Razvan Biris. Psiholog

24/10/2026

Mare îndreptar de igienă a sănătății mentale

Doar ghidul ICD-11, clasificarea internațională a bolilor elaborată de Organizația Mondială a Sănătății, numără mii de pagini de criterii clinice, având în spate peste o sută de ani de cercetare continuă și munca dedicată a zeci de mii de specialiști din întreaga lume care adaptează, revizuiesc și elimină permanent conceptele învechite. La fel stau lucrurile și cu manualul DSM-5 sau cu deceniile de studii clinice riguroase pe care se sprijină psihologia și psihoterapia modernă.

Și totuși, într-o societate copleșită de anxietate, atât de mulți oameni aleg astăzi jocuri scumpe, menite doar să prostească și să mențină captiv omul vulnerabil: «constelații», ritualuri ancestrale, ghicit în numere și tot felul de „revoluții” ezoterice cu arbori genealogici închipuiți care rodesc iluzii în loc de fructe. Otrăvite. Toate!

Știu, nu te simți bine. Știu cât de tentant este să fluturi brațele într-o încăpere îmbibată în mirosuri grele și picturi cretine pe pereți, unde ți se promit vindecări miraculoase, descoperiri de spații karmice și un link direct cu «copilul interior». Știu ce confort ieftin îți oferă ideea de a primi mesaje închipuite de la străbunica din gura unuia care nu are nicio legătură cu ea, dar care a învățat exact ce butoane emoționale să-ți apese.

Nu uita un lucru fundamental: doar secta îți promite „adevărata și unica cale spre vindecare”.

Sfatul meu este să nu te mai lași prostit. Oricine te poate face să plângi când ești într-un punct dificil din viață. Să provoci o descărcare emoțională bruscă într-un cadru manipulat este cel mai simplu lucru din lume, dar catharsisul de moment nu înseamnă vindecare; înseamnă doar exploatarea unei vulnerabilități. Să lucrezi aplicat, conceptual, cu structură și repere validate științific, este nevoie de pregătire pe bune, de ani de studiu clinic și de o etică profesională de la care nu te abăți.

Și nu scriu lucrurile astea ca să-mi vând locuri la cabinet. Nu trebuie să vii la mine neapărat. Fac aceste demersuri pentru că îmi asum acest rol de psihoeducație din postura profesionistului, în numele tuturor profesorilor și instituțiilor care lucrează, cercetează și formează oameni pe bune. Ești unic, caută ce ți se potrivește prin instrumente corecte și nu te mai băga singur în oala panaceului universal promis cu lacrimi de crocodil!

Iar mesajul meu către șarlatanii profitori e scurt: Faceți, bă, ceva util în societate! Produceți ceva, nu vă mai cățărați pe tragedia omului aflat în durere! Luați-vă o slujbă reală, plătiți contribuții sociale și câștigați din plus-valoare, nu din nesimțiri din astea de tip „adevărata fiică a Mamei Omida”!

20/10/2026

Succesul la examene nu depinde doar de cât înveți, ci de CUM înveți și de cm îți gestionezi emoțiile.

Pregătirea pentru Evaluarea Națională sau Bacalaureat (clasele a VIII-a și a XII-a) vine adesea la pachet cu un volum uriaș de materie, dar și cu presiune emoțională, anxietate de performanță și riscul de epuizare.Multe dintre dificultățile pe care le întâmpină elevii nu provin din lipsa de efort, ci din lipsa unor strategii de învățare eficiente, validate științific, și a unor deprinderi de autoreglare emoțională.

Lansez si în acest an programul „Învață să înveți”, o intervenție structurată pe baza cercetărilor din psihologia educațională și cognitivă, concepută pentru a le oferi elevilor instrumente concrete pentru reușită.

Ce aduce acest program?

1. Rigurozitate și metodologie bazată pe dovezi.
Programul pornește de la o evaluare obiectivă a strategiilor de studiu și continuă cu module aplicate pentru:
• Organizarea eficientă a timpului și prioritizarea sarcinilor
• Tehnici active de citire, aprofundare și fixare a informației în memorie
• Strategii concrete folosite în timpul testelor și examenelor
• Monitorizarea individuală a parcursului prin platforma securizată CogniKit

2. Suport psihologic și autoreglare emoțională
Pregătirea tehnică este ineficientă dacă nivelul de anxietate blochează accesul la resursele cognitive. De aceea, abordarea include ghidaj de specialitate pentru:
• Identificarea și gestionarea anxietății față de evaluări
• Menținerea motivației academice pe tot parcursul anului școlar
• Construirea încrederii în propriile capacități, într-un cadru de sprijin profesionist

Programul se adresează elevilor de clasa a VIII-a și a XII-a care își doresc să învețe mai inteligent, să reducă timpul pierdut și să abordeze examenele cu claritate și echilibru.

