What are the opening hours?

Monday 09:00 - 20:00 Tuesday 09:00 - 20:00 Wednesday 09:00 - 20:00 Thursday 09:00 - 20:00 Friday 09:00 - 19:00

https://www.facebook.com/219052232860567/

Cabinet Individual de PSIHOLOGIE Popescu Monica Oana, Timisoara (2026)

Mi-e dor de verbe ,,Am învățat că viața îți aduce multe. Uneori soare. Uneori nori. Uneori tăcere".Poftim?Iertați-mă, cu...

01/08/2026

Mi-e dor de verbe

,,Am învățat că viața îți aduce multe. Uneori soare. Uneori nori. Uneori tăcere".

Poftim?

Iertați-mă, cm răzbiți și ieșiți la liman, din noianul acesta de nonpropoziții incluse în textele scrise de către mașini?!

Tot mai multe, tot mai des, întâlnesc resturi de propoziții, ca niște cenușărese cărora le lipsește verbul. Sunt înșiruite substantive și adjective și probabil pare că felul acesta de scris dă bine. Însă nu e interesant, ci dimpotrivă.

Eu știu că orice propoziție are verb. Oare ce se întâmplă cu verbele, mai nou? Am senzația că au fugit ca potârnichile speriate din miriște, sub bătaia puștii vânătorului. E o găselniță care, posibil, prin senzația de suspensie și înșiruirea de nonpropozitii scurte, sună mai misterios, chipurile.

Da, știu, mă leg iar de detalii, însă excelența nu se opinteste în niște reguli, dimpotrivă, tocmai, îi sunt superflue. Regulile sunt faine și bune. După ce te împrietenești cu ele, abia atunci înflorește creativitatea. Nu înainte. Of...uite cm am scris! 😃 nu înainte 😅

31/07/2026

Lucrurile rele se întâmplă atunci când oamenii înțelepți tac.

Oare?

Mereu am dilema asta: să dau feedback, să spun unele lucruri pe care le observ în neregulă și greșite sau să tac? Din născare, sunt și necurajoasă și introvertă și înspăimântată de consecințele unui conflict.

Cu toate astea, am avut câteva momente în care am îndrăznit să ies din linie, să îmi asum că dau glas nedreptății, de una singură.

Tot atunci, am observat că aceia cei mai vocali, ,,puternici" și în aparență asumați și fără teamă de conflict, se dădeau în lături.
Mă așteptam ca măcar tacit, măcar din priviri, să mă susțină. Împărtășeau aceeași părere despre acele lucruri, însă doar în privat, ,,pe la spate", cm se zice.

Îmi ziceau cei de acasă atunci: ,,Tu vrei să îți păstrezi dinții sau nu te miri dacă te trezești cu vreun pumn în figură?" Nesăbuită și extrem de singură m-am simțit.
Sau mi-a mai rămas asta: ,,Atunci când te îndepărtezi de grupul mare, ești cea mai sigură țintă a plutonului de execuție". Și sm fost dar azi mă uit cu mândrie și așezare, la un episod extrem de umilitor, de la un loc de muncă.

Întamplandu-se toate astea, am mai învățat un strat despre valoarea faptelor și efemeritatea vorbelor.

Pe de altă parte, în ceva ani, am observat că adevărul iese la suprafață sau se separă ca apa de ulei. Iar vasul nu le poate opri chimia. Și se întâmplă, fără a lua nicio poziție și niciun cuvânt tu, care vezi nedreptatea.

Oameni care se plâng de locul în care sunt, de tot ceea ce îi înconjoară, nemulțumiți perpetuu și otravind atmosfera despre ceea ce li se dă sau ia sau nu li se dă, în final chiar sunt trimiși să își vadă de drum.
Și am fost și eu, demult, în acei papuci.

Am mai observat că, de multe ori, cei care se plâng cel mai mult și intens (toți o facem) și se victimizează, vor fi nu doar consolati, ci chiar câștigați. Și vor veni ulterior de pe culmile dealului, plini de ei înșiși, spunând că în sfârșit se simt dreptățiți. Pe cât de joasă Valea, pe atât de înaltă culmea. Și cred că trebuie să fii prețuit și iubit,, pentru ca o altă ființă să te însoțească în tot acest proces tumultuos al tău. Și sunt incapabilă, de cele mai multe ori, să însoțesc pe cineva care, în schimb, nu mă vede și aude și pe mine.

Și din nou, paradoxal, tot timpul e cel care își țese deznodământul, lent dar negreșit și sigur, indiferent de intențiile noastre.

