Psiholog Roxana Oros

25/05/2026

E atât de ușor să lucrezi atunci când spațiul în care îți petreci timpul devine un loc de siguranță, de sens și de autenticitate.
🤍

21/05/2026

Uneori, fără să ne dăm seama, punem pe umerii copiilor responsabilități emoționale care nu le aparțin.
Le cerem să fie cuminți „ca să nu ne supărăm”, să performeze „ca să nu ne facă de rușine”, să se controleze „ca să fie bine”.

Dar un copil nu ar trebui să crească având impresia că valoarea lui stă în cât de bine reușește să regleze emoțiile adulților din jur.

„Nu mă supăra.”
„Nu mă face de rușine.”
„Fii cuminte pentru mine.”

În spatele acestor fraze aparent nevinovate, copilul poate învăța ceva periculos: că emoțiile celorlalți sunt responsabilitatea lui.
Că dacă adultul suferă, se enervează sau se simte dezamăgit, el este cauza.

Iar de aici, mulți copii cresc devenind adulți care:
-se simt vinovați când spun „nu”;
-încearcă permanent să mulțumească pe toată lumea;
-își ascund nevoile ca să păstreze liniștea;
trăiesc cu frica de a dezamăgi.

Copiii au nevoie de limite, ghidaj și consecințe sănătoase.
Dar nu au datoria de a susține echilibrul emoțional al adulților.

Un adult matur își gestionează propria furie, propria rușine, propria dezamăgire.
Copilul are nevoie să știe că poate greși fără să simtă că pierde iubirea.
Că poate spune ce simte fără să devină „prea mult”.
Că relația cu părintele nu depinde de performanța lui emoțională.

Copiii nu vin pe lume ca să repare adulți, să aline frustrări sau să mențină armonia în familie.
Ei au nevoie să fie văzuți ca oameni în formare, nu ca suport emoțional pentru cei mari.

Poate una dintre cele mai importante forme de iubire este aceasta: să nu-i facem pe copii responsabili pentru starea noastră de bine.

21/04/2026

Ce te face să te simți copleșit/ă?
Cum se simte anxietatea pentru tine?

20/04/2026

20/04/2026

Anxietatea este unul din subiectele cel mai des discutate în cabinet.

19/04/2026

Nu toate manifestările anxietății sunt vizibile sau „spectaculoase”.

Uneori, ea se ascunde în spatele unui zâmbet, al responsabilității duse până la capăt, al unei aparente stări de control. La exterior, totul pare în regulă.
La interior însă, există un fundal constant de neliniște:
„dacă greșesc?”
„dacă nu sunt suficient?”
„dacă se întâmplă ceva rău?”

Anxietatea nu se rezumă la atacuri de panică.
Adesea, ea înseamnă o stare continuă de alertă, o nevoie de anticipare, o oboseală persistentă, greu de explicat.

Mulți oameni învață să funcționeze foarte bine în acest registru.
Să fie eficienți, prezenți, adaptați.

Dar funcțional nu este același lucru cu a fi bine.

Iar primul pas important este să poți recunoaște, cu sinceritate: „nu îmi este ușor”.

Roxana
🤍

14/04/2026

Hristos a Înviat!

Pentru mulți ani, sărbătorile au fost despre așteptare — mai ales în copilărie, când anticipam cu emoție venirea musafirilor sau bucuria cadourilor. Ulterior, au devenit despre a face și a oferi: a pregăti masa, a face curățenie, a organiza, a avea grijă ca totul să fie în ordine pentru ceilalți.
De când am devenit mamă, sensul sărbătorilor s-a transformat profund. Au devenit, mai presus de orice, despre a fi. La fel ca fiecare zi, de altfel. Despre a fi prezentă, conectată, conștientă de clipa trăită.
Cred că odată cu darul de a fi părinte am învățat să prețuiesc fiecare moment într-un mod în care nu am făcut-o înainte. Să mă opresc, să simt și să fiu cu adevărat aici și acum.

Sper că și voi ați avut parte de sărbători liniștite și că ați reușit să fiți prezenți acolo unde sufletul vostru se simte cel mai bine.

07/04/2026

Vorbim ușor despre ce e frumos.
Despre reușite, vacanțe, zâmbete „perfecte”.

Dar când vine vorba de ce doare…de confuzie, de frică, de „nu știu ce simt” —parcă ni se blochează cuvintele.

Vulnerabilitatea nu e comodă.
Pentru că am învățat că trebuie să fim „ok”, „puternici”, „stabili”.
Pentru că există presiunea aia tăcută:
„nu deranja”, „nu arăta prea mult”, „nu te expune”.
Și, poate cel mai greu…ne e jenă de propriile stări.
De tristețea care apare fără explicație.
De anxietatea pe care nu o putem controla.
De gândurile pe care nici noi nu le înțelegem pe deplin.
Așa că le ascundem.Le minimizăm.
Sau le îmbrăcăm frumos, ca să nu fie „prea mult”.

Dar adevărul e altul:
în momentul în care îndrăznești să spui „nu sunt bine” —nu devii mai slab.Devii real.

Și fix acolo începe conexiunea.
Nu în perfecțiune.Nu în imaginea controlată.
Ci în autenticitate.

Pentru că oamenii nu se conectează cu măștile noastre,
ci cu fragilitățile pe care avem curajul să le arătăm.

Poate nu e ușor să-ți asumi ce simți.
Dar e unul dintre cele mai sincere cadouri
pe care ți le poți face ție…și celor din jur.

🤍

06/04/2026

De cele mai multe ori nu sunt obosită de ceea ce fac… ci de felul în care trăiesc/ interpretez lucrurile.
Gândesc mult (poate prea mult uneori :)) ). Analizez până când lucrurile simple devin complicate.
Îmi vine mai ușor să ofer decât să cer.
Îmi e mai la îndemână să fiu sprijin decât să recunosc că am nevoie de sprijin.

Pentru ceilalți, sunt acolo. Oricând, oricum.
Dar când vine vorba de mine…duc singură. În liniște. Cu un zâmbet care ascunde mai mult decât arată.
Nu cred să fie vorba despre „putere”.
E mai degrabă despre cât de des am învățat să ne ignorăm propriile nevoi.

Tu ce duci în tăcere?