12/07/2026
Tango și viața. Tango și terapia.
Dansez tango de câțiva ani și există un detaliu care îi surprinde pe cei care mă cunosc: de multe ori, muzica de tango nu mă inspiră. Uneori o simt aproape ca pe ceva care lovește. Este intensă, abruptă, uneori chiar incomodă pentru mine.
Și totuși… în întâlnirile mele de tango, în dans se întâmplă ceva greu de descris în cuvinte.
Intimitate.
Apropiere.
Prezență.
O formă de comunicare atât de fină și de adevărată, cm rar poți construi doar din cuvinte.
Într-un tango sunt implicate multe elemente în același timp: muzica, propriul repertoriu de pași, repertoriul celuilalt, oamenii din jur, ritmul, spațiul, propriile emoții și felul în care intri în lumea celuilalt.
De fapt, exact așa sunt și conflictele.
Intrăm în ele cu istoria noastră, cu fricile, nevoile și obiceiurile noastre relaționale. Celălalt vine și el cu ale lui. În jur poate fi zgomot, iar în interior poate fi și mai multă agitație.
Și totuși, întrebarea rămâne:
Pot să vin către tine fără să te invadez?
Poți să vii către mine fără să mă anulezi?
Ne putem spune punctele de vedere fără să transformăm diferența într-o luptă?
În tango, dansul nu există dacă unul dintre parteneri refuză întâlnirea. Este nevoie să te lași influențat și, în același timp, să nu te pierzi.
Cred că și conflictele sănătoase se poartă la fel.
Când vin către tine, mă primești.
Când vii către mine, te primesc.
Împreună ne susținem și ne transformăm.
Pentru că niciun dans adevărat și niciun conflict purtat cu prezență nu ne lasă la fel.
Eu aduc ceva.
Tu aduci ceva.
Și între noi apare ceva nou, care nu ar fi existat fără această întâlnire.
Maturitatea relațională nu înseamnă să evităm conflictele.
Înseamnă să învățăm să le dansăm.