18/10/2026

10/10/2026

Mic îndreptar de igienă a spațiului conjugal

Dacă am face un inventar sincer al tuturor furtunilor dintr-un cuplu, am descoperi un fapt pe cât de absurd, pe atât de dureros: o mulțime de certuri nu își au originea între cei doi parteneri, ci în exterior. Ne consumăm resursele, răbdarea și nervii pentru presiuni, opinii, intruziuni sau evenimente aduse de afară, lăsând zgomotul lumii să strice exact spațiul care ar trebui să ne fie adăpost.

Merită? Evident că nu.

Iar când vine vorba despre cele mai grave fracturi de încredere, iluzia că amenințarea vine mereu de la un străin misterios se dărâmă rapid în fața realității.

Datele și studiile sociologice pe dinamica infidelității arată consecvent un tipar clar: în marea majoritate a cazurilor, infidelitatea nu se produce cu o persoană complet necunoscută întâlnită întâmplător pe stradă, ci cu cineva din cercul apropiat. Cu o cunoștință, un prieten de familie, un coleg de muncă sau o persoană care a avut un acces facil și constant în viața și în casa cuplului. Adulterul este, de cele mai multe ori, o crimă de oportunitate și de proximitate permisă.

Tocmai de aceea, un cuplu matur învață să-și protejeze căminul prin închiderea fermă a cercului relațional.

Intimitatea unei familii nu este un spațiu public și nici un conținut de livrat pentru algoritm. Când expunem în mod compulsiv pe rețelele sociale tot ce trăim, de la poze din dormitor, un selfie provocator, momente de vulnerabilitate, instantanee cu goliciune care țin de albumul familiei și detalii din vacanțe, până la tensiuni financiare, certuri pasagere sau planuri de viitor, demolăm bucată cu bucată zidul de protecție al căminului. Îi invităm pe alții să-și dea cu părerea acolo unde nu au niciun drept și deschidem uși care ar trebui să rămână închise cu cheia.

A păstra intimitatea înseamnă mai mult decât să nu pui poze pe internet.
Înseamnă:
- Să nu-ți speli rufele din cuplu în fața prietenilor sau a familiei extinse.
- Să pui granițe clare celor care încearcă să-ți dea sfaturi necerute despre cm să-ți trăiești căsnicia.
- Să păstrezi vacanțele și momentele de relaxare ca pe un spațiu de conectare reală, nu ca pe o arenă de validare externă.
- Să te abții de la a cere validare prin lacuri într-o ipostază mai degrabă intimă.
- Să nu permiți accesul facil al unor terțe persoane în momentele voastre de vulnerabilitate.

Nu sugerez extrema cealaltă, protecția căminului nu înseamnă izolare nevrotică, ci discernământ și respect față de legătura creată.

Încercăm să avem înțelepciunea de a trage zăvorul la timp în fața zgomotului exterior și de a ne proteja intimitatea?

Liniștea și siguranța dintr-un cămin se construiesc atunci când învățăm să păstrăm restul lumii după gard, afară și să ne fim de ajuns unul altuia.

Momente de liniște, în cadru cât mai restrâns, vă doresc 🙂

Răzvan Biriș
Psiholog

09/10/2026

Mic îndreptar de igienă a spațiului personal

Sunt oameni care trăiesc, de cele mai multe ori, în medii locative restrânse, apartamente la bloc sau case cochete, dar mici, în care proximitatea fizică este inevitabilă și permanentă. Părinții sunt mereu la un perete distanță, televizorul merge în fundal, iar viața de familie se desfășoară într-o suprapunere continuă de zgomote, prezențe și mișcare.
Când peste această aglomerare casnică adăugăm și agenda de weekend, întâlniri nesfârșite cu gașca mare de prieteni, copii grămadă, neamuri, bunici și ieșiri de grup, să "se distreze cu cineva", copilul nu mai apucă să experimenteze nicio secundă de tăcere reală, de învățare a solitudinii.

