile se complică, atunci când ceilalți se pierd, când apare o criză, când trebuie luată o decizie, găsită o soluție, dusă o povară până la capăt. Sunt oamenii pe care îi suni când nu știi ce să faci, cei care organizează, prevăd, repară, țin minte, liniștesc, găsesc resurse și, de multe ori, mai au suficientă prezență încât să întrebe și pe altcineva: „Tu ești bine?” Competența lor este reală, doar că, uneori, în spatele ei există o poveste pe care admirația celorlalți nu o vede.

Pentru unii oameni, a se descurca nu a fost la început o calitate, ci o necesitate. Au învățat devreme să citească atmosfera unei încăperi, să nu ceară prea mult, să anticipeze nevoile altora, să rezolve înainte ca lucrurile să se strice, să nu încurce, să nu împovăreze. Au descoperit că este mai sigur să fii cel care ajută decât cel care are nevoie de ajutor și că există un anumit tip de valoare pe care îl primești atunci când ești util, rezonabil, puternic, „matur”.

Cu timpul, ceea ce fusese adaptare devine identitate: eu sunt cel care se descurcă. Iar identitățile care ne-au adus cândva siguranță sunt greu de abandonat, chiar și atunci când au început să ne coste.
Pentru că nu mai este vorba doar despre a face multe lucruri singur, ci despre dificultatea de a ocupa, în relație cu ceilalți, un alt loc: locul celui care nu știe, al celui care obosește, al celui care are nevoie, al celui care nu poate acum, al celui care întinde mâna fără să aibă imediat ceva de oferit în schimb. Și tocmai aici apare una dintre contradicțiile cele mai fine ale supraresponsabilizării: omul poate fi extraordinar de disponibil pentru ceilalți și, în același timp, aproape incapabil să îi lase pe ceilalți să fie cu adevărat disponibili pentru el.

Nu pentru că nu îi iubește și nu pentru că nu are încredere în nimeni, ci pentru că a primi presupune o formă de vulnerabilitate diferită de cea a dăruirii. Când dăruiesc, rămân într-un teritoriu pe care îl cunosc: eu observ, eu fac, eu susțin, eu controlez cât ofer și cât arăt din mine. Când primesc, trebuie să las ceva din control jos, trebuie să admit că nu îmi sunt suficient întotdeauna, trebuie să suport faptul că cineva mă vede într-un moment în care nu am soluția și, mai ales, trebuie să descopăr dacă pot rămâne valoros pentru celălalt și atunci când nu îi sunt de folos.

Aici nu mai vorbim doar despre independență, ci vorbim despre atașament, despre felul în care am învățat că se păstrează apropierea dintre oameni, despre ce credem, în adâncul nostru, că trebuie să oferim pentru a avea un loc într-o relație și despre câtă nevoie ne permitem să avem înainte să apară rușinea, vinovăția sau teama că am devenit „prea mult”.

De aceea, pentru omul obișnuit să se descurce oricând și oricum, vindecarea nu arată întotdeauna ca o și mai mare autonomie. Uneori arată exact invers: înseamnă să poată spune „Nu știu” fără să se simtă incompetent, să poată cere fără să pregătească, în aceeași clipă, felul în care va restitui, să poată fi obosit fără să își construiască imediat un proces de acuzare, să lase o problemă și în mâinile altcuiva, să nu mai fie primul care observă tot, preia tot, repară tot, să descopere că o relație poate rămâne întreagă și atunci când, pentru o vreme, greutatea nu este împărțită perfect. Și să facă una dintre experiențele relaționale cele mai importante ale vieții adulte: să fie sprijinit fără să trebuiască să merite sprijinul prin epuizare.

Nu este nevoie să renunțăm la forța pe care am construit-o, nici la autonomie, competență sau capacitatea de a avea grijă de ceilalți. Sunt resurse prețioase și, adesea, profund câștigate. Este nevoie doar ca ele să înceteze să fie singurele feluri în care știm să existăm.

Pentru că adevărata autonomie nu înseamnă „Nu am nevoie de nimeni”, ci înseamnă să pot sta pe propriile picioare fără să transform asta într-o interdicție de a mă sprijini, din când în când, de cineva. Iar uneori, după o viață întreagă în care ai fost omul care se descurcă, una dintre cele mai mari schimbări nu este să devii și mai puternic, ci să descoperi că poți lăsa, în sfârșit, pe cineva să aibă grijă și de tine și să rămâi, în acel loc, la fel de demn, de valoros și de întreg.

