MAG Psy - Cabinet individual de Psihologie Moga Alina Gabriela

09/09/2026

,,Pe vremea mea “ in dreptul candidatului admis apărea numele 🤭
…acum suntem numere in diversele statistici 133965 ☺️

Am fost admisă la masterul Medical Humanities, pe loc bugetat 🤞în cadrul UMFST, iar astăzi mi-am confirmat locul , cu entuziasm si emoție deopotrivă !🤞
M-am simțit stingheră cumva , însă bucuroasă ca am făcut acest pas!

Și, poate, pentru unele persoane , prima întrebare ar fi ,,De ce”? 🤔🤔🤔

👉De ce încă un master? De ce acum? De ce să mai adaugi încă un drum peste toate cele pe care deja le ai? De ce nu te oprești? De ce ai nevoie?…etc

😌M-am întrebat și eu, însă nu de ce am nevoie de acest master😉 , pt ca asta știu, cunosc motivul pentru care am ales acest parcurs în acest moment al vieții mele🤭…ci DE CE m-ar interesa părerea celor care sunt ,, draguti “ sa mi-o ofere fara ca eu sa o solicit?😉 .

Am ales acest masterat pentru ca, dacă există ceva ce am înțeles în anii în care am lucrat cu oamenii în calitate de asistent medical, , este faptul că nu este corect să fi privit doar prin prisma unui diagnostic.

Am venit în psihologie după mulți ani în care am lucrat cu partea fizică a omului. Am stat lângă oameni în suferință, în boală, în momente în care corpul lor se schimba, uneori brutal și definitiv. Iar cu timpul am înțeles tot mai clar că nu există, de fapt, o graniță atât de bine delimitată între corp și ceea ce se întâmplă în interiorul nostru.

Durerea are și o dimensiune emoțională, boala schimbă felul în care omul se vede pe sine, felul în care se raportează la ceilalți!
Un diagnostic va aduce teamă, furie, neputință, pierdere, întrebări despre viitor pentru pacient, iar familia trece, la rândul ei, prin propriul proces.

🙌🏻De aceea am ales Medical Humanities…

Pentru că vreau să înțeleg omul mai mult decât prin ceea ce descrie un diagnostic medical.

Vreau să înțeleg omul din spatele diagnosticului, povestea lui, valorile lui, fricile lui, relațiile lui, felul în care trăiește boala și felul în care încearcă să își păstreze identitatea atunci când viața îi cere să se adapteze la ceva ce nu a ales.

✍️Pentru mine, formarea profesională nu este despre a aduna diplome și credite , nu este despre titluri și distincții!
Este despre responsabilitatea pe care o am față de oamenii care intră în cabinetul meu și față de pacienții pe care îi întâlnesc în spitalSpitalul Samaritean🍀

Dacă eu aleg să mă opresc din a învăța, la un moment dat voi lucra cu ceea ce știam atunci….

Dar oamenii pe care îi întâlnesc nu sunt cei de atunci. Medicina evoluează, Psihologia evoluează, Neuroștiințele evoluează, metodele de intervenție și instrumentele de evaluare evoluează…Societatea se schimbă. Iar eu la rândul meu îmi doresc să țin pasul și să evoluez!

☺️Și da, uneori mă întreb dacă nu ar fi trebuit să fac toate aceste lucruri mai devreme.

🙄Poate că, în ochii societății, există o vârstă potrivită pentru facultate, una pentru master, una pentru carieră, una pentru familie și apoi, la un moment dat, ni se transmite că ar trebui să ne oprim din a mai începe lucruri noi.

Eu nu prea am funcționat așa….

Am început psihologia mai târziu decât alții, la 41 de ani mai exact.
Am continuat cu masterul, în paralel am ales și formarea profesională ca și psihoterapeut, am ,,construit “cabinetul, am rămas aproape de mediul medical și de pacienții aflați în nevoi, Iar acum in paralel cu toate rolurile mele , aleg și acest drum de învățare.🤞

Nu pentru că simt că trebuie să demonstrez ceva, ci pentru că încă vreau să înțeleg , să învăț să privesc omul mai departe de dimensiunea fizică !

Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem păstra, indiferent de vârstă: curiozitatea🤩

Mă întreabă unele persoane dacă toate aceste eforturi «mă ajută la ceva».

