Maria Diana Drăghici

Maria Diana Drăghici Psihoterapie individuală
Ateliere psihoterapeutice de grup
Tabere psihoterapeutice

Azi am dat nas în nas cu o inițiativă despre violența împotriva femeilor.Nu știu foarte multe despre ea, fiindcă adevăru...
16/10/2025

Azi am dat nas în nas cu o inițiativă despre violența împotriva femeilor.

Nu știu foarte multe despre ea, fiindcă adevărul este că, în perioada asta am simțit nevoia să mă retrag pentru a-mi procesa câteva pierderi semnificative, dar ceva din această acțiune mi-a activat o amintire.

În 2025, un psiholog mi-a spus, referitor la un bărbat care a mințit fără scrupule, premeditat, timp de un an:
„Și el a ținut la tine!”

Cu câțiva ani în urmă, am auzit tot de la un psiholog (altul), în urma confesiunii unei situații de violență s*xuală, printre hohote de plâns:
"Nu toți bărbații sunt la fel!"

Astea au fost experiențele mele, dar în toți cei peste patru ani de practică, am ascultat nenumărate povești aproape identice : femei care, în cele mai vulnerabile momente ale lor, au fost întâmpinate în terapie cu minimalizări, justificări și relativizări.

Mă întreb cui poți să îi ceri ajutor dacă psihologul minimalizează violența, cei care lucrează în sistemul de justiție dau din umeri și îți propun să pleci într-un concediu cu el ca să vă împăcați (situație întâmplată unei femei cu care am lucrat în terapie), familia și prietenii normalizează violența fiindcă și ei au propriile neputințe...

Cât de adânc e violența înrădăcinată în cultura noastră, dacă până și cei care ar trebui să o recunoască și să susțină victima, ajung uneori să o cosmetizeze?

Pentru că violența împotriva femeilor nu înseamnă doar palme și pumni, poate e un moment bun să vorbim despre violența subtilă, aceea care nu lasă urme vizibile, dar distruge!

Violența împotriva femeilor nu e doar o listă de fapte — e o hartă a felului în care durerea se ascunde în comportamente normalizate.

Violență s*xuală
• Violare (inclusiv viol conjugal).
• Agresiune s*xuală (atingeri nedorite, forțare la act s*xual).
• Forțare la practici s*xuale neconsensuale.
• S*x cu o persoană incapabilă să consimtă (din cauză de alcool, droguri, somn etc.).
• Exploatare s*xuală (prostituție forțată, trafic s*xual).
• Grooming (manipulare pentru abuz s*xual).
• Pornografie forțată sau filmări nonconsensuale.

Hărțuire s*xuală și s*xism instituțional
• Comentarii, glume, avansuri s*xuale nedorite la locul de muncă.
• Abuz de putere pentru favoruri s*xuale (quid pro quo).
• Crearea unui mediu de lucru ostil prin s*xism replicat.
• Evaluări sau decizii profesionale motivate de stereotipuri s*xiste.

Abuz emoțional / psihologic
• Insulte repetate, umilire, denigrare publică sau privată.
• Gaslighting — invalidarea realității victimei, negate, reinterpretare a evenimentelor.
• Minimizing (a spune că „nu e mare lucru”, „exagerezi”).
• Critică constantă, erodare a stimei de sine.
• Jigniri subtile (micro-abuzuri), sarcasm persistent, ironii degradante.
• Amenințări emoționale („fără mine nu ești nimic”, „o să te las în ruină”).
• Proiecție: acuzarea victimei de propriile abuzuri.

Control coercitiv / izolare
• Izolarea de familie și prieteni (interzicerea întâlnirilor, controlul comunicărilor).
• Control al programului, al ieșirilor, al activităților sociale.
• Supraveghere constantă (cerere de parole, urmărire, verificare telefon).
• Restricționarea accesului la transport, la loc de muncă sau la bani.
• Folosirea copiilor pentru a controla/pedepsi (amenințarea cu pierderea custodiei, limitarea vizitelor).

Abuz economic / financiar
• Păstrarea baniilor victimei, blocarea conturilor, refuzul de a contribui la cheltuieli de bază.
• Sabotarea locului de muncă (împiedicarea muncii, lipsa transportului).
• Controlul strict al cheltuielilor, obligarea la dependență financiară.
• Răpirea sau retragerea accesului la proprietăți comune.
• Îndatorarea forțată, semnarea documentelor fără consimțământ.