Fără să ne dăm seama, construim terenul fertil pentru ceea ce în psihologie se numește dependență învățată.

Un copil expus permanent la un stimul social, care nu are niciodată ocazia de a fi singur cu propriile gânduri și propriile jocuri, își pierde capacitatea de a-și tolera propria prezență. Dacă nu învață de mic conceptul de intimitate, de spațiu personal și de granițe sănătoase, va dezvolta o nevoie nevrotică de stimulare externă și de prezență umană continuă.

Consecințele nu se opresc în copilărie. La maturitate, un astfel de parcurs livrează o personalitate dependentă: un adult care nu știe să fie singur, care intră în panică la prima zi de izolare, care își va măsura valoarea personală exclusiv prin filtrul celorlalți, că e vorba de partenerul de viață, de gașca de prieteni sau de un șef autoritar. Un om care va accepta relații toxice doar din groaza patologică de a nu rămâne singur într-o cameră.

Soluția nu stă în mutări în case cu etaj și nici izolări drastice, să nu exagerăm, ci exerciții simple de igienă a spațiului:

- Oferiți-i copilului perioade scurte în care să stea singur în camera lui, fără ca un adult să intervină sau să-i organizeze timpul.
- Învățați-l că este în regulă să închidă ușa și că intimitatea nu este o pedeapsă, ci un drept.
- Respectați-i granițele și stabiliți-le ferm pe ale dumneavoastră: „Acum mama/tata are nevoie de 15 minute de liniște”.
- Lăsați-i spațiu să se plictisească și să-și descopere resursele interioare fără o galerie de adulți care să-i aplaude fiecare mișcare.

A-l învăța pe un copil să fie bine cu el însuși când nu e nimeni în jur este unul dintre cele mai mari daruri de autonomie pe care i le putem oferi. Și e foarte simplu, și gratuit.

Să avem curajul să dăm la o parte frica de izolare și să le oferim celor mici lecția tăcerii și a spațiului personal, capacitatea de a fi bine de unul singur este prima formă reală de libertate a viitorului adult.

Vă doresc un weekend cu liniște!

Răzvan Biriș
Psiholog

05/10/2026

Mic îndreptar de igienă comercială

​Episodul zilei: Conferințele de tăiat vinovăția la bucată și iluzia părintelui fără copii

​Dacă deschizi azi rețelele sociale, ai impresia că a fi părinte este o patologie cronică pentru care trebuie să cumperi lunar abonamente, bife la conferințe și pachete VIP de ghidaj. În fiecare zi răsare un nou eveniment pompos, un nou speaker cu microfon lavalieră care a descoperit formula secretă a echilibrului familial, livrată mereu pe un ton de extremă urgență.

​Toate aceste conferințe, workshopuri și programe funcționează pe un mecanism de o cruzime și un cinism cinice: apăsarea butonului de vinovăție.

​Rețeta e simplă și extrem de profitabilă. Mai întâi ți se explică lung ce greșești: „Copiii au nevoie de...”, „Părinții au nevoie de...”. După ce ești suficient de demoralizat și simți că-ți distrugi copilul la fiecare pas, vine și mesajul de salvare, ambalat într-un egoism fardat ca «self-care»: „Și tu, părinte, ai dreptul să ai viața ta! Dacă ai copii, nu înseamnă că viața ta s-a terminat. Închide-i undeva, urmează planul vândut de mine și trăiește exact ca și cm nu i-ai avea!”.

​Marele parado? Ăștia te învață cm să fii părinte prefăcându-te că nu ești

​Mutația asta e fascinantă. Am ajuns să cumpărăm bilete la evenimente scumpe, să accesam programe minune de unde să ni se dea permisiunea oficială de a ne debarasa de propriii copii, fără să ne simțim vinovați. Li se vinde părinților iluzia că poți bifa ambele căsuțe fără niciun cost emoțional sau de timp: și părinte impecabil conform studiilor de ultimă oră, dar și adult complet liber, nestingherit de nevoile reale ale unui copil, trăind o tinerețe fără bătrânețe într-un spațiu paralel.

​Sub pretextul validării și al sprijinului, această industrie a «wellbeing-ului» parental face de fapt altceva: parazitează și distruge unicitatea fiecărei familii. În loc să lase oamenii în pace să-și găsească propriul ritm, propriile glume, propriile greșeli și propria bucurie de a fi împreună, le livrează șabloane reci. Totul devine un produs de consum: dinamica din casă devine proiect, ieșirea în parchet devine «time-management», iar relația cu propriul copil devine o strategie de optimizat după un curs de weekend.

