25/04/2026
Am încheiat astăzi ultimul modul al cursului de psihoterapie familială inter și transgenerațională, unde am poposit în universul fragil al relației de cuplu(și al relațiilor).
Simt nevoia profundă de a-i mulțumi Danielei pentru felul în care ne-a ghidat prin acest proces, oferindu-ne șansa de a ne privi propriile legături dintr-o perspectivă nouă, mai complexă, mai clară, mai blândă și mai plină de claritate.
Fiecare relație importantă intră în interioare noastre ca o mână care mută ușor sau abrupt mobila, într-o cameră al cărui interior credeam că îl știm pe dinafară. Mută ceva în interiorul nostru.
Uneori mută doar un scaun.
Uneori mută un abajur și schimbă puțin lumina.
Uneori o aprinde mai puternic.
Uneori o stinge.
Uneori ne dăm seama, după mult timp, că nu mai putem ajunge în aceeași manieră la aceeași fereastră, că nu mai stăm în același în același fotoliu în care găsim confort și liniște, că nu mai găsim lucrurile acolo unde știam noi că le-am lăsat pe raft.
Relațiile semnificative ne rescriu tiparul relațional, ne schimbă felul în care trăim(și pot îmbunătăți felul în care înțelegem) apropierea, comunicarea, prietenia, parteneriatul, iubirea, loialitatea, disponibilitatea, răbdarea, colaborarea. O relație în care am fost văzuți și primiți pe de-a-întregul poate relaxa mușchi emoționali pe care nici nu știam că îi avem, dar care fuseseră mereu încordați în noi și în același timp, o relație în care am fost nevăzuți, folosiți sau împinși mereu dincolo de propriile limite ne poate transforma disponibilitatea în vigilență, și ne îndepărtează de disponibilitate emoțională, punând lacăte și zăvoare în spațiile noastre de intimitate.
Maturitatea noastră relațională stă, (cred), în a ne dezvolta o capacitate de a ne cunoaște limitele personale suficient de bine încât să știm cât spațiu avem pentru negociere, compromis și care sunt mobilele din spațiile interioare pe care nu vrem să le mutăm pentru alții. Nu e ceva facil, pentru că pe undeva asta nu cred că va fi niciodată clar pe deplin. Vom fi mai aproape de realitatea noastră internă, vom fi ceva mai siguri pe radarele noastre, vom avea mai multă încredere să ne reglăm radarele pe niște setări ceva mai late, dar nu neglijente. Adică să nu fugim la primul semn de pericol și să nu rămânem după al Ț-șpelea semn de pericol, continuând să justificăm motivele pentru care le tot ignorăm.
Limitele noastre personale nu sunt ziduri ridicate împotriva celorlalți. Pentru mine, limitele seamănă mai mult cu o ușă care are clanță pe ambele părți, însă cheia rămâne la mine. Pot deschide, pot lăsa aerul să circule, pot invita oameni să intre, pot observa ceea ce se întâmplă, cm se așează, cm mută mobilele, ce aduc cu ei, ce se strică, ce pot sau putem repara, însă nu mai pot trăi sănătos într-o casă în care oricine intră oricum, oricând, iese când vrea, intră când vrea, cu bocancii plini de noroi, apoi îmi spune că exagerez pentru că doresc să avem niște reguli și repere de utilizare a spațiului comuni și doresc să nu fie noroi în casă.
Când cineva ne încalcă limita prima dată, răspunsul acestei persoane la limitele noastre, contează enorm. Oamenii greșesc, nu ne cunosc reperele și limitele, nu știu regulamentele noastre interne de funcționare, uneori își calculează greșit impactul, nu au același limbaj emoțional, nu simt imediat ce au produs în celălalt. Și noi suntem oameni, și noi vom face asta cu cei din jurul nostru. Reperele noastre relaționale vin din modul în care oamenii se poartă cu spațiile noastre emoționale atunci când le spunem unde sunt ușile și care sunt regulile spațiilor comune.
Fiecare relație ne modifică granițele interioare.
Unele ne ajută să le desenăm mai clar.
Unele ne fac să le ștergem cu mâna noastră, în mecanisme toxice activate(pe care le purtăm în noi, nu le-au adus ceilalți).
Unele ne învață că putem rămâne disponibili emoțional fără să fim obligați să acceptăm orice.
Unele ne arată, dureros, cât de mult am confundat iubirea cu renunțarea la sine.
Cred că un sistem sănătos de limite nu ne face mai reci, mai răi, mai deconectați, ne ajută să putem fi flexibili.
Nu orice om care intră în viața noastră trebuie să primească dreptul de a reorganiza casa, însă orice apropiere autentică din viața noastră va schimba ceva în noi, important este ca schimbarea să se facă printr-o prezență suficient de atentă încât să putem așeza împreună lucrurile importante, fără să pierdem accesul la propriile ferestre, la propriile fotolii, cu spații pe care le știm atât de bine încât să le putem traversa în siguranță chiar și în momentele în care se va stinge lumina(pe care din păcate, nu avem cm să le evităm).
❤️
