Psiholog Roxana Oros

26/06/2026

«Cum arată o zi fericită pentru tine?» – l-am întrebat pe un copil de 5 ani în timpul ședinței.
Răspunsul lui a fost acest curcubeu.

În inocența lui, acest desen ascunde o profunzime fantastică. Lecții mari de la oameni foarte mici. ❤️

25/06/2026

Vă mulțumesc că sunteți aici și că îmi permiteți, zi de zi, să fac parte din călătoria voastră. Ne revedem în cabinet și în următoarele postări!

Roxana

22/06/2026

Hello,

Am lipsit o vreme de aici.

Nu pentru că nu aș fi avut ce să spun, ci pentru că am simțit nevoia să mă opresc puțin și să mă întreb ce sens are ceea ce aleg să aduc în acest spațiu.

În ultimele săptămâni m-am gândit mult la felul în care arată conținutul online, inclusiv cel din zona psihologiei. Trăim într-o perioadă în care avem acces la foarte multă informație, ceea ce este extraordinar. În același timp, uneori am senzația că, în goana după vizibilitate și algoritmi, se pierde ceva important: nuanța, profunzimea și spațiul pentru reflecție.

Psihologia nu încape întotdeauna într-un carusel de câteva slide-uri și nici într-un videoclip de 30 de secunde. O emoție, o relație, o vulnerabilitate sau un proces de vindecare sunt, de cele mai multe ori, mai complexe decât o definiție rapidă sau un sfat universal.

Cred că acesta a fost unul dintre motivele pentru care am făcut o pauză. Nu mi-am dorit să postez doar de dragul de a fi prezentă. Am avut nevoie de timp ca să mă reconectez cu ceea ce îmi doresc să transmit și cu felul în care vreau să o fac.

Mi-aș dori ca acest spațiu să rămână unul autentic, în care să vorbim despre psihologie într-un mod accesibil, dar responsabil. Cu informații bazate pe cunoaștere profesională, dar și cu loc pentru întrebări, experiențe umane și conversații reale.

Nu promit că voi posta zilnic și nici că voi avea răspunsuri pentru toate. Însă îmi doresc să revin aici mai prezentă, mai clară în direcția mea și mai aproape de ceea ce cred că are cu adevărat valoare.

Mulțumesc că ați rămas aici, chiar și în perioada în care am fost mai puțin activă. Mă bucur să reiau această conversație împreună cu voi. 🤍

25/05/2026

E atât de ușor să lucrezi atunci când spațiul în care îți petreci timpul devine un loc de siguranță, de sens și de autenticitate.
🤍

21/05/2026

Uneori, fără să ne dăm seama, punem pe umerii copiilor responsabilități emoționale care nu le aparțin.
Le cerem să fie cuminți „ca să nu ne supărăm”, să performeze „ca să nu ne facă de rușine”, să se controleze „ca să fie bine”.

Dar un copil nu ar trebui să crească având impresia că valoarea lui stă în cât de bine reușește să regleze emoțiile adulților din jur.

„Nu mă supăra.”
„Nu mă face de rușine.”
„Fii cuminte pentru mine.”

În spatele acestor fraze aparent nevinovate, copilul poate învăța ceva periculos: că emoțiile celorlalți sunt responsabilitatea lui.
Că dacă adultul suferă, se enervează sau se simte dezamăgit, el este cauza.

Iar de aici, mulți copii cresc devenind adulți care:
-se simt vinovați când spun „nu”;
-încearcă permanent să mulțumească pe toată lumea;
-își ascund nevoile ca să păstreze liniștea;
trăiesc cu frica de a dezamăgi.

Copiii au nevoie de limite, ghidaj și consecințe sănătoase.
Dar nu au datoria de a susține echilibrul emoțional al adulților.

Un adult matur își gestionează propria furie, propria rușine, propria dezamăgire.
Copilul are nevoie să știe că poate greși fără să simtă că pierde iubirea.
Că poate spune ce simte fără să devină „prea mult”.
Că relația cu părintele nu depinde de performanța lui emoțională.

Copiii nu vin pe lume ca să repare adulți, să aline frustrări sau să mențină armonia în familie.
Ei au nevoie să fie văzuți ca oameni în formare, nu ca suport emoțional pentru cei mari.

Poate una dintre cele mai importante forme de iubire este aceasta: să nu-i facem pe copii responsabili pentru starea noastră de bine.

21/04/2026

Ce te face să te simți copleșit/ă?
Cum se simte anxietatea pentru tine?

20/04/2026

20/04/2026

Anxietatea este unul din subiectele cel mai des discutate în cabinet.

19/04/2026

Nu toate manifestările anxietății sunt vizibile sau „spectaculoase”.

Uneori, ea se ascunde în spatele unui zâmbet, al responsabilității duse până la capăt, al unei aparente stări de control. La exterior, totul pare în regulă.
La interior însă, există un fundal constant de neliniște:
„dacă greșesc?”
„dacă nu sunt suficient?”
„dacă se întâmplă ceva rău?”

Anxietatea nu se rezumă la atacuri de panică.
Adesea, ea înseamnă o stare continuă de alertă, o nevoie de anticipare, o oboseală persistentă, greu de explicat.

Mulți oameni învață să funcționeze foarte bine în acest registru.
Să fie eficienți, prezenți, adaptați.

Dar funcțional nu este același lucru cu a fi bine.

Iar primul pas important este să poți recunoaște, cu sinceritate: „nu îmi este ușor”.

Roxana
🤍