​Ce pierdem când cumpărăm rețete de-a gata?
​A crește un copil nu este un program standard, cu ore fixe de somn, minute de lăsat plângând sau calcul de "salturi", nici un proiect de corporație pe care trebuie să-l externalizezi unor experți de scenă.
Unicitatea unei familii se naște tocmai din imperfecțiune, din haosul din bucătărie, din serile în care ești obosit dar stai de mână cu cel mic, din momentele în care nu știi ce să faci și cauți răspunsul privind în ochii copilului tău, nu în notele de la conferință.

​Copiii "nu au nevoie" (ha) de părinți perfecți care au absolvit zece masterclass-uri de parenting și care aplică tehnici de culcat, construit sau detașare ca să-și trăiască viața ca la 20 de ani. Copiii "au nevoie" de părinți reali. Părinți prezenți, care își asumă cu demnitate și blândețe că viața se schimbă profund când apare un om mic în ea, și că această schimbare nu este un handicap care trebuie gestionat, ci o etapă din viață care merită trăită cap-coadă, nu ascunsă sub preșul unor programe de dezvoltare .

​Să avem curajul să închidem reelurile comerciale, să ignorăm vân(z)ătoriii de vinovăție și să ne privim copiii cu simplitate, chiar cred că se poate să ne trăim familia în pace, fără ghidaj plătit și fără teama că nu suntem «ca la carte»!

​Cât din presiunea pe care o simțim ca părinți vine din nevoile reale ale copiilor noștri și cât din reclamele la conferințele care ne promit că ne salvează de ei?

04/10/2026

Mic îndreptar de igienă emoțională

Episodul de azi: Tăcere sau bla bla în mașină după meci

Vă amintiți imaginile alea din filme, cu sportivul singur, în vestiar, cu capul în prosoape, digerând înfrângerea? E o imagine clișeu, dar ascunde un adevăr psihologic profund: eșecul are nevoie de spațiu. Are nevoie de liniște, de timp și, mai presus de toate, de absența oricărei analize tactice. O rană emoțională, exact ca una fizică, nu se vindecă dacă o tot scarpini cu degete pline de sfaturi bune.
Doar că noi, adulții, mai ales noi, părinții români, avem o obsesie: să „reparăm” lucrurile. Și mașina, habitaclul ăla strâmt în care copilul e, practic, prizonierul nostru pe drumul spre casă, devine, fără să ne dăm seama, un tribunal ad-hoc. Un tribunal în care, la nici zece minute de la fluierul final, copilul este supus unui tir de întrebări și observații care ucid, încet, dar sigur, orice bucurie a jocului.

Imaginați-vă scena: copilul intră în mașină, cu geanta grea, cu sudoarea uscându-se pe frunte și cu o dezamăgire imensă pe chip. Simte, brut, că a ratat. Că a greșit. Că a dezamăgit. Iar noi, în loc să-i oferim o îmbrățișare sau o tăcere respectuoasă, deschidem robinetul cu înțelepciune de canapea.

„De ce nu ai pasat acolo?”, „Cum de ai uitat rutina?”, „Ce te-ai speriat așa? La antrenament îți ieșea perfect!”.
Din dorința sinceră de a-l ajuta să progreseze, să corecteze, să devină mai bun, comitem o eroare de psihoeducație uriașă. Ce nu realizăm este că, în acele momente, creierul copilului, copleșit de oboseală și de emoție, nu aude sfaturi tactice. El aude doar respingere. El simte că valoarea lui, în ochii noștri, depinde strict de scorul de pe tabelă sau de cât de bine s-a încadrat „la albastru” în așteptările noastre.
Cât costă, de fapt, critica de la ora 7:00 seara?

Datele sunt nemiloase și ne izbesc direct în față, fără diminutive și fără alinturi comerciale. Conform Academiei Americane de Pediatrie, aproximativ 70% dintre copiii care practică sporturi organizate renunță definitiv până la vârsta de 13 ani. Unul dintre motivele principale? Presiunea insuportabilă venită de la părinți, transformarea bucuriei jocului într-un task cu obiective de atins și, mai presus de toate, aceste conversații toxice de pe drumul spre casă, care omoară, picătură cu picătură, pasiunea pentru mișcare.