DA🎉🤩

Mă ajută să fiu mai atentă la omul din fața mea, să adresez întrebări mai bune, să identific conexiuni pe care poate înainte nu le vedeam și să înțeleg mai profund relația dintre corp, minte, boală, familie și societate.

Și, mai ales, mă ajută să nu uit de ce am ales acest drum.

Pentru oameni😇

🫶🏻Pentru pacienții mei.
🫶🏻Pentru clienții mei.
🫶🏻Pentru calitatea muncii pe care o fac.

Poate că fiecare dintre noi are un timp al lui și ca toate lucrurile se fac la vremea lor….si cu siguranță acesta a fost ,, timpul “ meu și vremea mea !

Nu cred că toate lucrurile trebuie să se întâmple într-o anumită ordine cronologică …la 20, 30 sau 40 de ani doar pentru că așa ne spune un calendar nescris al societății.

Unele lucruri vin când suntem pregătiți să le înțelegem.

Altele apar atunci când viața ne duce exact în locul în care avem nevoie să fim.

Eu aleg să cred că nu sunt nici prea târziu, nici prea devreme.

Sunt aici, acum și voi continua să fiu.🙏🏻

Cu aceeași sete de a învăța, de a mă forma și de a deveni, profesional și personal, un om care poate observa mai mult decât ceea ce se vede la prima privire.

Pentru că, în spatele fiecărui diagnostic, există o poveste!

Iar eu vreau să știu să o ascult 🩷

05/09/2026

Începe școala, și odată cu ea , pentru multe familii, incepe o nouă perioadă cu stres, dimineți agitate, discuții în mașină în timp ce înfruntă traficul…și multe situații tensionate ☀️

Și poate că începutul acestui an școlar mă face să mă întorc cu gândul cu 15 ani în urmă…La Rareș, băiatul nostru, la prima lui zi de școală, cat și la noi cei doi părinți …la emoțiile și comportamentele de atunci 😌

Parcă ieri era acel copil cu ghiozdanul parcă prea mare pentru el, cu emoțiile pe care poate nu știa încă să le numească și cu mama lui, încercând să ascundă emoțiile pe care le avea și ea!

Au trecut 15 ani de atunci….timp în care ghiozdanul mic s-a transformat în alte responsabilități, copilul curios de atunci a devenit un adult tânăr, iar eu am învățat, odată cu el că, a crește un copil poate înseamna și să știi când să îl ții de mână și când să îi dai drumul.

Privind în urmă, îmi dau seama că prima zi de școală nu a fost doar începutul unui drum pentru el, a fost și începutul unei alte etape pentru mine, ca mamă.

Astăzi, după 15 ani, privesc altfel începutul școlii și din perspectiva psihologului. Știu cât de multe emoții pot exista în spatele unui ghiozdan pregătit, al unei uniforme și al unui «Hai, că o să fie bine!».

Sunt emoțiile copilului, dar sunt și emoțiile părintelui.

Poate de aceea, în fiecare început de an școlar, mă gândesc că dincolo de rezultate, note și performanță rămâne ceva mult mai important: felul în care copilul se simte în timp ce crește.

Iar dacă aș putea să îi spun ceva mamei care eram acum 15 ani, i-aș spune atât:

«Nu te grăbi. Bucură-te. Timpul trece mult mai repede decât crezi.»

Și poate acesta este gândul cu care intru și eu în noul an școlar: să le amintesc părinților că, în timp ce îi pregătim pe copii pentru școală, să nu uităm să îi pregătim și pentru viață.

Cu răbdare, cu încredere și cu multă iubire.

La mulți ani școlari tuturor copiilor care astăzi își pun pentru prima dată ghiozdanul în spate și tuturor părinților care îi privesc cu emoție.

Iar mie… îmi rămâne o fotografie de acum 15 ani și sentimentul că unele începuturi nu se termină niciodată. Ele continuă să crească odată cu noi.

Așadar începutul anului școlar este diferit …abordat!
😇Pentru copii poate însemna bucuria revederii colegilor, curiozitate, emoție, dar și teamă. Pentru o parte dintre elevi, întoarcerea la școală vine cu întrebări: «Oare mă voi descurca?», «Oare voi fi acceptat?», «Dacă nu voi fi suficient de bun?», «Dacă nu voi ști?».