Abuz legal / administrativ (abuz procedural)
• Folosirea sistemului juridic pentru hărțuire (plângeri false, ordine de restricție abuzive).
• Refuzul de a permite accesul la documente, la acte de identitate.
• Amenințări cu procese sau expunere publică.
• Manipularea divorțului, custodie folosită ca instrument de pedepsire.

Digital / cibernetic (cyberviolence)
• Doxxing (publicarea datelor personale).
• Revenge p**n / distribuirea imaginilor intime fără consimțământ.
• Hărțuire online, trolling organizat, campanii de defăimare.
• Acces neautorizat la conturi, șantaj digital (ex. „dau pozele dacă…”).
• Stalking online constant (mesaje, comentarii, taguri nedorite).

Reproducere și control asupra corpului
• Coerciție reproductivă (forțare, presiune, sabotarea metodelor contraceptive).
• Forțarea la avort sau la păstrarea sarcinii împotriva voinței.
• Sterilizare forțată sau presiuni medicale pentru intervenții.
• Refuzul accesului la servicii reproductive sau la informații.

Violență culturală / bazată pe „onoare”
• Presiuni/violență pentru a respecta norme de „onoare” (crime de onoare).
• FGM (mutilare genitală feminină).
• Forțarea căsătoriei (inclusiv căsătorie forțată la minoră).
• Izolarea în numele tradiției, interzicerea educației sau a muncii.

Trafic și exploatare
• Trafic uman pentru muncă sau s*x.
• Muncă forțată, sclavie modernă.
• Recoltare de organe forțată (extrem, dar raportat în anumite contexte).

Neglijare și abandon
• Refuzul îngrijirii medicale necesare.
• Lipsa accesului la servicii de sănătate mentală sau la medicamente.
• Abandon material (lăsarea fără resurse) în familie sau căsătorie.

Stalking și hărțuire persistentă
• Urmărire fizică repetată, apariții neinvitate.
• Alerte nedorite, telefoane, e-mailuri, mesaje nesfârșite.
• Apariții la locul de muncă, la școala copiilor etc.

Violență implicită / structurală
• Legi, politici sau practici instituționale care dezavantajează femeile (ex. lipsa protecției în locul de muncă, discriminare sistemică).
• Acces inegal la justiție, la servicii, la resurse economice.
• Norme culturale care normalizează controlul bărbatului asupra femeii.

Micro-violențe, violență simbolică și morală
• Comentarii „moralizatoare” care condamnă modul de viață sau alegerile femeii.
• Victim blaming (acuzarea victimei pentru ceea ce i s-a întâmplat).
• Minimizing („nu e chiar violență”), trivializarea experienței.
• Medical gaslighting — profesioniști care invalidază simptome/rapoarte.

Violență verbală
• Amenințări directe, jigniri, porecle degradante.
• Scandări, urlete, discreditare în fața altora.

Violență simbolică în spațiul public / media
• Campanii de defăimare, stereotipizare, invalidare publică.
• Expunere forțată a vieții private în media.
• Normalizarea abuzului în conținut cultural (filme, emisiuni).

Dacă simți nevoia să negi, e posibil să te doară mai mult decât recunoști.

Dacă simți nevoia să judeci, poate că rușinea din tine strigă după atenție.

Dacă nu poți privi durerea altei femei fără s-o micșorezi, poate că încă nu ai învățat să-ți atingi propria rană fără s-o învinovățești.

Nu toți cei care neagă durerea o fac din cruzime. Unii o fac pentru că, dacă ar recunoaște-o, ar trebui să vadă tot ce au îndurat și tot ce au ignorat, dar compasiunea adevărată nu vine din orbire, ci din curajul de a privi acolo unde doare cel mai tare.

Când te grăbești să spui „exagerează”, poate că vorbește din tine copilul care n-a fost crezut.

Când spui „dar și ea a greșit”, poate că te aperi de amintirea momentului în care ți s-a spus că e vina ta.

Când spui „nu e chiar violență”, poate că repeți exact vorbele celui care ți-a luat puterea.

Dacă îți vine să spui „și bărbații suferă”, nimeni nu te oprește să vorbești despre asta, dar nu o face în locul femeii care abia începe să-și găsească vocea.

Dacă te simți inconfortabil citind despre violență, nu înseamnă că nu e reală. Înseamnă că realitatea îți atinge o rană.

Să vezi abuzul nu e ușor!