De fiecare dată când transformăm drumul spre casă într-o analiză de joc, îi răpim copilului exact spațiul în care ar trebui să-și proceseze eșecul. Îl învățăm că până și în momentele de vulnerabilitate trebuie să livreze pentru a satisface ego-ul nostru de gospodari/antreprenori de succes care știu „combinația” la orice.

O regulă de aur în psihologia sportivă, pe care ar trebui să o aplicăm cu sfințenie, este simplă: niciodată nu analizați performanța sportivă imediat după meci.
De ce? Pentru că obiectivul unui părinte după un eșec nu este să repare greșeala tehnică — asta este treaba antrenorului, la rece, la următorul antrenament. Obiectivul tău este să-i repari inima. Să-i validezi emoția, să-i oferi confort și siguranța că este iubit necondiționat, independent de cât de bine sau prost a jucat astăzi.

Lăsați drumul spre casă să fie o tranziție lină. O tăcere plină de prezență. O discuție despre altceva. Ștergeți-i sudoarea de pe frunte, puneți-i melodia preferată, oferiți-i o îmbrățișare în loc de o critică și amintiți-vă că, în acele momente de vulnerabilitate maximă, copilul are nevoie de tine nu ca antrenor secund, ci ca port de siguranță.

Să avem curajul să dăm la o parte dorința de control și să le redăm celor mici spațiul neprețuit al procesării propriilor eșecuri, fără instrucțiuni și fără note de final

Succes!
Răzvan Biriș
Psiholog

02/10/2026

Mic îndreptar de igienă ludică

​Din punct de vedere psihologic, joaca este o activitate intrinsec motivată, voluntară și autotelică, adică își găsește scopul în sine, nu într-un rezultat exterior. Ea reprezintă limbajul primar prin care mintea umană explorează, procesează emoții, creează scenarii și își reglează sistemul nervos. Utilitatea ei nu se oprește la copilărie: de la dezvoltarea neuroplasticității, a sinapselor și a flexibilității cognitive la cei mici, până la eliberarea de stres, stimularea creativității și menținerea agilității mentale la adulți, joaca rămâne o nevoie psihologică fundamentală pe tot parcursul vieții.

​Însă în societatea noastră obsedată de randament, adulții au reușit să comită o eroare de psihoeducație uriașă: au preluat joaca și au transformat-o într-un instrument de măsurat performanța.

​Cum distrugem spontaneitatea sub pretextul îndrumării?
​Fără să ne dăm seama, intervenim peste spațiul liber al copilului și începem să ordonăm, să structurăm și să corectăm totul pentru a-i da un sens care să ne mulțumească pe noi, adulții:
​„Nu așa se construiește turnul, pune piesa asta dedesubt!”
​„Rățușca nu e albastră, colorează interiorul liniei, nu ieși în afară!”
​„Termină puzzle-ul ăsta, nu-l lăsa pe jumătate!”
​La sport: „Câștigă, dă gol, fa rutina corect!”

​Culmea e apoi trimiterea celor mici la zeci de ateliere, cursuri și programe atent ghidate de "profesioniști" de weekend în dezvoltarea timpurie. Totul este planificat pe minute, totul are obiective de atins, fise de evaluare și rezultate măsurabile. Nimic spontan. Nimic neorganizat.

​Dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume: o activitate care are o finalitate impusă din exterior nu se mai numește joacă. Se numește task.

​Cât costă pierderea jocului liber?
​Când transformăm joaca într-o sarcină de executat, îi răpim copilului exact procesul de explorare care îi construiește autonomia. Un copil căruia i se spune permanent cm să se joace, ce să obțină și cm să finalizeze un desen sau un joc își pierde încrederea în propriile idei. Învață că până și în momentele de relaxare trebuie să livreze pentru a satisface așteptările unui adult.
​Jocul liber, cel în care bățul devine sabie, nuca devine barcă, iar regulile se inventează și se schimbă din mers în funcție de fantazia de moment, este singurul spațiu în care creierul exersează libertatea reală, toleranța la frustrare și rezolvarea de probleme neprescrise.

​Lăsați copiii să mâzgălească fără să termine planșa, să amestece piesele de la trei jocuri diferite, să piardă vremea în iarbă fără un obiectiv clar și să se plictisească până când le răsare o idee proprie. Așezați-vă uneori lângă ei fără intenția de a-i învăța ceva, ci doar cu bucuria de a fi prezenți în lumea lor nealterată.