🤯Pentru părinți, începutul de an școlar poate veni cu propriile lui emoții….bucurie, nerăbdare, dar și îngrijorare.
😇Ne dorim copii fericiți, adaptați, responsabili, cu rezultate bune și cu încredere în ei. Și, uneori, fără să ne dăm seama, punem toate aceste așteptări în ghiozdanul lor, alături de caiete și manuale.

🫶🏻Dar copilul nu are nevoie să înceapă școala fiind ,,perfect”. El are nevoie să știe că poate greși fără să piardă iubirea și aprecierea părinților săi, are nevoie să știe că o notă nu spune cine este, că o zi dificilă nu înseamnă un an dificil și că nu trebuie să fie cel mai bun pentru a fi valoros.

Iar în acest ultim weekend de vacanță, poate că nu avem nevoie să transformăm casa într-o sală de clasă și poate ne dăm voie să creem acel cadru în care copilul să primească tot ceea ce poate adăuga în bagajul emoțional, pentru a-i folosi în această nouă etapă!🤞

Avem nevoie să revenim treptat la rutină, să reglăm ora de culcare și de trezire, să pregătim împreună lucrurile pentru școală, să reducem treptat timpul petrecut în fața ecranelor și să lăsăm loc și pentru joacă, odihnă și conectare.

Odată cu începerea anului școlar , mai important decât «Ai învățat?» poate fi «Cum te simți când te gândești că începe școala?»

Mai important decât «Ce note vei lua?» poate fi «Cu ce ai vrea să te ajut anul acesta?».

Și poate că, în loc să îi spunem copilului «Să nu ai emoții!», îl putem învăța că emoțiile sunt firești!

«Poți să ai emoții și totuși să mergi înainte.»

Același lucru este valabil și pentru părinți. Nu trebuie să avem toate răspunsurile și nici să controlăm fiecare pas al copilului. Uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl putem face este să fim acolo, să ascultăm, să observăm și să avem încredere în procesul lui de creștere.

💥Începutul școlii este o perioadă de adaptare,iar adaptarea are nevoie de timp, răbdare, consecvență și siguranță emoțională și ne implică pe toți deopotrivă , părinți, copii și cadre didactice!

🍀Dragi copii, vă doresc să intrați în noul an școlar cu mai multă curiozitate decât teamă, cu oameni buni alături și cu încrederea că puteți învăța și din lucrurile care nu vă ies din prima.

🍀Dragi părinți, vă doresc răbdare cu ei și, poate la fel de important, răbdare cu voi. Nu trebuie să fiți părinți perfecți. Copiii au nevoie de părinți prezenți, disponibili și capabili să le transmită: «Sunt aici. Te văd. Te ascult. Și vom găsi împreună o soluție.»

🤞🙏🏻Să avem un an școlar cu sănătate, echilibru, curaj, descoperiri și cât mai multe motive de bucurie, cu sens pentru copii și pentru cei care le sunt alături.