Înseamnă să recunoști că iubirea poate răni, că siguranța poate fi o iluzie, și că tăcerea poate ucide, pentru că dincolo de fiecare replică care minimalizează, există o femeie care învață din nou să creadă că ceea ce simte contează.

Uneori iubirea arată așa  ♥️ spontană, autentică, plină de compasiune ♥️În timp ce-mi plimbam pufoșenia azi, am observat...
30/10/2024

Uneori iubirea arată așa ♥️ spontană, autentică, plină de compasiune ♥️

În timp ce-mi plimbam pufoșenia azi, am observat un domn care venise în piață să vândă ce avea prin gospodărie: niște porumb, lobodă, leuștean și mărar uscat.

Știu persoanele care vin cu diverse produse de sezon, iar el vine foarte rar. Azi părea înfrigurat și necăjit, și am empatizat cu el. Mi-ar fi plăcut să îi ofer un ceai, sau ceva cald, însă m-am gândit că s-ar putea simți jignit, părea genul de om care nu ar primi de pomană, așa că m-am oprit să cumpăr niște porumb și cu ocazia asta l-am întrebat dacă este bine și dacă și-ar dori un ceai cald, că i-l ofer cu drag.

🥰 Și l-a acceptat !

N-am ce face cu porumbul, dar cunosc persoane care au găini, și ele sigur se vor bucura de boabe!

Dacă în momentul ăsta te întrebi
-Ce face asta? Se laudă că a făcut o faptă bună?
te înțeleg... 🤭

Nu! 😊 Fac deseori fapte...bune, și nu mă schimbă cu nimic aprecierea venită din exterior. De fapt, întâmplarea de azi mi-a amintit de-o perioadă prea lungă de timp, în care nu am putut să-mi exprim această latură a mea.

Nu știu dacă responsabil pentru aceste impulsuri ale mele este Vărsătorul umanitar sau Luna empatică din Rac, însă un lucru este cert: imediat simt emoțiile oamenilor, imediat îmi vin idei cm aș putea ajuta fără a mă împovăra sau sacrifica pe mine, dar pentru mult timp imediat după apărea și un blocaj:
-dacă se simte umilit/ă sau jignit/ă de ceea ce vreau să ofer?
-cum să fac asta? Ce-or să zică ceilalți?
-cum să îi zic?

În realitatea mea interioară nu-mi acceptasem propriile stări de neputință...iar asta se reflecta și în realitatea exterioară: credeam că oamenii se vor simți umiliți că văd o stare de neputință, cu care se confruntă într-un anume moment al vieții lor.

Și chiar mă frustra că nu pot fi cm simt, că nu pot face ceea ce simt, că nu pot oferi ajutorul pe care simt să îl ofer și pe care simt că și persoana respectivă l-ar aprecia...mă frustra blocajul!

N-a fost ușor să mă confrunt cu propria neputință...

Dumnezeule! 🫠 Câte a fost creierașul meu capabil să inventeze, doar, doar să nu existe starea asta în registrul meu afectiv...

Straturi peste straturi de apărări, de super puteri care se întorceau împotriva mea ori de câte ori "mă protejau"!

Decât să plâng, mai bine muream !

Interiorizasem foarte adânc și solid:
-de ce plângi? Vrei să îți dau eu motiv să plângi?
-ești femeie, ești sensibilă, normal că plângi!
-nu te mai smiorcăi că ești mare acum !
-ce ești mă așa sensibilă?
-altă treabă n-ai? Fă și tu ceva și nu mai plânge !
-pe cine vrei să impresionezi cu lacrimile alea? Ce vrei să obții dacă plângi? ..dar nu cuvintele ! Ci stările celor care le spuneau: dezaprobarea din ochii lor, frunțile încruntate, buzele dezgustate, brațele care se mișcau agresiv...

De-ar fi fost așa ușor să scriu cuvintele pe-o foaie și să fac un gest simbolic care să șteargă cu buretele toate trăirile... dar na! Nu merge așa 🤭 Sau n-a mers la mine, care-mi doream să simt transformarea trăirilor mele, nu să-mi induc niște stari cu tehnici din astea dubioase.

După nenumărate momente în care mai dădeam laoparte un strat protector doar ca să descopăr altul în spatele lui...am avut într-o seară marea surprindere să mă conectez cu un om aflat într-un moment de neputință, și atunci am observat că blocajul dispăruse, fiindcă s-a simțit totul foarte natural, ca și cm dintotdeauna trăisem așa!