Psih Dr Celestina Dumitriu

27/08/2026

Cu sufletul în palmă
~ Când a ne înțelege nu mai este suficient ~

Există un paradox al vremurilor noastre care mă preocupă: nu cred că am știut vreodată atât de multe despre noi înșine și, în același timp, nu sunt sigură că toate aceste cunoștințe ne fac întotdeauna mai capabili să ne trăim viața. Avem un vocabular psihologic pe care generațiile dinaintea noastră nu l-au avut. Putem numi ceea ce ni se întâmplă, putem recunoaște tipare, putem identifica mecanisme de apărare, putem vorbi despre atașament, limite, traumă, reglare emoțională, nevoi, declanșatori. Știm să ne observăm și am devenit foarte pricepuți în a ne explica.

Dar autocunoașterea are valoare numai dacă, la un moment dat, se transformă în capacitate de a trăi. Altfel, putem ajunge să construim o hartă extraordinar de amănunțită a locului în care ne aflăm fără să mai facem niciun pas.

Cred că aici se află una dintre confuziile subtile ale culturii psihologice contemporane: am început să confundăm uneori înțelegerea cu transformarea. Faptul că știu de ce mă tem nu înseamnă că am devenit mai curajoasă. Faptul că înțeleg de unde vine dificultatea mea de a pune limite nu înseamnă că voi putea spune „Nu” atunci când va fi nevoie. Faptul că îmi cunosc rana de abandon nu mă împiedică automat să aleg din nou o relație în care voi fi abandonată. Faptul că pot explica impecabil de ce procrastinez nu termină lucrul pe care îl am de făcut.

Între ceea ce înțeleg și ceea ce pot face există un spațiu enorm. Și în acel spațiu se construiește maturitatea. Nu suntem numai ceea ce ni s-a întâmplat. Desigur, istoria personală contează. Uneori enorm. Experiențele timpurii modelează felul în care intrăm în relații, ceea ce așteptăm de la ceilalți, ceea ce ne sperie, ceea ce evităm și chiar ceea ce ni se pare familiar și, tocmai de aceea, sigur.

Dar influența nu este destin. Poate că una dintre cele mai importante distincții pe care avem nevoie să le recuperăm este aceasta: ceea ce explică un comportament nu îl justifică la nesfârșit și, mai ales, nu îl face imuabil. Pot să înțeleg de ce am devenit hipervigilentă și, în același timp, să învăț să nu-mi organizez întreaga existență în jurul pericolului. Pot să înțeleg de ce evit conflictul și totuși să exersez confruntarea sănătoasă. Pot să-mi recunosc fragilitatea fără să fac din ea criteriul după care decid ce pot și ce nu pot să fac.

Altminteri apare un lucru straniu: ceea ce trebuia să ne elibereze începe să ne definească. Nu mai avem o traumă, ci devenim „traumatizații”. Nu mai avem o vulnerabilitate, ci ne construim identitatea în jurul ei. Nu mai spunem „Asta mi s-a întâmplat”, ci, fără să observăm, începem să trăim ca și cm propoziția ar fi „Asta sunt”. Și orice identitate, chiar și una construită în jurul suferinței, va încerca să se conserve.

Există o diferență între a te proteja și a te micșora. Poate că avem nevoie să recuperăm și o anumită toleranță pentru dificultate. Nu orice lucru care ne neliniștește ne face rău. Nu orice frustrare este o agresiune. Nu orice limită pusă de celălalt este respingere. Nu orice relație care ne provoacă trebuie abandonată. Nu orice situație în care ne simțim nesiguri este una nesigură.

Uneori disconfortul ne spune că ceva este greșit. Alteori ne spune pur și simplu că facem ceva greu. Diferența dintre cele două este esențială. Pentru că dacă scopul vieții devine evitarea tuturor experiențelor care ne activează vulnerabilitățile, lumea noastră se va micșora treptat până când va încăpea perfect în jurul fricilor noastre.