22/08/2026

1. Respirația conștientă – primul pas spre calm
Respirația este poarta cea mai directă către reglarea sistemului nervos. În criză, corpul intră în modul “luptă sau fugi”, iar respirația conștientă trimite semnalul că ești în siguranță.
Poți încerca tehnica 4-2-6:
* Inspiră lent pe nas timp de 4 secunde
* Ține aerul 2 secunde
* Expiră complet pe gură timp de 6 secunde
Repetă de câteva ori. Pe măsură ce respiri conștient, ritmul inimii se liniștește, iar corpul se relaxează. Este o metodă simplă și puternică pentru a reveni în prezent.
2. Tehnica 5-4-3-2-1 – ancorarea în prezent
Când frica sau anxietatea te copleșesc, mintea se duce în viitor sau rămâne blocată în trecut. Tehnica „5-4-3-2-1” te ajută să revii în prezent prin intermediul simțurilor:
* 5 lucruri pe care le vezi
* 4 lucruri pe care le poți atinge
* 3 lucruri pe care le auzi
* 2 lucruri pe care le miroși
* 1 lucru pe care îl guști
Acest exercițiu de grounding te reconectează cu realitatea “aici și acum”, reducând intensitatea emoțiilor și clarificând gândurile.
3. Denumirea emoțiilor – „numește ca să îmblânzești”
Când pui cuvinte pe ceea ce simți, emoția își pierde din puterea de a te controla. Spune-ți în gând:
“Simt furie.”
“Simt frică.”
“Simt tristețe.”
Prin simpla denumire, activezi partea rațională a creierului, care diminuează reacția automată. Devii observatorul emoției, nu prizonierul ei.
Exprimarea emoțiilor este o formă de sinceritate și autoacceptare.
4. Reglarea prin contact social – puterea relațiilor sigure
Emoțiile se reglează adesea în relație. Când vorbim cu cineva de încredere, când suntem ascultați fără judecată, sistemul nostru nervos se liniștește.
Validarea (“E firesc să te simți așa”, “Te înțeleg”) are un impact real asupra corpului și minții. Nu avem nevoie mereu de soluții, ci de prezență și empatie.
Dacă treci printr-un moment dificil, caută o persoană cu care te simți în siguranță – uneori, o conversație autentică poate fi primul pas spre echilibru.
5. Mișcarea blândă – corpul știe să elibereze tensiunea
Emoțiile nu se manifestă doar în minte, ci și în corp. În perioade de criză, tensiunea se acumulează în umeri, gât sau abdomen. Mișcarea ajută la eliberarea acestei energii emoționale.
Fă o plimbare, lasă-ți corpul să se miște liber pe muzică, aleargă sau sări. Nu contează forma – important este să permiți corpului să se exprime.
Așa cm mintea are nevoie de înțelegere, corpul are nevoie de mișcare pentru a se vindeca.
6. Auto-compasiunea – blândețea care vindecă
În momentele de criză, vocea interioară devine adesea critică: “Ar trebui să fiu mai puternic”, “Nu am voie să cedez”. Dar auto-compasiunea este antidotul acestei severități.
Încearcă să-ți vorbești așa cm ai vorbi unui prieten drag aflat în suferință:
“Fac tot ce pot în acest moment.”
“E firesc să-mi fie greu.”
“Am nevoie de timp și grijă, nu de judecată.”
Auto-compasiunea reduce autocritica și deschide calea către o vindecare reală, din interior.

22/08/2026

💥CE FACI CÂND TOTUL DEVINE ,, PREA MULT”?

Tot mai des în cabinet intră persoane care experimentează în diferite situații și raportat la anumite evenimente, ATACURI DE PANICĂ, ANXIETATE, ÎNGRIJORARE EXEGERATA, DISPERARE , CONFUZIE!

Uneori, viața ne pune în situații în care simțim că totul devine prea mult. O veste pe care nu o așteptam, o pierdere, o despărțire, o problemă de sănătate, un conflict sau o schimbare importantă pot activa în noi o adevărată furtună emoțională. În astfel de momente, este posibil să simțim că nu mai știm ce să facem cu ceea ce se întâmplă în interiorul nostru: respirația se schimbă, corpul se încordează, gândurile se aglomerează, iar mintea începe să caute cu disperare o soluție.

Reglarea emoțională nu înseamnă să ne obligăm să fim calmi atunci când ne este greu și nici să ne spunem că „nu avem motive să ne simțim așa”. Înseamnă să învățăm să rămânem lângă noi înșine chiar și atunci când emoția este puternică. Să putem spune: „Da, acum îmi este greu. Și pot să fac ceva care să mă ajute să trec prin acest moment.”

Când sistemul nervos percepe un pericol, real sau anticipat, organismul intră rapid în stare de alertă. Inima poate bate mai repede, respirația se poate modifica, musculatura se poate tensiona, iar atenția se concentrează pe ceea ce pare amenințător. În acele momente, nu este suficient să ne spunem simplu „calmează-te”, corpul atunci are nevoie să primească semnale de siguranță, nu doar simple mesaje .

Un prim lucru pe care îl poți încerca este să încetinești respirația, fără să o forțezi. Inspiră ușor pe nas, apoi lasă expirul să fie puțin mai lung decât inspirul. Poți încerca, de exemplu, să inspiri aproximativ patru secunde și să expiri șase secunde, așa numita tehnică a respirației 4-6-4.Repetă de câteva ori, concentrându-te mai ales pe expir. Nu trebuie să faci respirații foarte adânci; uneori, atunci când suntem anxioși, acestea pot accentua senzația de amețeală.

