27/07/2026
Iubesc Psihodrama și sunt recunoscătoare că mă aflu și eu pe acest drum al formarii în această metodă terapeutică atât de vie, profundă și vindecătoare ❤️
În ultimele zile am lucrat, în două grupuri diferite, pe relația cu tații. În psihodramă, într-unul dintre exercițiile de grup, participanții aleg o amintire semnificativă cu tatăl lor. O scenă care, deși uneori pare banală la prima vedere, a lăsat o urmă adîncă în psihicul și în corpul lor. O punem în scenă, îi aducem înapoi pe toți cei implicați, reconstruim contextul, iar persoana are ocazia să retrăiască ceea ce atunci nu a putut simți pe deplin sau nu a avut voie să exprime. Emoțiile înghețate încep să se miște, corpul termină răspunsuri pe care le-a întrerupt cu ani sau zeci de ani în urmă, iar trecutul încetează să mai fie doar o amintire și devine o experiență care poate fi, în sfîrșit, integrată.
Pare simplu spus. În realitate, în clipa în care scena începe, corpul își amintește ceea ce mintea a încercat ani întregi să uite.
Se întorc frica, teroarea, rușinea, umilința, furia, uneori o furie atît de mare încît îi sperie chiar și pe cei care o trăiesc. Se întoarce durerea, inclusiv cea fizică. Corpurile încep să tremure, să împingă, să lovească, să fugă, să se apere, să spună, în sfîrșit, cuvintele care au rămas blocate zeci de ani. Finalizează răspunsuri pe care atunci nu au avut voie sau nu au avut puterea să le ducă pînă la capăt. De multe ori, toate astea arată din afară ca o “exorcizare”, atît de uriașă e durerea - iar rolul meu e să o țin, de cele mai multe ori și fizic, fără să mă clintesc.
În aceste două zile am auzit din nou lucruri pe care niciun copil nu ar trebui să fie nevoit să le spună vreodată, către tații violenți, alcoolici de multe ori, către bărbații care și-au terorizat soțiile și copiii: “Ești un monstru. Ne-ai distrus. Ne-ai dezintegrat. Am crezut că o să o omori pe mama. Am crezut că o să ne omori pe toți. Din cauza ta, bărbații pe care i-am ales și-au bătut joc de mine. Din cauza ta, de ani de zile încerc să mă repar. Nu mai sînt om din cauza ta. M-am gîndit de multe ori să te omor pe tine sau pe mine. Ai fost o brută. Ai fost un diavol”
Dar la fel de dureroase sînt și scenele în care tatăl nu a lovit, doar a lipsit și trădat: “De ce nu ai plecat la ea, la amanta ta? De ce ai rămas cu mama dacă nu ai iubit-o niciodată? De ce ne-ai obligat să trăim în minciuna voastră? De ce m-ai expus amantelor tale și m-ai trădat și pe mine?
Ai zis că te-ai sacrificat și ai rămas pentru copii, dar uite niciunul dintre noi nu este bine. Toți încercăm, în terapie, să reparăm ce s-a rupt atunci. Ai fost un laș și mi-ai distrus ideea despre iubire.”
Și apoi vin copiii care aproape că nu au ce pune în scenă: “Nu am nicio amintire cu tine. Nu ai fost prezent. Nu știi cine sînt. Nu m-ai văzut niciodată. Erai doar fizic în casă. Nu m-ai apărat. Nu ai făcut nimic pentru mine. Ai plecat și nu ai mai fost tatăl meu.”
După ani întregi de grupuri, procentul taților despre care copiii își amintesc cu adevărat că au fost buni, prezenți, protectori și hrănitori este uluitor de mic. Un astfel de tată apare, în medie, o dată la patru-cinci grupuri. Cu alte cuvinte, un singur om din poveștile a cincizeci-șaizeci de participanți.
Paradoxal, ceea ce au avut nevoie acești copii nu a fost nici extraordinar, nici imposibil.
“Aș fi avut nevoie să mă vezi.”
“Aș fi avut nevoie să fii de partea mea.”
“Aș fi avut nevoie să mă aperi.”
“Aș fi avut nevoie să mă susții.”
“Aș fi avut nevoie să nu mă mai critici.”
“Aș fi avut nevoie de prezența ta.”
Atît. Lucruri simple, fundamentale, fără de care un copil își construiește identitatea pe lipsă. Iar poate cea mai sfîșietoare replică pe care o aud, iar și iar, adresată taților, este aceasta:
“Mi-ar fi plăcut ca, măcar o dată în viață, să vii la mine și să-mi spui: îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am fost capabil să-mi văd propria durere și am vărsat-o peste tine. Îmi pare rău că te-am făcut să plătești pentru rănile mele.”
Pentru că asta se întîmplă, de cele mai multe ori: durerea netrăită a taților, frica lor, rușinea lor, neputința lor, ajung să locuiască în copiii lor, se transmit fără cuvinte și modelează o viață întreagă. Personal, cred că cel mai curajos lucru pe care îl poate face cineva, mai ales bărbat, nu este să meargă la război - războaie create tot din răni și nevoie de validare - nici să se ia la trîntă cu ursul din pădure, ci cu propria frică și durere.
Atît de multă durere există în relația cu tatăl român. Și, din păcate, încă atît de puțini tați care au știut cm să fie cu adevărat tați. E o glumă tristă care circulă și care zice că drama copilului român e fie că tata a plecat și nu s-a mai uitat în urmă, fie că a rămas. Confirm.
În cultura noastră vorbim mult despre rolul mamei și, pe bună dreptate. Dar vorbim prea puțin despre puterea extraordinară pe care o are privirea unui tată, despre felul în care un copil își construiește valoarea și locul în lume și prin ochii bărbatului care l-a adus pe lume, despre cît de adînc poate merge absența acelei priviri. Pentru că foarte mulți adulți nu caută astăzi succesul, perfecțiunea sau iubirea; caută, fără să știe, acel tată care să îi vadă în sfîrșit.
