12/08/2026
Adolescentul nu are nevoie să fie pus la locul lui, ci să fie văzut
Când adolescentul începe să te sfideze, să răspundă obraznic, să conteste reguli și să spună „nu” aproape din reflex, tentația noastră, ca adulți, este să înăsprim controlul.
„Cât timp stai în casa mea, faci cm spun eu.”
„Ești prea mic ca să înțelegi.”
„Eu știu mai bine.”
Și, uneori, da — adolescentul are nevoie de limite. Are nevoie de reguli, de consecvență și de un adult care să poată spune ferm „nu”. Dar înainte de a ne întreba cm îl facem să asculte, poate ar fi mai important să ne întrebăm:
Cum îl facem să simtă că este ascultat?
Adolescența nu este doar vârsta răzvrătirii. Este vârsta în care copilul începe să se desprindă psihologic de părintele său și să-și construiască propria identitate. Își pune întrebări, își formează opinii, încearcă limite, testează valori și descoperă, uneori dureros, cine este.
De aceea, este important să ne întrebăm dacă îl tratăm încă drept „un copil care nu știe” sau începem să-l privim ca pe un individ aflat în formare.
Cercetările asupra dezvoltării adolescentului arată că tinerii beneficiază de un stil parental care combină căldura și acceptarea cu limite clare, dar care lasă și spațiu pentru autonomie psihologică. Laurence Steinberg și colegii săi au asociat acest tip de parenting cu o mai bună adaptare și cu o implicare școlară mai bună. (Wiley Online Library)
Asta nu înseamnă să-i permitem orice.
Autonomia nu înseamnă absența limitelor.
Înseamnă să-i transmitem:
„Nu sunt de acord cu alegerea ta, dar sunt dispus să ascult cm ai ajuns la ea.”
„Regula rămâne, dar vreau să înțeleg ce gândești.”
„Poți să fii în dezacord cu mine fără să fii lipsit de respect.”
„Nu trebuie să gândești ca mine pentru ca eu să te iubesc.”
Există chiar un fenomen bine documentat în psihologie, numit reactanță psihologică: atunci când o persoană simte că libertatea de a alege îi este amenințată, poate apărea impulsul de a se opune tocmai pentru a-și recâștiga sentimentul de autonomie. Cercetările asupra adolescenților au găsit o asociere între stilul parental excesiv de controlant, frustrarea nevoii de autonomie și comportamentele de sfidare. (PubMed)
Uneori, ceea ce noi numim „obraznicie” este, în spatele comportamentului, o încercare stângace de a spune:
„Vreau să conteze și părerea mea.”
„Vreau să mă vezi.”
„Nu mai sunt copilul de acum câțiva ani.”
„Nu vreau să-mi trăiești tu viața.”
„Ajută-mă să devin adult, nu încerca să mă ții copil.”
Sigur că adolescentul trebuie să învețe respectul. Dar respectul nu se construiește prin umilire, frică sau demonstrații permanente de autoritate.
Respectul se cultivă în relație.
Iar părintele care spune „te ascult” nu își pierde autoritatea. Dimpotrivă. Îi transmite adolescentului că poate avea o voce proprie fără să piardă relația.
Poate că una dintre cele mai importante schimbări pe care le putem face în relația cu un adolescent este să trecem de la întrebarea:
„Cum îl fac să mă asculte?”
la:
„Cum fac să poată vorbi cu mine chiar și atunci când nu este de acord cu mine?”
Pentru că scopul parentingului nu este să creștem copii care ascultă necondiționat.
Scopul este să creștem oameni capabili să gândească, să aleagă, să își asume consecințele propriilor alegeri și să știe că, atunci când viața devine complicată, se pot întoarce către noi.
Adolescentul nu are nevoie de un părinte care să-i demonstreze în fiecare zi cine este „șeful”.
Are nevoie de un adult suficient de sigur pe el încât să poată spune:
„Nu sunt de acord cu tine, dar vreau să te înțeleg.”
Și suficient de ferm încât să adauge:
„Te iubesc și atunci când te oprești din a mă asculta. Dar iubirea mea nu înseamnă că voi renunța la limitele de care încă ai nevoie.”
A fi părinte de adolescent înseamnă, poate mai mult decât oricând, să învățăm să ținem două lucruri împreună: libertatea și responsabilitatea, apropierea și desprinderea, căldura și fermitatea.
Pentru că adolescentul nu este nici copilul neștiutor pe care trebuie să-l controlăm, nici adultul complet format căruia nu-i mai trebuie îndrumare.
Este un om în devenire.
Iar în spatele multor uși trântite, replici tăioase și „nu-mi spune tu mie ce să fac” se află un tânăr care încă învață cine este și cât de mult poate duce singur.
Să-l vedem.
Să-l ascultăm.
Să-i punem limite.
Să nu-i anulăm vocea.
Pentru că, în cele din urmă, nu vrem să creștem un copil obedient, ci un adult autonom, responsabil și capabil să construiască relații bazate pe respect.
Psiholog Diana Nemeș
Bibliografie de specialitate
• Steinberg, L., Lamborn, S. D., Dornbusch, S. M., & Darling, N. (1992). Impact of Parenting Practices on Adolescent Achievement: Authoritative Parenting, School Involvement, and Encouragement to Succeed. Child Development, 63(5), 1266–1281. (Wiley Online Library)
• Steinberg, L. (2001). We Know Some Things: Parent–Adolescent Relationships in Retrospect and Prospect. Journal of Research on Adolescence, 11(1), 1–19. (doi.org)
• Van Petegem, S., et al. (2015). Rebels with a cause? Adolescent defiance from the perspective of reactance theory and self-determination theory. Child Development. (PubMed)
• Gray, M. R., & Steinberg, L. (1999). Unpacking Authoritative Parenting: Reassessing a Multidimensional Construct. Journal of Marriage and the Family, 61(3), 574–587. (eric.ed.gov)