Ori de câte ori am trăit astfel de momente, m-am simțit ca și cm am renăscut ♥️ Fiecare întoarcere acasă a părților blocate s-a simtit precum o gură neașteptată de aer curat !

Dar hai să mă întorc în prezent 😀

Sunt tare bucuroasă că azi am trezit bucurie într-un om și câteva găini 🥰 Și că pot să fiu eu însumi, spontană și plină de compasiune!

Și dacă și pentru tine este important să îți recuperezi autenticitatea, în orice formă îți lipsește ție acum, te susțin printr-un proces lung, anevoios, inconfortabil, dar și personalizat, realist și trainic, în cele din urmă devenind frumos, eliberator și complet transformator ! 🤗

24/10/2024

Prima dată când am solicitat o ambulanță abia împlinisem 14 ani, eram răcită de câteva săptămâni, iar într-o după amiază de duminică am început să scuip sânge când tușeam.

😒 Pe-atunci nu era ca acum, imediat intri pe google, scrii simptomele, și afli că ai cancer...pe-atunci mergeai la cabinetul doctorului de familie, intrai și vedeai că mai sunt 20 de persoane înaintea ta, întrebai cine este ultima persoană, te așezai pe un scaun vechi de 30 de ani, la un moment dat ieșea asistenta, îi spuneai să îți scoată fișa, ea o căuta intr-un dulap la fel de vechi ca scaunul pe care așteptai tu 2, 3, 4 ore până intrai să primești o rețetă cu Paracetamol, Augmentin și ceva de tuse.

Dar duminică după amiază tot ce aveam la dispoziție era ambulanța, nici farmaciile nu erau deschise non stop, ca acum. Și-am sunat, și-au venit, și le-a picat fața când au văzut că îi primește un copil de 14 ani.

Când m-au întrebat de părinți, mi s-a scurs tot sângele din corp. Atunci am simțit tot ce nu simțisem din momentul în care am văzut petele de sânge și, fără să stau să mă gândesc prea mult, am format 112...m-am simțit singură, a nimănui, abandonată la capătul Universului.

Le-am explicat că mama lucrează în Italia, iar cu tata nu am o relație prea bună. În 2008 era un trend să ai părinți plecați în afară și să locuiești cu bunicii. Eu nici cu bunicii nu locuiam...

Mi-au spus că voi fi internată, să iau legătura măcar cu tata să vină să îmi semneze actele de internare.

Nu-mi amintesc convorbirea cu el, dar îmi amintesc că eram înghețată de panică. În mod absurd, mă simțeam vinovată de situația în care sunt, simțeam că este vina mea că nu sunt ca orice copil. Acum, că mă gândesc la acel moment, mă minunez de puterea interioară pe care am avut-o, sau, cm ar spune o bună prietenă, cât am iubit viața și cât mi-am dorit să trăiesc...fiindcă eu și tata, pe-atunci, aveam o relație de ură amestecată cu frică și dezgust.

Am stat internată în spital 2 săptămâni, cu pneumonie la ambii plămâni, am primit injecții la 6 ore, și vizitele tuturor oamenilor pe care nu voiam să îi văd: tata, sufletul lui pereche, și bunică-mea. Abia așteptam să ies, să mă întorc la singurătatea de acasă, acolo unde nu trebuia să mă confrunt 24 de ore din 24 cu privirile consternate, nedumerite, pline de milă ale altor părinți ai copiilor din salon, ale asistentelor, ale doctorilor, ale atâtor "adulți".

S-a terminat, într-un final...

Ce nu s-a terminat odată cu ieșirea din spital a fost prăpastia imensă pe care am simțit-o între mine și lume. Mulți ani m-am simțit prea mică într-o lume imensă, înconjurată de oameni care nu mă văd, așa că nici eu n-am știut să mă văd, să mă traduc, n-am știut de ce aveam nevoie să merg mai departe întreagă.

Zilele trecute m-am ales cu o criză biliară. M-am speriat, fiindcă nu am avut niciodată astfel de simptome și google zicea că este posibil să am nevoie de operație, iar la 3 dimineața, când m-a luat pe mine, nu aveam foarte multe alternative, așadar, cu respirația sacadată, am sunat la 112. A fost ok, dacă fac excepție de faptul că cei de pe ambulanță arătau abia treziți din somn, le-am repetat simptomele de vreo 3 ori și mi-au spus să fac exerciții de respirație că nu iese bine EKG-ul 😅 Măcar au fost drăguți și au stat un pic să vadă dacă își face efectul shot-ul de calmante. 🥰

Dar lăsându-i pe ei laoparte, extraordinar pentru mine este faptul că, înainte să sun la salvare, m-am gândit cui îi dau cheile de la casă și o rog să aibe grijă de Puf & Aba, cui îi scriu să îmi aducă una alta, și mai ales, de la cine o să primesc flori, în caz că voi fi internată în spital.