Dacă simți că mintea fuge spre „ce se va întâmpla dacă…?”, adu-ți atenția în prezent prin tehnica 5-4-3-2-1. Privește în jur și identifică :

-cinci lucruri pe care le vezi

-patru lucruri pe care le poți atinge

-trei sunete pe care le auzi

-două mirosuri pe care le poți identifica

-un gust pe care îl simți.

Nu este o metodă prin care dispar problemele, ci o modalitate prin care îi amintești creierului că, în acest moment, ești aici, și ia focusul de pe gândul care este atâta de concentrat în zona amigdalei!

Poți, de asemenea, să pui în cuvinte ceea ce se întîmplă, să verbalizezi situația pentru a identifica realitatea!

,,Simt frică.” „Simt furie.” „Sunt foarte copleșit/ă.” „Corpul meu este în alertă.” Atunci când numim emoția, facem un pas important: nu mai suntem doar în mijlocul ei, ci începem să o observăm. Emoția este ceva ce trăim, nu ceva ce ne definește.

Uneori, reglarea nu vine dintr-o tehnică, ci dintr-o relație. Un om în preajma căruia nu trebuie să explici totul, care te ascultă fără să te judece și nu încearcă imediat să îți rezolve problema poate deveni un punct de sprijin. Nu avem întotdeauna nevoie de un sfat. Uneori avem nevoie ca cineva să rămână lângă noi și să ne spună: „Sunt aici. Hai să trecem împreună prin momentul acesta.”

Și corpul are nevoie de atenție. O plimbare, câteva întinderi, o mișcare blândă sau câteva minute în care îți relaxezi conștient umerii și maxilarul pot ajuta la reducerea tensiunii acumulate. Emoțiile nu există doar în gânduri, le simțim și în corp, iar corpul poate deveni una dintre căile prin care revenim treptat la echilibru, dacă reușim să fim atenți la el!

Poate cel mai important lucru este felul în care îți vorbești în acele momente. În loc de „Iar fac asta. Ar trebui să fiu mai puternic/ă. Nu am voie să cedez”, încearcă să schimbi vocea interioară: „Îmi este greu acum.” „Nu trebuie să rezolv totul în acest moment.” „Pot să fac un pas mic.” „ să am nevoie de ajutor.”

Aceste tehnici nu sunt formule magice și nu trebuie să funcționeze perfect de fiecare dată, sau de la prima aplicare! Reglarea emoțională este o abilitate care se exersează. Cu cât o practicăm și în perioadele în care suntem bine, cu atât ne va fi mai ușor să apelăm la ea atunci când apare o perioadă dificilă.

Și este important să știm când nu mai este suficient să încercăm singuri. Dacă anxietatea, atacurile de panică, insomnia, iritabilitatea sau copleșirea emoțională persistă și încep să îți afecteze viața de zi cu zi, relațiile sau activitatea profesională, a cere sprijin nu înseamnă că ai eșuat. Înseamnă că ai observat că ai nevoie de un sprijin suplimentar.

În cabinetul meu, lucrăm nu doar cu ceea ce simți în momentul de criză, ci și cu ceea ce se află în spatele reacțiilor tale, astfel încât să poți înțelege mai bine ce se întâmplă cu tine și să construiești, în timp, propriile resurse de reglare emoțională.

Nu putem controla toate furtunile care apar în viața noastră, putem însă învăța să nu ne abandonăm pe noi înșine atunci când ele apar, să nu ne lăsăm pradă anxietății, ci să lucrăm la a identifica resurse entru a reuși să menajăm situații!

Ai grijă de tine. De acolo începe schimbarea.