Siguranța psihologică nu poate însemna o existență din care am eliminat orice frustrare, confruntare, risc, pierdere sau nesiguranță. O asemenea viață nu există. Reziliența se construiește și prin experiența repetată că putem trece prin lucruri dificile fără să ne pierdem pe noi înșine.

Și poate că aici trebuie să vorbim din nou despre voință. Este un cuvânt care aproape a dispărut din vocabularul psihologic popular. Vorbim mult despre ceea ce simțim și mult mai puțin despre ceea ce alegem să facem cu ceea ce simțim. Dar omul nu este numai afect. Este și capacitatea de a acționa în acord cu valorile sale chiar când emoția îl trage în altă direcție.

Curajul nu presupune dispariția fricii. Disciplina nu presupune apariția spontană a motivației. O limită nu devine ușoară doar pentru că am înțeles de ce ne este greu să o punem. Iar schimbarea nu apare întotdeauna după ce ne-am simțit pregătiți pentru ea. Uneori acțiunea vine înaintea stării. Uneori facem pasul cu frica lângă noi. Uneori continuăm fără să avem chef. Uneori tolerăm frustrarea suficient de mult încât să descoperim că putem. Iar fiecare asemenea experiență spune psihicului ceva ce nicio explicație nu poate spune în locul ei: „Sunt capabil.”

Cultura insuficienței se originează în ideea că devenim atât de preocupați de ceea ce ne lipsește, încât devenim teribil de ușor de convins că avem nevoie de încă ceva pentru a fi bine. Încă o carte. Încă un curs. Încă un program. Încă o metodă. Încă un concept care promite să explice piesa lipsă. Și putem ajunge să consumăm dezvoltare personală în loc să ne dezvoltăm. Acumulăm informație, dar nu îi mai acordăm timpul necesar pentru a deveni experiență. Trecem la următorul răspuns înainte să fi trăit suficient cu răspunsul precedent. Căutăm mereu ceea ce ne lipsește și exersăm prea puțin ceea ce avem deja.

Poate că una dintre formele cele mai rafinate ale nesiguranței contemporane este tocmai aceasta: convingerea că încă nu suntem suficient de pregătiți pentru propria noastră viață. Că mai avem ceva de reparat înainte să iubim, să alegem, să construim, să riscăm, să începem.

Nu cred că soluția este să vorbim mai puțin despre emoții sau să ne întoarcem la vechea cultură a reprimării. Nici să minimalizăm trauma, nici să transformăm vulnerabilitatea într-un defect. Cred că avem nevoie să așezăm toate acestea într-o imagine mai mare a ființei umane. Să recuperăm corpul, nu doar ca loc în care depozităm trauma, ci ca sursă de vitalitate, forță, plăcere și prezență. Să recuperăm mintea, nu doar pentru a ne analiza, ci pentru a gândi critic, a discrimina, a pune întrebări și a suporta faptul că realitatea este uneori mai complexă decât explicațiile noastre preferate. Să recuperăm voința, capacitatea de a exersa, de a persevera, de a amâna recompensa, de a face lucruri dificile și de a continua. Să recuperăm relația, în care nu există numai nevoile și limitele mele, ci și o altă ființă, la fel de reală, cu nevoile, limitele și vulnerabilitățile ei.

Și să recuperăm Sensul, pentru că o viață întreagă nu poate fi construită exclusiv în jurul întrebării „Ce simt acum?”. Avem nevoie și de alte întrebări: Ce contează pentru mine? Ce aleg? Ce construiesc? Ce pot oferi? Ce merită să fac chiar dacă este greu? Cine vreau să devin prin felul în care îmi trăiesc viața?

Poate că următoarea etapă a maturizării noastre psihologice nu mai este să descoperim încă o explicație despre noi, ci să integrăm ceea ce știm deja și să redăm locul cuvenit tuturor dimensiunilor ființei: vulnerabilității și forței, emoției și discernământului, trecutului și posibilității, nevoii și responsabilității, acceptării și voinței. Pentru că întregimea nu înseamnă să nu mai avem răni. Înseamnă ca rănile noastre să nu mai fie singurele care vorbesc în numele nostru.