​Să avem curajul să dăm la o parte dorința de control și să le redăm celor mici spațiul neprețuit al jocului fără instrucțiuni.

Încercăm să lăsăm joaca să fie pur și simplu bucurie, fără sarcini și fără note de final?

E vineri hai să râdem și să ne relaxăm 😉

Weekend fain!
Răzvan Biriș
Psiholog

01/10/2026

Mic îndreptar de igienă a diagnosticului

​Episodul de azi: De la „vorbește cu tanti!” la diagnosticul forțat pentru vânzare

​Ieși cu cel mic din casă și, după doar câțiva pași, începe spectacolul social: vânzătoarea de la aprozar, o vecină de la etajul trei sau vreo cunoștință întâmplătoare i se adresează direct copilului. Copilul se strânge lângă piciorul tău, își ascunde fața în haina ta sau tace chit. Iar reacția adultului vine instant, impregnată de o scuză jenată: „Hai, vorbește cu tanti! Nu știu ce are astăzi, e așa timid și rușinos, abia scoate două vorbe...”.

​Aproape imediat, din mulțime sau din grupurile de suport de pe rețelele sociale, răsar „specialiștii” de ocazie, gata să arunce cu etichete grele: anxietate socială, dificultăți de adaptare, deficit de sociabilitate. O abordare nu doar greșită, ci profund dăunătoare.

​Ce spune, de fapt, psihologia dezvoltării?

​Așa cm explică Dr. Gordon Neufeld în modelul său bazat pe teoria atașamentului, instinctul de a te retrage din fața unui străin nu este un defect care trebuie corectat, ci o reacție de protecție neurobiologică perfect sănătoasă.
​Reticența, reținerea și timiditatea la vârste mici nu sunt semne ale unei patologii, ci dovada că sistemul de atașament al copilului funcționează impecabil:
- ​Orientarea instinctivă: Un copil mic este programat biologic să caute siguranță și instrucțiuni exclusiv de la persoanele cu care are o legătură profundă de atașament (părinți, bunici, îngrijitori primari).
- ​Filtru natural de siguranță: Retragerea din fața unui necunoscut este scutul prin care creierul copilului semnalează că persoana din față nu face parte din „tribul” lui de încredere.
- ​Atașament de manual: Faptul că se agață de tine când o persoană străină îl abordează agresiv sau intruziv confirmă că tu ești ancora lui de siguranță.

​Pericolul real: dezinvoltura exagerată față de străini
​Ceea ce noi, adulții, numim cu admirație „un copil sociabil, dezinvolt, care vorbește cu oricine” poate ascunde, în realitate, o problemă de atașament. Un copil care nu manifestă nicio rezervă în fața străinilor, care pleacă de mână cu oricine și caută validare de la persoane necunoscute își poate expune siguranța unor riscuri majore.

​Când forțăm un copil să fie «politicos» cu orice adult de pe stradă, obligându-l să răspundă la interogatorii de aprozar, să zâmbească sau să îmbrățișeze persoane din afara cercului de încredere, îi demontăm exact acest filtru protector. Îl învățăm că semnalele lui interne de precauție trebuie ignorate pentru a face pe plac adulților.

​Cum putem fi un stâlp de protecție pentru copil?
- ​În loc să ne cerem scuze în stânga și în dreapta pentru „timiditatea” copilului, rolul nostru de părinți este să preluăm presiunea socială și să intervenim direct:
- ​Opriți etichetările: Nu-l mai calificați drept „rușinos” sau „timid” de față cu alții. - Copilul va prelua aceste etichete ca pe o definiție a propriei identități.
- ​Preluați interacțiunea: Când cineva îi pune o întrebare intruzivă, răspundeți dumneavoastră cu calm: „Astăzi observă mai mult, vorbesc eu în locul lui”.
- ​Validați-i rezerva: Transmiteți-i prin atitudine că este în regulă să aibă nevoie de timp și că nu are nicio obligație să interacționeze cu persoane pe care nu le cunoaște.

​Politețea se învață în timp, prin modelul oferit de adulți, nu prin expunere forțată și rușinare publică. Până când va crește și va învăța nuanțele sociale, lăsați copilul să-și asculte instinctul. Reținerea lui de astăzi este premisa discernământului și a siguranței lui de mâine.

​Să privim cu mai multă blândețe reținerea celor mici și să ne aducem aminte că rolul nostru nu este să le oferim celor din jur spectacolul unui copil impecabil de sociabil, ci să fim scutul de siguranță sub care ei pot crește în ritmul lor.