11/08/2026

🙏🏻🫶🏻Mă întorc din concediu cu marea în suflet și cu același gând care revine de fiecare dată:
😇câta nevoie avem uneori să ne oprim, să ne punem pe pauză … și cât de puțin îi trebuie sufletului ca să se așeze . 🫶🏻

Eu și marea avem o relație în formare 😊
Nu știu să înot, dar învăț, în ritmul meu, pentru ca îmi doresc să fiu cu ea. Și, de câțiva ani, descopăr cât de mult mă liniștește: lumina, mirosul, valurile, răsăriturile acelea portocalii care par ireale….cam tot ceea ce este acolo, pe mal ☀️

Răsăritul soarelui privit la mare este pentru mine un fel de reamintire a promisiunii divine, un nou început, acolo este parcă privit altfel🌞

Aici reușesc să mă desprind de ritmul obișnuit, să las lucrurile să se așeze și să mă ascult, să îmi ,, aud” nevoile! Să cobor din minte în corp, din gând în simțire, să mă întâlnesc cu mine, fără grabă.

Și după câteva zile de liniște, încep să mă gândesc la ce se întâmplă cu noi atunci când ieșim din rutina zilnică…cu noi în general, nu cu mine în mod special. Fac asta pentru a înțelege de ce după vacanțe crește numărul solicitărilor de consiliere la cabinet, mai mult decât în altă perioadă…

In esență, concediul este pauza pe care ne-o permitem după un an de alergare, responsabilități și griji, este odihnă, este timp oferit prin apropiere….Dar este și un spațiu în care ne întâlnim mai clar cu noi și cu relațiile noastre.

Și uneori nu ne face să ne simțim ,,mai bine”, ci să simțim ,,mai mult” … și aici poate apărea răspunsul întrebării mele despre corelația dintre perioada de concediu și accesarea terapiei la cabinet!🧐

Când ritmul încetinește, ies la suprafață emoții ținute în fundal: nemulțumiri, nevoi neexprimate, singurătate în doi, furie, dorințe amânate, întrebări nespuse.

Așa cm spune Laura Pănăzan in cartea ,, ,,Un Dulău și un Arici pe sârmă “, în concediu pot apărea „dulăul, ariciul sau duriciul”:
DULĂUL – partea care atacă și controlează,
ARICIUL– partea care se retrage și se apără,
DURICIUL– și partea vulnerabilă, care doare și cere să fie văzută.

Concediul face loc tuturor sub personalităților noastre mai mult decât viața de zi cu zi 😉
Stau pe malul mării, și privesc…am o plăcere maximă de a ,, creiona “ povestea celor pe care îi privesc 🤭, să îi duc în realitatea mea pe e cei pe care îi privesc, și îmi rămâne curiozitatea , dacă ceea ce eu observ din limbajul corpurilor ar reflecta realitatea, dacă zâmbetul este chiar de fericire sau doar mecanism dezvoltat și folosit, dacă privirea încruntată este despre tristețe sau doar soarele care,, intră în ochi “ , dacă atenția it nevoia celuilalt chiar este sinceră sau vine ,, compensator”…și povestea ar putea continua !.🫣

🐣În cuplurile cu copii mici, apropierea există, dar intimitatea se diluează printre nevoi, program, oboseală. Se stă mult împreună, dar nu întotdeauna conectat.
🦅În alte etape de viață, când copiii au plecat, cei doi se reîntâlnesc față în față. Uneori e reconectare, alteori e un moment de adevăr, relația rămâne, fără „zgomotul” din jur…și asta poate fi greu de dus 🥺
💥atunci devine vizibil ceva important: concediul nu creează problemele, doar le scoate la lumină.

De aici pot apărea decizii:
„Vreau să schimb ceva.”
„Vreau să ne apropiem.”
„Vreau să mă întorc către mine.”
„Vreau să cer ajutor.”

Nu pentru că vacanța a provocat ceva, ci pentru că a creat spațiu să vedem ce era deja acolo.

Există și un paradox: ne întoarcem odihniți, dar uneori mai obosiți emoțional. Pentru că relaxarea lasă la suprafață oboseala acumulată, iar revenirea la ritm creează contrast.

În concediu nu doar ne odihnim….
📌Procesăm. 📌Simțim. 📌Înțelegem.

De aceea e important să nu revenim brusc în aceeași viteză, ci sa ne lăsăm timp, să păstrăm ceva din ritmul din concediu și acasă: o plimbare, o cafea fără grabă, o seară fără telefoane, un timp real pentru noi sau pentru cuplu.

