29/07/2026
Viaţa şi moartea sunt interdependente; ele există simultan, nu consecutiv;moartea murmură permanent sub membrana subţire a vieţii şi exercită o influenţă vastă asupra experienţei şi actelor noastre.
O linie de gândire venerabilă, care poate fi trasată până la începuturile gândirii scrise, subliniază întrepătrunderea între viaţă şi moarte. Unul dintre cele mai evidente adevăruri ale vieţii e că totul este trecător, dar că, în pofida trecerii şi temerii, trebuie să trăim. Stoicii spuneau că moartea e cel mai important eveniment al vieţii. A învăţa să trăieşti cm trebuie înseamnă a învăţa să mori cm trebuie; şi reciproc, a învăţa să mori cm trebuie înseamnă a învăţa să trăieşti cm trebuie. Cicero afirma că „a filosofa nu este decât a ne pregăti pentru moarte", iar Seneca spunea că „de adevăratul gust al vieţii se bucură doar cel care doreşte şi e capabil să o părăsească". Sfântul Augustin exprima aceeaşi idee: „Doar în faţa morţii se naşte adevăratul sine".
Graniţa biologică între viaţă şi moarte este relativ precisă, însă, din punct de vedere psihologic, viaţa şi moartea fuzionează. Moartea este un fapt al vieţii, şi simpla reflecţie ne spune că moartea nu este pur şi simplu ultimul moment al vieţii. „A te naşte înseamnă aîncepe să mori, sfârşitul nostru este legat de început" (Manilius).
Ar fi o abordare simplă (şi extrem de seducătoare) să continuăm să cităm pasaje importante despre moarte. Practic, orice mare gânditor s-a gândit în profunzime şi a scris despre moarte, iar mulţi au conchis că moartea este o parte inseparabilă a vieţii şi că meditaţia pe tot parcursul vieţii asupra morţii mai degrabă îmbogăţeşte viaţa decât să o sărăcească.
Deşi moartea distruge omul la nivel fizic, ideea morţii îl salvează. Acest ultim gând este suficient de important pentru a fi repetat: deşi moartea distruge omul din punct de vedere fizic, ideea morţii îl salvează. Insăce anume înseamnă mai exact această afirmaţie? Cum poate ideea morţiisă salveze omul? Şi de la ce anume să îl salveze?
-- Irvin D. Yalom
