09/05/2026
„Copil interior”?
Sigur. Și probabil mai trebuie să îmi cumpăr și un cristal, să îmbrățișez un copac și să vorbesc cu Universul.
Eu sunt adult.
Merg la muncă. Plătesc facturi. Rezolv probleme. Funcționez.
…Până când cineva mă ignoră și mă supăr disproporționat.
Până când o critică mă doare mai mult decât ar trebui.
Până când simt nevoia să demonstrez constant că merit iubire, atenție sau apreciere.
Sau până când mă închid complet și spun celebrul: „Nu am nevoie de nimeni.”
Sună cunoscut?
Acolo apare copilul interior.
Nu ca un concept „mistic”, ci ca partea din tine care încă poartă emoțiile vechi.
Copilul care a învățat cândva că trebuie să fie cuminte, perfect, puternic sau invizibil ca să fie acceptat.
Și adevărul e că mulți adulți nu reacționează din prezent.
Reacționează din rănile unui copil care încă se simte prea expus.
Poate că vindecarea nu începe când devenim mai duri.
Poate începe exact în momentul în care încetăm să ne mai rușinăm de sensibilitatea noastră.