Și, poate cel mai important, să vorbim despre ce am simțit. Uneori, o conversație de după vacanță cântărește mai mult decât toate fotografiile.l🤭

Poate fi începutul unei reconectări, al unei schimbări, sau al unei vindecări.

Pentru mine, marea rămâne un spațiu de liniște și claritate. Iar răsăriturile îmi reamintesc mereu ceva simplu: nimic nu se termină definitiv într-o zi grea.

Mâine poate aduce din nou lumină.
Putem să o luăm de la capăt.
Putem să ne reconstruim.
Putem să ne întoarcem către noi.

Poate că vindecarea seamănă cu un răsărit: nu șterge noaptea, dar aduce lumină peste ea. 🌞

Mă întorc cu recunoștință pentru mare, pentru liniște, pentru timp și pentru omul drag alături de care le-am trăit.

Și, în același timp, cu gândul la oamenii pe care îi voi reîntâlni în cabinet — la poveștile lor, la întrebările lor, la drumul fiecăruia înapoi către sine.

Poate că asta îmi amintește marea de fiecare dată:
că avem nevoie să ne oprim, să respirăm, să simțim, să iubim… dar și să ne ascultăm.

Pentru că, uneori, când viața tace, începe să vorbească sufletul.

Iar eu mă întorc acasă cu el mai așezat.

Marea rămâne în urmă, dar nu și ceea ce mi-a oferit.

Rămâne în mine lumina răsăritului și promisiunea ei simplă:
poți să începi din nou. 🤞

Și poate că asta înseamnă, de fapt, vindecarea:
nu să devenim altcineva, ci să devenim, cu blândețe, cine alegem să fim de aici înainte. 🩷

24/07/2026

„NU SUNT DOAR PREA SENSIBIL.”

✍️Cum este de fapt, să trăiești cu tulburarea de personalitate BORDERLINE?

Mulți adolescenți și tineri care dezvoltă trăsături sau tulburare de personalitate borderline , ajung să creadă despre ei că sunt „prea dificili”, „prea dramatici” sau „prea emoționali”, însă situația este cu totul alta , în realitate , experiența lor este mult mai complexă !

🤯Pentru o persoană cu borderline, emoțiile nu sunt doar mai intense, acestea apar rapid, ating o intensitate foarte mare și sunt mult mai greu de liniștit. Este ca și cm sistemul nervos ar avea un accelerator foarte puternic, dar frânele nu au avut ocazia să se dezvolte suficient.

De aceea, o respingere aparent minoră, un conflict, o despărțire sau chiar impresia că cineva se îndepărtează pot provoca o suferință copleșitoare.

Mulți adolescenți descriu că trăiesc permanent cu teama de a fi abandonați, că nu știu exact cine sunt, că într-o zi se simt suficient de buni, iar în următoarea se simt complet lipsiți de valoare. Relațiile devin intense, apropierea este dorită foarte mult, dar în același timp apare și frica de a fi răniți.

Atunci când emoțiile devin imposibil de suportat, pot apărea comportamente impulsive: izbucniri de furie, automutilare, consum de alcool sau substanțe, comportamente sexuale riscante, cheltuieli impulsive ori alte modalități prin care tensiunea emoțională scade pentru moment.
Am fi tentați să spunem ca mai toți suntem la fel…însă nu e chiar așa ☺️
Este important să înțelegem că aceste comportamente nu reprezintă cauza suferinței…de cele mai multe ori, ele sunt încercări disperate de a face față unei dureri emoționale pe care persoana nu a învățat încă să o regleze.

🫂Cercetările din ultimii ani arată că, pentru multe persoane cu borderline, experiențele dificile din copilărie – în special invalidarea emoțiilor, neglijarea sau diferite forme de abuz – pot influența modul în care se dezvoltă reglarea emoțională.
Nu orice persoană care trece prin astfel de experiențe va dezvolta această tulburare, însă acestea pot reprezenta factori importanți de vulnerabilitate.
Adică nu toți cei care au fost invalidați , nevăzuți sau neiubiți vor dezvolta tulburare de personalitate borderline !

