10/08/2026
UNEORI TERAPIA NU INCEPE IN CABINET.
Uneori, ea poate începe la o masă.
În tăcere.
Într-o îmbrățișare.
Și poate continua spre infinit.
La Târgu Jiu avem unul dintre cele mai frumoase simboluri ale devenirii umane și ale iubirii: Ansamblul Monumental creat de Constantin Brâncuși.
Și mă întreb uneori…
Oare câte procese terapeutice ar putea începe aici?
Poate că doi oameni care nu se mai înțeleg ar putea veni mai întâi la Masa Tăcerii.
Nu pentru a discuta.
Nu pentru a demonstra cine are dreptate.
Nu pentru a-și reproșa tot ce au pierdut.
Ci pentru a sta.
În tăcere.
Față în față.
Suficient de aproape încât să își amintească faptul că, dincolo de cuvintele care au rănit, dincolo de conflicte și de distanță, au existat cândva doi oameni care au ales să stea unul lângă celălalt.
Poate că acolo, la Masa Tăcerii, fiecare ar putea să se întrebe:
„Ce am adus eu în această relație?”
„Ce durere am ascuns în spatele furiei mele?”
„Când am încetat să te mai ascult?”
„Mai există ceva din noi care merită salvat?”
Apoi ar putea porni încet.
Fără grabă.
Pe drumul dintre ceea ce au fost și ceea ce ar putea deveni.
Și poate că, ajungând sub Poarta Sărutului, ar avea curajul să se privească din nou.
Să se apropie.
Să își amintească faptul că iubirea nu înseamnă doi oameni care se pierd unul în celălalt.
Ci doi oameni care se întâlnesc.
Două lumi.
Două istorii.
Două răni.
Două inimi.
Și acolo, sub Poartă, poate s-ar putea întreba:
„Cum ar putea sta doi oameni îmbrățișați în sărut… fără ca unul să-l înghită pe celălalt?”
Poate aceasta este una dintre cele mai frumoase imagini ale unei relații sănătoase:
să te pot iubi fără să mă pierd.
Să pot rămâne eu, lângă tine.
Să te pot ține aproape fără să te controlez.
Să pot fi liber și, în același timp, conectat.
Și apoi…
să plece împreună.
Nu pentru a se întoarce la ceea ce au fost.
Ci pentru a crea ceva ce nu a existat niciodată înainte.
Să își împletească energiile, visurile, vulnerabilitățile și puterea.
Să construiască, zi după zi, o Coloană fără Sfârșit.
Pentru că poate iubirea adevărată nu este despre un „fericiți până la adânci bătrâneți”.
Poate iubirea este despre capacitatea de a crește împreună.
De a ne reconstrui după fiecare ruptură.
De a ne ridica după fiecare cădere.
De a transforma două energii diferite într-o creație care merge mai departe decât fiecare dintre noi.
Masa Tăcerii ne amintește să ne oprim.
Poarta Sărutului ne amintește să ne întâlnim.
Coloana Infinitului ne amintește să devenim.
Și poate că acesta ar putea fi un drum terapeutic.
Un drum al reconectării.
Un drum pe care doi oameni nu vin doar să vorbească despre relația lor…
ci să o trăiască diferit.
Să stea.
Să tacă.
Să se asculte.
Să se privească.
Să se atingă.
Să se aleagă din nou.
Și apoi să plece împreună spre Infinitul propriei lor creații.
Pentru că o relație nu este ceva ce găsim gata construit.
O relație este o operă de artă pe care o sculptăm împreună.
Și poate că, uneori, pentru a ne aminti cine suntem unul pentru celălalt, este suficient să ne așezăm la o masă…
să tăcem…
să ne privim…
să trecem împreună pe sub o poartă…
și să avem curajul să pornim din nou către infinit. ❤️
Poate că Brâncuși nu ne-a lăsat doar monumente
Poate ne-a lăsat un drum.
De la tăcere…
la întâlnire…
și de la întâlnire…
la infinit.
