Psihoterapeut Andreea Gheorghe

03/06/2026

Există oameni care, la un moment dat, își dau seama că au trăit ani întregi în afara lor. Nu neapărat dramatic, nu violență, nu dependențe, ci pur și simplu… prea mult pentru ceilalți și prea puțin pentru ei.
Și atunci apare întrebarea aceea care schimbă tot: „Dar eu? Cine sunt eu, dincolo de toate rolurile mele?”

Mă fascinează oamenii care au curajul să își rescrie viața.
Să pună punct unor versiuni vechi ale lor sau situații și să accepte disconfortul începutului. Pentru că la început chiar așa se simte: ca și cm ai învăța să scrii cu mâna stângă. Totul pare nefiresc: viața, oamenii, strada, rutina. Parcă nu mai aparții locului în care ai trăit până atunci.

Și totuși, se poate.

Îi văd cm încep de la lucruri mici: își schimbă programul, hainele, modul în care își petrec o zi. Învață să stea singuri la o cafea, să călătorească altfel, să spună „nu” sau "da". Să își cumpere ceva fără vină, să descopere ce le place să mănânce, ce muzică îi liniștește, CUM le place să trăiască.
Par detalii, dar de fapt sunt bucăți din identitate, recuperate.

Și apoi, după un timp, se întâmplă ceva: încep să zâmbească real, natural, se așază în ei, întineresc, arată mai bine, se luminează. Semn că acolo a fost o luptă de...viață și de moarte. Și s-a ales viața, după multe negocieri și un strop de curaj.

Mereu am senzația că oamenii aceștia primesc șansa la două vieți într-una singură.
Și poate că asta este una dintre cele mai impresionante capacități ale omului: aceea de a se pierde… și totuși de a avea puterea să se regăsească mereu și mereu, diferit.

31/05/2026

30/05/2026

De curând am făcut parte din juriul concursului dedicat companiilor de transport de persoane din România, organizat de revista Ziua Cargo.

Un domeniu greu, intens,mereu în mișcare și plin de provocări.
Un domeniu în care, mult timp, s-a vorbit aproape exclusiv despre trasee, siguranță, legislație, costuri și performanță.Dar prea puțin despre oameni.

În juriu sunt reprezentanți din toate ariile importante ale transportului: instituții de control, siguranță rutieră, digitalizare, asigurări, partea financiară, ticketing, iar eu reprezint partea umană: psihologia muncii și a transporturilor.

An de an adresez aceeași întrebare companiilor participante:
„Ce faceți concret pentru stresul angajaților? Pentru oboseala șoferilor? Pentru conflictele din echipă? Pentru comunicare și starea lor de bine?”

Acum trei ani, când am participat prima dată, răspunsurile erau vagi.
Anul acesta, una dintre companii mi-a povestit că monitorizează oboseala șoferilor, oferă program redus sau zile libere atunci când este nevoie, discută cu angajații și chiar a angajat o persoană cu studii de psihologie.

Poate pentru unii pare puțin. Pentru mine, este începutul unei schimbări importante.

În pauza concursului, cineva mi-a spus:
„Psihologia nu își are locul în transporturi.” Eu cred exact opusul. Cred că, într-o zi, va deveni indispensabilă.
Pentru că în spatele fiecărui volan există un om.
Un om care obosește. Care duce stres. Care poate trece prin anxietate, pierderi, tensiuni sau burnout.
Iar atunci când o companie transmite „Ne pasă de tine”, se schimbă mai mult decât atmosfera de lucru. Se schimbă siguranța, relațiile, comunicarea și, uneori, chiar viața oamenilor.

21/05/2026

Cred că oamenii uită cât de mult pot însemna gesturile mici.

O floare ruptă în grabă, un „m-am gândit la tine”,
o privire caldă, o atenție oferită fără interes și fără plan.

Astăzi, un copil de 13 ani mi-a întins un trandafir rupt de pe stradă.
Atât de simplu și firesc, încât mi-a amintit că cele mai profunde emoții nu vin, de multe ori, din lucrurile mari, ci din cele care nu costă nimic.

Gesturile mici au puterea aceasta rară, ating locuri din suflet pe care cuvintele nu reușesc mereu să le atingă.

Și poate că adevărata frumusețe a unui om stă exact aici: în felul în care face lumea puțin mai caldă pentru ceilalți, fără să își dea seama.

Așa că, dacă simți să oferi o floare, un mesaj, o îmbrățișare sau o vorbă bună… fă-o.
S-ar putea să fie un gest mic pentru tine și exact ceea ce avea nevoie sufletul cuiva în ziua aceea.

15/05/2026

13/05/2026

09/05/2026

"Copiii cuminți nu rămân mereu cuminți. Doar amână revolta". Ce părere ai?

