29/06/2026
De ce e important să ținem cont de CONTEXT?
Am văzut pe LinkedIn fotografia de mai jos, cu o mamă ministru care vine la o ședință cu bebelușul care nu pare a avea mai mult de 3-4 luni, iar sub fotografie un text cu o conotație pozitivă legată de cât de norocoasă este această mamă să lucreze într-o organizație care permite asta.
Totuși, opinia mea legată de acest aspect este că, dacă voi întreba 100 de români (sau 100 de mame) la ce se gândesc atunci când privesc această fotografie, voi primi (cel puțin) 7-8 răspunsuri diferite. Fiindcă fiecare vedem lucruri care deja sunt în noi – unii care și-ar dori să aibă această posibilitate, alții vor avea empatie, alții vor crede că bebelușul e într-un mediu, poate, nepotrivit, alții vor vedea o mamă care nu are suport din partea familiei extinse (sau a soțului), alții o mamă workaholică, alții un mediu de lucru competitiv și, poate, abuziv (că i se impune să participe la ședințe indiferent de condiții) și alții vor vedea acest comportament ca ceva fiind firesc.
Iar exemplele pot să continue.
Iar acum te invit să îți imaginezi următorul scenariu:
O mamă care stă acasă cu copilul de 2 ani +, nevoită să renunțe la job fiindcă copilul ei nu a fost acceptat la creșă, fără prea mult ajutor extern, cu sentimente de frustrare, pe de-o parte că nu își poate satisface nevoile părții sale profesionale, măcinată de sentimente de vinovăție că nu face suficient pentru copil și familie, apoi cu o puternică senzație de rușine că i-a trecut chiar și pentru o clipă prin cap că sursa frustrărilor sale e copilul - lumina ochilor săi pe care l-a visat încă dinainte să știe că va veni în lume. O mamă obosită, nedormită, copleșită, surmenată.
Iar precum scenariul de mai sus avem foarte multe alte povești, cu diferite variațiuni. Însă niciodată identice.
La fel cum, cu cât intrăm mai adânc în detalii (adică în context), vom descoperi că fiecare context este cu ADEVĂRAT unic.
Testele psihologice proiective nu există de ieri. Însă necesită multă finețe să le interpretăm.
Oferă o fotografie unei persoane și, în funcție de ce interpretare oferă contextului din fotografie, vei afla mai multe despre lumea interioară a persoanei respective, decât despre ce este cu adevărat în fotografie. Iar când adăugăm și emoție, deja lucrurile devin cu adevărat complexe.
Ce observ însă că se întâmplă în ultima vreme?
Vedem o fotografie în social media, căreia îi este atribuită o descriere (uneori de autor, alteori de altcineva – cm este și cazul fotografiei cu mama și bebelușul din Parlamentul European) și pe care o credem pe cuvânt. Indiferent dacă este o descriere cu tentă pozitivă sau negativă.
Și în acest fel, ne inducem singuri nefericire (de cele mai multe ori).
Fiindcă, în general, oamenii nefericiți sunt cei care dau scroll neîncetat. Cei care au o foame sau o durere emoțională mare și nu reușesc să o aline. Și asociază scroll-ul cu o pauză binemeritată. Doar că acolo, în Social Media, găsesc și mai multe surse de a se simți nefericiți – proiectând în postările celorlalți neajunsurile lor, răutate adeseori, prea multă fericire acolo unde poate nu este cazul, prea multă tristețe acolo unde cineva se victimizează.
Been there, done that.
Și uneori mă mai surprind că fac asta, însă observ acum că mai e o parte din mine, partea conștientă, care intervine și îmi vorbește:
„Nu știu nimic despre povestea din spatele acestei fotografii/ acestui gest”
„Nu știu nimic despre contextul persoanei respective”
„Unde mă apasă pe mine acest lucru? (ce anume din povestea mea atinge această poveste)?”
„Ce spune despre mine reacția mea?”
Și adresându-mi aceste întrebări reușesc, de cele mai multe ori, să mă recentrez.
La fel este și cu psihoterapia – ceea ce funcționează la mine, poate că nu funcționează la tine. Să cerem sfaturi pe internet de la oameni care au trecut prin situații similare, ne poate pune pe piste tare greșite.
Fiindcă acele situații sunt...SIMILARE, nu IDENTICE.
„Mămici, voi ce ați face în locul meu dacă...?” – văd adesea postări în grupuri de facebook care încep astfel.
Și de fiecare dată empatizez cu acea persoană – observ cât de multă suferință și confuzie e acolo de cele mai multe ori, însă în același timp, citind comentariile, nu pot să nu observ că persoana în cauză primește atât de multe opțiuni, încât confuzia inițială se transformă în...și mai multă confuzie.
Ce vreau să spun și îmi doresc să ajungă mesajul meu la cine are nevoie de el, e că răspunsurile sunt mereu în noi. Chiar dacă nu e greșit să aruncăm și un ochi în exterior, însă să nu lăsăm să cântărească în inima noastră decizia sau opinia unei alte persoane, mai mult decât cântărește analiza noastră asupra CONTEXTULUI în care ne aflăm noi – context pe care doar noi îl putem ști.
Te îmbrățișez!
Ioana M. ❤