Acum am simțit că am un sat de oameni pe care mă pot baza, care mă văd, care m-ar ajuta, care ar fi alături de mine fără să îmi spună să văd ce am de lucrat în relația cu mama/tata/bunici/unchi/mătuși/căței/purcei 😅

It takes a village to raise an (inner) child ♥️

Însă, înainte de a construi un sat în jurul meu, am avut nevoie de o persoană care m-a ajutat să mă separ de acel copil, să înțeleg că fetița acea trăiește în mine însă nu sunt ea, o persoană care m-a ajutat să traduc nevoile ei și să încep să le îndeplinesc eu pentru a mă simți confortabil să primesc ajutor și susținere și din partea celor care vor să îmi fie alături, o persoană care m-a ajutat să văd prăpastia dintre adultul care devenisem și nenumărate fetițe izolate în timp.

Acea persoană mi-a fost alături foarte mulți ani, acea persoană a fost terapeutul meu.

Dacă acum simți că nu este nimeni lângă tine în momentele dificile, să știi că nu toți oamenii sunt lipsiți de empatie, toxici, insensibili, deconectați de realitate sau prea ocupați pentru a-ți fi alături, însă este normal să îi vezi și să îi întâlnești doar pe aceștia.

De multe ori, chiar dacă afirmăm că ne dorim să fim văzuți, susținuți, ajutați, înțeleși, peste nevoile astea se află straturi de apărări care împiedică satisfacerea lor, iar aceste apărări nu sunt pur și simplu niște convingeri limitative de care scapi scriindu-le pe-o foaie și dându-i foc sau aruncând-o în WC... sunt protecții de care ai avut nevoie în momentele în care a trebuit să supraviețuiești, sunt părți din tine care au sacrificat una alta pentru a merge înainte, și este necesar să o iei pas cu pas.

S-ar putea să dureze mai mult decât îți dorești. Este normal! Ceva trainic se construiește în timp, cu efort susținut, cu momente în care crești ca Făt Frumos, într-un an cât alții în 7, și momente în care parcă nu se schimbă nimic, cu regresii, cu speranță și confuzie... cu de toate!

N-am vorbit niciodată deschis despre asta, dar toată conjunctura zilei de azi m-a inspirat s-o fac, și cred că va ajunge...
24/09/2024

N-am vorbit niciodată deschis despre asta, dar toată conjunctura zilei de azi m-a inspirat s-o fac, și cred că va ajunge la cine este potrivit să ajungă. 🥰

Când spun în diferite contexte că m-am confruntat cu depresie, întotdeauna spun că au fost o serie de evenimente care au scos la suprafață depresia care fusese acolo dintotdeauna, dar adevărul este că primul eveniment a fost cel mai marcant.

Mi-a fost de multe ori rușine și frică să povestesc, fiindcă atunci când s-a întâmplat am interiorizat toată judecata celor care îmi spuneau să trec peste...

De-ar fi fost așa simplu să trec peste, ca și cm treceam peste o 🍂 pe stradă. (Ca să nu zic altceva)

Pot să înțeleg că devenisem obsedată, și epuizam pe toată lumea discutând încontinuu despre asta...dar suferința era mult, mult, mult prea mare și atunci nu aveam niciun instrument să o gestionez, așa că am ales să intru în terapie.

Prima ședință cu terapeuta mea a început:
-Am nevoie de ajutor fiindcă cred că sunt obsedată de-o persoană cu care am fost. Nu pot să îl uit, nu pot să îmi continui viața! Ori eu așa nu vreau să trăiesc...

♥️ Pe de-o parte, relația cu acea persoană a fost visul adolescenței mele, romantică, inocentă, flirty, boemă, funny, autentică, jucăușă. Fix ca-n orice film cu adolescenți din anii '90-2000, în care cei doi se despart din diferite motive atunci când ea pleacă la colegiu. 😒...facultate, în acest caz.