În adolescență nu ne revoltăm doar împotriva părinților.Ne revoltăm împotriva limitelor, împotriva fricii, împotriva sentimentului că nu avem voie să fim cine suntem.
Unii au făcut-o zgomotos: au fugit, au mințit, au fumat, au țipat, au sfidat reguli.
Alții au făcut exact opusul: au fost „copiii buni”. Au tăcut. Au ascultat. Au învățat să nu deranjeze.

Dar uneori, rebeliunea care nu a avut loc la timpul ei nu dispare.Rămâne în corp, în impulsuri, în alegeri aparent fără legătură.

Poate apare la 30 de ani când faci lucruri pe ascuns și încă simți că trebuie să nu afle părinții.
Poate apare în agresivitatea din trafic, acolo unde, pentru câteva secunde, simți că AI VOIE să izbucnești.
Poate apare în relații în care respingi orice formă de control.
Sau, paradoxal, poate apare prin hiperdisciplină: adultul perfect organizat care nu își permite niciodată să greșească, pentru că în copilărie haosul lui interior nu a avut loc nicăieri...

Uneori, adolescentul rebel devine adultul foarte disciplinat și controlat. Și copilul cuminte devine adultul care începe târziu să spargă reguli.
Pentru că fiecare parte din noi caută, într-un fel sau altul, să fie trăită.

Nu cred că problema este dacă ai fost sau nu rebel. Ci dacă ai avut spațiu să devii tu, FĂRĂ să pierzi iubirea celor de care depindeai.

Mulți dintre noi am învățat că iubirea vine cu condiții: „Ești iubit dacă ești cuminte, „Ești acceptat dacă nu superi sau "Ești în siguranță dacă te controlezi.”

Și atunci, rebeliunea nu mai este doar despre reguli.
Devine despre dreptul de a exista autentic.

✨️Tu cm ai fost în adolescență? Și... cm ești azi?

08/05/2026

O nouă colaborare care m-a bucurat pentru locul acordat emoțiilor în vindecare.

Recunoscătoare pentru oamenii care au ascultat cu deschidere și pentru ocazia de a aduce psihologia într-un spațiu în care, poate, vorbim prea puțin despre rolul psihoterapiei și al emoțiilor într-un proces de vindecare medicală.

Am vorbit despre iubire în forma ei matură:
grijă, responsabilitate și siguranță oferită celor dragi.

01/05/2026

,,𝙈𝙖𝙞 încerc o dată. Chiar dacă nu mi-a ieșit. De o mie de ori.
𝙈𝙖𝙞 nădajduiesc. Chiar dacă am pierdut. De o mie de ori.
𝙈𝙖𝙞 cred. Chiar dacă m-am îndoit. De o mie de ori.
𝙈𝙖𝙞 rămân puțin. Chiar dacă imi vine să fug.
𝙈𝙖𝙞 zâmbesc totuși. Chiar dacă imi vine să plâng.
𝙈𝙖𝙞 mângâi. Chiar dacă îmi vine să lovesc.
𝙈𝙖𝙞 cânt. Chiar dacă îmi vine să urlu.
𝙈𝙖𝙞 insist. Chiar dacă îmi vine să renunț.
𝙈𝙖𝙞 visez. Chiar dacă mi se spune că e în zadar.
𝙈𝙖𝙞 cred în frumos. Chiar și când mă înconjoară urâtul.
𝙈𝙖𝙞 vreau să zbor. Chiar dacă mi s-au topit prea multe perechi de aripi.
𝙈𝙖𝙞 lupt să mă înalt. Chiar dacă lanțuri grele mă țin pe pământ.
𝙈𝙖𝙞 merg puțin. Chiar dacă am obosit.
𝙈𝙖𝙞 lupt să devin un om bun. Chiar dacă m-am săturat și eu de câte cusururi am.
𝙈𝙖𝙞 cred în mine, un pic. Chiar și când imi pare imposibil să o fac.
𝙈𝙖𝙞 iubesc. Chiar și când nu primesc răspuns.
Mă 𝙢𝙖𝙞 las iubit. Chiar când mi se pare că nu merit.
Mă ridic. Mă 𝙢𝙖𝙞 ridic. Chiar dacă... cred că nu mai pot. Cum să renunț? Acum, în 𝙈𝙖𝙞?
Nu. Nu mai fug. Știu c-am fugit de mii de ori. Dar nu mai fug, domnule! Stai. . Afară e 𝙈𝙖𝙞 .
E 𝙈𝙖𝙞 și în inima mea. Din ce in ce mai 𝙈𝙖𝙞."
Alexandra Svet

Mai cu fericire și iubire! ❤️