Psih Dr Celestina Dumitriu

27/08/2026

https://www.facebook.com/share/1DTp4vC9gn/

Transferul în conflict
*Analiză aplicată II

Dacă în postarea trecută am abordat transferul femeilor în conflict, astăzi aduc o dinamică "în oglindă", a bărbaților care se simt profund lezați și regresează, transferând în conflict asupra partenerei mai mult decât se întâmplă în realitatea prezentă.

Cred că ce transferă cel mai adesea ei asupra femeii este răutate extremă și criticism, intrând într-o stare profundă de devalorizare și simțindu-se neapreciați. Tind să cred că transferă (aduc din trecut, din relațiile primare) și multă frică, de care se apără în diverse căi.

Astfel că într-o situație de viață în care ea chiar exprimă poate mai dur sau dureros un adevăr (există de regulă un declanșator real ce produce transferul, mai ales în cuplu), bărbatul se poate simți disproporționat lezat și o poate vedea ca pe o scorpie fără limite ce îl devalorizează masiv, fiindcă emoțional a intrat într-un transfer matern/patern/identificare cu un părinte ce a fost astfel tratat o viață întreagă.

Alteori intenția ei chiar nu a fost de răutate, însă el așa a perceput-o. Poate pe baza unor tipare anterioare în care chiar a simțit răutate din partea ei (iar ulterior revine la neîncredere absolută asupra genului feminin) ori poate pe baza unor convingeri vechi despre a fi femeie, din nevoia de a se răzbuna pe o mamă ce a stat pasivă în fața abuzurilor de la tată sau a abuzat ea însăși.

Nu de puține ori am auzit bărbați spunând că se simt agresați de întrebări puse cu intonație obișnuită, asertivă, nu agresivă - să fie acolo un transfer în care partenera nu mai e doar partenera, ci se simte în ea Prototipul de femeie (mama)?

Când partenera acuză un comportament în limite civilizate, bărbatul poate regresa emoțional și trăi intens conflictul, ca și cm El nu mai valorează nimic, iar ea este efectiv INCAPABILĂ să îl vadă așa cm merită, incapabilă să îl iubească și să îl aprecieze.

În astfel de situații intense nu mai e (doar) despre prezent și despre soție/iubită, ci se aduc în dinamica prezentă trăiri vechi, refulate, neconștientizate, ce se cer a fi integrate cu blândețe.

Fiindcă de cele mai multe ori (și bineînțeles că aici nu vorbesc de relații reale de abuz) cel din fața noastră nu e chiar atât de negru precum îl vedem atunci când ni se deschid niște răni timpurii.

Regresia emoțională și transferul sunt mecanisme defensive, ce ajută individul (atât femei, cât și bărbați) să se adapteze la trăiri intolerabile, suferință, conflict interior (nevoia de a proteja figura primară prin idealizare, neputința de a fi integrat ambivalența), dorințe nepermise, angoase puternice etc.

Trăind regresiv și puternic emoțional, controlul cognitiv scade, așadar scade și răspunderea de adult. Individul se simte mic, neputincios, rănit, proiectează, devine defensiv, agresiv sau închis în el însuși (se retrage). E dureros, dar e modul său de a face față situației intense ce i-a activat niște tipare cunoscute și încă sângerânde la interior.

De multe ori partenerii "încasează" și pentru experiențe din trecut. E bine să înțelegem că atunci când se iscă un conflict intens, de cele mai multe ori e scos la suprafață mult din ce zace dureros în noi, iar reacțiile pot fi disproporționate.

Ce nu ajută este a rămâne blocat în viziunea intens subiectivă și a acuza pe celălalt de toată suferința produsă.

Ce ajută e a privi în noi și rănile mai vechi ce s-au deschis.

Fiindcă atunci când sub piele e o rană până la os, orice atingere va durea teribil. Și de asta consider copiii & partenerii cei mai buni "spâni" folositori creșterii (precum în Harap-Alb) - prin ei și prin relații ne putem vindeca & dezvolta cel mai mult, nu pe cont propriu accesând trăiri "zen".

Totuși, trebuie făcută diferența unei relații în care celuilalt îi pasă și are el însuși capacitatea de a privi la interior versus nu există niciun fel de asumare și ne simțim abuzați. Nu orice "spân" e folositor creșterii & nu cu oricine putem construi relații bune.