Dacă ești adolescent și te regăsești frecvent în aceste experiențe, poate merită să îți pui câteva întrebări:

• Simt emoțiile atât de intens încât mă sperie?
• Îmi este foarte greu să mă liniștesc după un conflict?
• Trăiesc cu o teamă constantă că oamenii importanți mă vor părăsi și eu nu voi putea trăii cu asta?
• Simt că nu știu cine sunt sau că imaginea mea despre mine se schimbă foarte des?
• Fac lucruri impulsive doar pentru a opri durerea emoțională?
• Mă rănesc pe mine sau mă gândesc că viața nu mai merită trăită atunci când suferința devine prea mare?

Dacă răspunsul este „DA” la mai multe dintre aceste întrebări, nu înseamnă automat că ai tulburare de personalitate borderline, poate însemna însă, că ar fi utilă o evaluare psihologică și, dacă este nevoie și una psihiatrică!
Diagnosticul nu se stabilește pe baza unei postări de pe internet și nici doar pentru că te-ai regăsit în câteva descrieri.
De aceea te aștept , să faci primul pas spre tine , în spațiul sigur al cabinetului meu să evaluăm împreună!





🫶🏻BORDERLINE nu definește cine este o persoană.

Este o tulburare de personalitate care poate fi înțeleasă, tratată și gestionată, iar cu sprijinul potrivit, mulți oameni reușesc să trăiască o viață echilibrată, cu relații sănătoase și cu mai puțină suferință emoțională!

Uneori, în spatele comportamentelor pe care ceilalți le judecă se află un sistem nervos care a învățat să supraviețuiască înainte să învețe să se simtă în siguranță, un sistem nervos care învață să se regleze 🧠

11/07/2026

11/07/2026

SERIA „STILURILE DE ATAȘAMENT”

EPISODUL II – Atașamentul anxios

Când iubirea se transformă în teama de a pierde.

Există oameni care iubesc profund, care se implică, sunt atenți, oferă timp, afecțiune și disponibilitate. Și totuși, chiar și atunci când sunt iubiți, în interiorul lor persistă o întrebare dureroasă:

„Oare va rămâne lângă mine?”

Acesta este, adesea, universul interior al persoanei cu un stil de atașament anxios.

Conform teoriei atașamentului, dezvoltată de John Bowlby și aprofundată prin cercetările lui Mary Ainsworth, felul în care am fost îngrijiți în primii ani de viață influențează modul în care construim relații la vârsta adultă.

Atașamentul anxios apare, de regulă, atunci când figura de atașament a fost prezentă într-un mod inconsecvent. Uneori oferea apropiere și siguranță, alteori era indisponibilă emoțional, imprevizibilă sau absorbită de propriile dificultăți. Copilul nu știe niciodată la ce să se aștepte și învață că iubirea există, dar nu este întotdeauna disponibilă.

Astfel începe să rămână permanent în stare de alertă.

La maturitate, această experiență timpurie poate influența relațiile într-un mod subtil, dar profund. Persoana caută apropierea, însă în același timp se teme că o va pierde. Are nevoie de reasigurări, interpretează intens schimbările de comportament ale partenerului și poate deveni foarte sensibilă la distanță, tăcere sau lipsa unui răspuns.

Nu pentru că este „prea sensibilă”.

Nu pentru că „iubește prea mult”.

Ci pentru că sistemul ei de atașament încearcă permanent să prevină o nouă pierdere.

În spatele nevoii de validare se află, de cele mai multe ori, o nevoie profundă de siguranță.

Persoana cu atașament anxios nu își dorește controlul asupra celuilalt. Își dorește certitudinea că relația este sigură și că nu va fi abandonată.

Vestea bună este că stilurile de atașament nu sunt etichete și nu reprezintă un destin.

Creierul și sistemul nostru relațional au capacitatea de a învăța experiențe noi. Relațiile sigure, conștientizarea propriilor tipare și psihoterapia pot transforma treptat felul în care ne raportăm la noi înșine și la cei din jur.

Vindecarea nu înseamnă să nu mai ai nevoie de ceilalți.

Vindecarea înseamnă să poți iubi fără a lăsa frica să conducă relația.

—

📚 Surse teoretice: John Bowlby, Mary Ainsworth, Mary Main, Phillip Shaver, Mario Mikulincer și cercetările contemporane din teoria atașamentului.

💜 MAG PSY
Alina Gabriela Moga
Psiholog clinician