Zi faină,
Răzvan Biriș
Psiholog

29/09/2026

Nu mai pot să văd atâta ipocrizie în modul în care societatea noastră a decis să abordeze violența din școli.
De câțiva ani încoace, «bullying-ul» a devenit noul termen fetișizat pe la conferințe, seminarii, workshop-uri și emisiuni tv unde așa-zișii experți de serviciu se întrec în discursuri sforăitoare. La bifat vorbe goale și proiecte pe hârtie nu ne bate nimeni.

​Apoi ne lovește realitatea. Comportamentele violente, hărțuirea și amenințările exercitate de pe poziții de putere au existat întotdeauna. Singura diferență este că astăzi le-am atașat o denumire fancy în engleză, am ambalat problema în broșuri colorate și ne prefacem că am rezolvat-o. Iar noi, adulții, niște îngerași imaculați în mintea noastră, privim de sus și arătăm acuzator cu degetul spre copii, mirați de cât de răi au ajuns.

​Apare însă o întrebare duș rece: oare hărțuirea și abuzul de putere se termină odată cu absolvirea clasei a doișpea? Evident că nu. Le regăsim din plin, zi de zi, în lumea adulților. Îl vedem în șeful incompetent și frustrat care confundă rolul profesional cu proprietatea pe viață asupra angajaților, în colegul pasiv-agresiv sau în colega care își impune autoritatea doar prin urlete, la vecinul gata să taie cauciucurile pentru un loc de parcare sau la bizonul din trafic care șicanează în depășire.

​Și ce facem noi, adulții, când ne confruntăm cu acești agresori? Ne apucăm să învățăm tehnici de întors replici la un atelier de weekend? Organizăm o conferință cu bufet suedez la final ca să conștientizăm fenomenul? Hai să fim serioși. Facem exact ce este firesc într-o lume civilizată: mergem la conducere, chemăm poliția, acționăm în instanță sau plecăm definitiv din mediul acela toxic.

​Așadar, care este singura rețetă socială reală împotriva agresiunii? Legea, regula clară și aplicarea consecventă a autorității.
​Copilul nu va fi salvat nici de introducerea uniformei, nici de atelierele de jocuri terapeutice derulate ce știi pe unde pe post de mimare a prevenirii, proiecte construite adesea pe studii anemice, făcute pe câteva zeci de elevi din două școli, dar extrapolate pompos la o țară de aproape 20 de milioane de oameni. Salvarea copilului vine din apelul la o structură de autoritate fermă și protectoare.

​Iar aici intervenim noi, părinții. Așa cm arată Dr. Gordon Neufeld și Institutul Neufeld într-un cadru conceptual recunoscut internațional, rolul părintelui ca stâlp de atașament și ancoră de autoritate este primordial. Copilul nu are nevoie să fie trimis singur în jungla colectivității echipat cu psihologie de buzunar ca să se apere singur de agresori. El are nevoie să știe că în spatele lui există un adult puternic, un părinte care preia controlul, care stabilește granițe ferme, care intervine la școală, care sesizează instituțiile și care nu negociază siguranța propriului copil.

​Însă ca un copil să creadă în autoritate și în lege, trebuie să vadă asta mai întâi acasă. Nu putem avea pretenția ca un tânăr să respecte regulile sau instituțiile când modelul social pe care i-l oferim zilnic este unul de sfidare totală. Dacă toată ziua în casă înjurăm statul, repetăm că nimic nu merge în țara asta, susținem că polițistul este întruchiparea prostiei și că toți fură, nu am rezolvat nimic. Dacă dimineața lăsăm copilul la școală parcând două minute exact în stația de autobuz și blocând traficul doar pentru că ne permitem, le predăm de fapt cea mai toxică lecție: că regula este doar pentru fraieri. Să nu ne așteptăm la o altfel de atitudine din partea unor copii care ne sorb orice comportament în formarea lor ca oameni. Respectul pentru lege și autoritate nu se învață din broșuri, ci din exemplul pe care îl oferim când credem că nu ne vede nimeni.

​Întrebarea corectă nu e "de ce nu face ăștia în școli nimika?" ci mai degrabă "Ce model de raportare la reguli și autoritate îi oferim copilului prin gesturile noastre zilnice?"

Curățăm frumos oglinda?

Succes,
Răzvan Biriș
Psiholog