16/08/2026
PSIHOTERAPIE SI ARTA sau altfel spus ARTA PRIN PSIHOTERAPIE sau PSIHOTERAPIA PRIN ARTA
O sa scriu concluziile atelierului de psihoterapie de ieri si adaug doua dintre lucrarile lui Stefan Câlția din cadrul expoziției TRANSILVANIA EXTRAVAGANZA care mi-am dat seama acum ca se potrivesc cu ce vreau sa scriu. Este o expozitie pe care am “văzut-o “ vineri d**a masa cu Sufletul,am facut foarte putine poze pentru mine fara intentia de a posta despre…dar acum imi dau seama ce mi-au inspirat aceste lucrari si astea conduc spre concluziile atelierului de ieri…asa ca iata-le in reel. @ TRANSILVANIA EXTRAVAGANZA
Despre atelierul de ieri – când controlul mamei ( bine intentionat si plin de fricile ei devine “ calea ei cu bune intenții care paveaza si betoneaza calea copilului ei spre iadul interior” este o metaforă si o privim ca atare) si astfel ajungem sa confundam vocea noastră interioară autentică cu asta.
Atelierul de ieri a adus în prim-plan o temă sensibilă și profundă: modul în care controlul matern – născut adesea din iubirea ei pe care asa o stie, cu prea-multa grijă, teamă sau dorința de protecție , hiper-protecție – poate modela felul în care ajungem să ne raportăm la noi înșine. Desigur la fiecare persoană are nunate diferite…moderate de multi factori externi si interni care creeaza modul unic, al fiecarui individ.
Pentru un copil, acest control este inițial exterior insa suntem prea mici, prea dependenți de ingrijirea celor adulti si de multe ori se instaleaza in ETAPA PREVERBALA si incet incet se internalizează și devine o parte din structura noastră psihică. Astfel, ceea ce a fost cândva vocea mamei poate fi trăit, mai târziu, ca propria noastră voce interioară – uneori critică, exigentă, restrictivă , care uneori stabilește standarde absurd de inalte pe care nu le-ar putea atinge nimeni.
„Trebuie să…”
„Nu ai voie…”
„Ai grijă…”
„Nu e bine…”
„Fii cuminte…”
„Să nu greșești…”
“ nu se face asa…”
Aceste mesaje, repetate în timp, nu rămân doar amintiri. Ele pot deveni reguli interne după care ne ghidăm viața, chiar și atunci când contextul nu le mai justifică.
Și, treptat ne identificam cu acest aspect si ajungem să ne controlăm singuri, crezand ca este o cale sigura pentru propria persoană.
Ne supraveghem, ne corectăm, ne limităm, ne judecăm.
Una dintre ideile centrale ale intregului atelier de psihoterapie din 15 august 2026 a fost tocmai aceasta: controlul interiorizat poate deveni excesiv și, uneori, se poate transforma în forme de auto-agresivitate psihică ( si aici ar fi o discuție mult mai profundă dar o las pe altădată):
Aceasta se pot manifesta prin :
*gesturi evidente uneori ( alegeri auto-distructive,auto-vatamare)
* alteori mai subtil -prin alegerea unor activități “ bune”, tipuri de activitati care aduc validare externa dar pe care nu le putem obtine
* uneori “ cedeaza” corpul prin presiunea la care il supunem
*alteori evident insa putin constientizat mai degrabă prin:
* o critică interioară constantă
* dificultatea de a ne odihni fără vinovăție
* imposibilitatea de a spune „nu”
* nevoia de a fi mereu „în regulă”
* anularea propriilor nevoi sau dorințe
* rigiditate față de sine
În aceste situații, nu mai este vorba doar despre disciplină sau responsabilitate, ci despre o relație internă dură, în care părți din noi ajung să ne constrângă în mod continuu…..pana la o ura profundă fata de sine. Putem deveni cei mai mari critici ai propriei persoane.
O altă concluzie importantă a atelierului a fost aceasta: nu tot ceea ce trăim ca fiind „vocea noastră” ne aparține în mod autentic.
Uneori, în interiorul nostru continuă să funcționeze o voce veche, învățată devreme, care a fost cândva necesară pentru adaptare și supraviețuire emoțională.
Procesul terapeutic începe adesea exact aici:
în a putea distinge, cu blândețe, a FI CONSTIENT între ceea ce este cu adevărat al nostru și ceea ce am PRELUAT CU SCOPUL SUPRAVIEȚUIRII,ADAPTARII la ingrijitorii nostri sperand ca in acest fel vom rămâne conectați, iubiți sau acceptați…Explorand dinamica aceasta subtila, profunda ajungem sa simțim compasiune fata de propria persoană E tot ce am putut atunci, cand eram foarte foarte mici.Azi ca adulti emergenti putem avea propriile decizii si putem lucra la aceasta distincție.
Ce îmi aparține cu adevărat?
Și ce am învățat să fac cu mine pentru a nu pierde relația cu celălalt?
Despre expozitia de pictură:am ales o lucrare superbă care a fost intitulată ULTIMA CALATORIE A CĂUTĂTORULUI DE APA,2011 ,ulei pe panza (150x460 cm adica o lucrare completa care rezulta din apropierea a trei lucrări de dimensiuni mari 150x150 cm , expusa intr-un spatiu atat de “ altfel” aici la Sibiu.
In viziunea mea lucrarea este despre viata traita in autoizolare ( prima parte cand o silueta umana este pe o insula mica inconjurata de apa ). Apa este primul mediu intra-uterin prin care luam contact cu viata, cu mama.
Cu experientele ei traite in timp ce devine mama. aceasta prima pictura lipita de urmatoarele doua…impreuna primimd titlul amintit mai sus si aici citez din broșura expoziției “ Stefan Câlția comunica un tip de speranță. Se folosește de adevar, de suflet, de libertate pentru a nu ne lasa sa ne ratacim. Si daca ne pierdem , ne aduce acasa. Stefan Câlția pune obiecte fictive intr-un cadru real.” Mereu, exista un echilibru, o balanta sofisticată a ideilor intre reguli academice si modernism, un fel tandru de a construi un parcurs, un jurnal. Un jurnal pentru realitatea pe jumatate fantastica unde artistul traieste.”
Arta , este o forma sublima pe care sufletul nostru o alege pentru a iesi la lumina si a existat din toate timpurile comunicand prin simboluri inca din Egiptul antic, literatura, pozie,pictura si muzica, dans si expresie corporala iar mai contemporan teatrul ,filmul…
As adauga psihoterapia ca forma de cautare a sinelui, tot contemporana daca ne gandim la istoria omenirii. Aceasta calatorie interna il are ca parinte pe Sigmund Freud si scriind asta imi vine in minte complexitatea textului lui original, imi vin in minte cei trei ani de studiu in psihanaliză parcursi cu toate examenele la zi in cadrul formarii oferita de Fundatia Generatia, Bucuresti. Dar aici acum nu dezvolt subiectul scolilor de psihoterapie pe care le-am urmat, doar am amintit acest lucru care mi-a venit in minte.
Si da…pentru azi ma opresc aici. Aurelia Draghici Cabinet Individual de Psihologie @ doctor in psihologie @ psihoterapeut Sibiu