💔 Pe de altă parte, ce n-am spus decât în terapie, relația cu acea persoană a fost narcisică, posesivă, isterică, superficială și destul de tumultuoasă, fiindcă eu eram așa. I-am "cerut" să îmi fie mamă, tată, frate, prieten, terapeut, iubit. Oricând se abătea de la calitățile pentru care mă îndrăgostisem de el, era o dramă. Și la mine drama nu ținea o zi...

Când mi-a zis că nu mai suportă caruselul ăsta și că ne despărțim, am reacționat ca o sociopată... toată empatia din mine s-a evaporat.

Nu mă deschisesem în fața nimănui cm m-am deschis în fața lui. Nu avusese nimeni acces la trăirile mele autentice, atât la cele frumoase cât și la cele oribile. Nu dădusem nimănui un spațiu în inima mea. Simțeam că m-am trădat pe mine, cea care în copilărie îmi promisesem că niciun bărbat nu va însemna nimic pentru mine. Mă simțeam speriată și rușinată de comportamentul meu, de trăirile mele intense de furie, de sentimentele pentru el. Aș fi vrut să mor, fiindcă nimic nu putea repara pierderea. Nu-l pierdusem pe el, mă pierdusem pe mine îndrăgostindu-mă de el, și chiar dacă mă recuperam, pierderea deja exista. Se simțea irecuperabil, ireparabil, nimic nu mai avea sens din acel moment.

Aproximativ 3 ani au fost un coșmar. Și mergeam la terapie de 2 ori pe săptămână, uneori abia târându-mă. Apoi emoțiile s-au mai estompat, am început să lucrez la visele mele, viața a început să aibe sens din nou, dar mă simțeam împietrită. Cel puțin în ceea ce privea partea masculină.

😀 Ce m-a inspirat să vorbesc despre asta?

În primul rând, discuția cu o persoană dragă, pe tema abordărilor actuale venite din coaching și alte chestiuțe drăguțe care în 3 luni/6 pași/ 10 ședințe scapi de traume.

Nu, dragilor! De traume nu scapi cu afirmații și recunoștință și alte prostii vehiculate în spațiul virtual, și nu numai.

Traumele se procesează într-un spațiu de siguranță, într-o relație care se construiește special pentru a rezista în momentul în care scoți la suprafață trăirile traumatice, cu un terapeut care te însoțește în acele trăiri.

Ajută și prostioarele astea, să nu te confrunți cu ce este în tine, sau să te întărești și să dezvolți noi abilități emoționale pentru a putea procesa ce este în tine...depinde de la om la om.

În al doilea rând, faptul că, după 12 ani, multă terapie, mult lucru cu mine, timp în care nu am mai permis nimănui să trezească ceea ce s-a trezit în adolescență-partea aia frumoasă, romantică, boemă, jucăușă, inocentă...îndrăgostită 🤭- azi mi-am dat voie să o simt.

Este ceva familiar în ea, fiindcă înainte să fiu rănită în copilărie și să îmi promit că niciun bărbat nu va însemna ceva pentru mine, în autenticitatea mea cea mai autentică au existat aceste trăiri, așa că se simte ca și cm m-am întors acasă, motiv pentru care îmi sunt recunoscătoare că nu am ales căi ușoare. ☺️

Anul trecut mi-am dat seama că este necesar să mă scufund și mai adânc în suferința care aștepta cumințică un timp și un spațiu în care să fie primită, acceptată, trăită, exprimată, și reintegrată, așa că am făcut acest lucru, fiindcă asta înseamnă lucrul cu traumele: un proces pe care îl începi în momentul în care te decizi că așa nu se mai poate, și îl continui tooooată viața, pe nivele de dificultate.

Nu înseamnă că nu scapi niciodată! De fapt, atunci când înțelegi că rănile fac parte din tine, sunt părți din tine, sunt vii, sunt dinamice, nu sunt obstacole, să le privești, să le accepți, să le trăiești, să le pui în cuvinte și să le reintegrezi în tine, devine un obicei pe care îl faci având grijă de tine.

P.S. Mi-am făcut poza fix cu fluturașii în stomac (care de data asta nu mai înseamnă anxietate 😅)

Address

Ploiesti

Opening Hours

Monday 11:00 - 13:00
15:00 - 17:00
Tuesday 11:00 - 13:00
Wednesday 15:00 - 17:00
Thursday 10:00 - 12:00
Friday 11:00 - 17:00

Telephone

+40730478809

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Maria Diana Drăghici posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share