Nu știu cm e bine și util. Concluzia pare să fie că mai bine taci, mai bine îți vezi de drum, în unele situații. Și poate că e ciudat să spun asta.
Pare că oricum, deși ușor de scăpat ochiului plasat la firul ierbii, firele invizibile de destin sunt trasate deja, pe marea pânză a vieții.

22/07/2026

MANipulare în CAZNnicie și nu numai

Când grija devine control

Există o formă de manipulare despre care se vorbește prea puțin, se și recunoaște prea puțin și chiar și în forul interior, atunci când te privești în oglindă, îți e greu să o recunoști.

De multe ori, nici nu vine cu certuri conjugale, amenințări sau interdicții, ci vine împachetată, cu grijă (da, e vorba despre grija), în generozitate, sacrificiu și iubire aparent necondiționată.

În unele căsnicii, unul dintre parteneri pare că oferă "totul" face, rezolvă, protejează, decide, se sacrifică, ia credite ipotecare și petrece timp de calitate cu copiii. La prima vedere, pare ceva ce frizează perfecțiunea, unilaterală. Că de aici, începe fisura.

Această expresie, ,,totul" o aud des, când e vorba despre relații de cuplu sau părinți- copii: ,,eu i-am dat totul, am facut totul"....pff...greu... Expresia hiperbolizata este, în același timp, atât de vagă deși poate celor ce o folosesc le sună bine și le este ca o pavaza în intemperiile relației. Mie îmi vine mereu să o despachetez până la os și să aflu de fapt, ce e particular în acele cazuri. Sună imatur, sună a prea mult și nu e despre realitate, în cele mai multe cazuri.

Dar, uneori, în spatele acestui "ofer atât de mult" se ascunde o nevoie profundă de control.

Uh...mult ne tot învârtim în jurul cozii acestui cocept de control dar, așa pare să fie, la sfârșitul zilei.
Este ceea ce a pus Dumnezeu în noi, în fiecare, cred, o nevoie de a ne dovedi că suntem mici dumnezei (cu d mic). Și apoi e lecția care vine după aceea, prin experiențe dureroase, că de fapt, nu suntem.

Ajutorul celui care îl oferă în cantități enorme, devine, așadar? o datorie. Grija devine o metodă de a crea dependență, de a-ți asigura indispendabilitatea, adică să devii de neînlocuit, în perimetrul relației respective. Sacrificiul devine o monedă de schimb. Iar fiecare gest vine cu o factură invizibilă: recunoștință, supunere, loialitate necondiționată sau renunțarea la propria autonomie.

Manipularea ascunsă nu spune: "Faci cm vreau eu." Ea spune: "După tot ce am făcut pentru tine, chiar așa mă răsplătești?" E pasiv agresivă, ascunsă între falduri ca mecanisme de apărare. Unii prieteni știu doar o bucata de adevăr, a lui sau a ei. StNu cere controlul pe față, ci îl obține prin obligație emoțională.
Diferența dintre iubire și control este libertatea. Iubirea oferă fără să ia independența celuilalt. Controlul oferă tocmai pentru a o lua.

Este uneori ,,anxietizant" să îi oferi partenerului de cuplu, spațiu de manevră, pentru a fi el/ ea însăși. Cam ăsta ar fi opusul manipulării.

Cred că sunt construcții care totuși durează etern, în virtutea acelui mecanism. O simbioză perfectă între un ,,giver/ provider" perfect și un ,,receiver" perfect. Posibil în acele cazuri să fie chiar o armonie. Posibil, armonia se sparge când 1, 2 elemente se schimbă. De exemplu, îmi convine 5- 10- 15 ani rolul însă la un moment dat obosesc și mă strânge ca o haină veche.

Știți că nu cred în oameni buni și răi, nu pot. Ci doar în oameni cu mecanisme de coping rele și inadecvate.
Pff...uneori, nimic mai rău decât comportamentul celui ce se crede a fi doar bun, fără a-și îmbrățișa si umbra. Sorry...

22/07/2026

Trăind la microscop plus nostalgie

Pe măsură ce se desfășoară caierul timpului, răspunsul la multe întrebări, devine: depinde. Nu prea mă mai pot polariza, în stânga sau în dreapta, îmbrăcând albul sau negrul, în situații ale mele sau în contexte din cabinet.
,,De vină" e și noutatea asta dialectică, adusă de o nouă formare pe care o finalizez lunile următoare.

Ajung însă să mă simt într-o lume microscopica, în care, uneori, nu mai văd ,,pădurea de copaci". Iubesc microlumea acesta, cu valențe de acvariu și aplecarea gen balzaciana, înspre detaliile catifelei și fiecare bucățică de mucegai.

Am observat la oamenii din domeniile umaniste, cm merg ,,la firul ierbii" și dau exemple punctuale: ,,cineva a zis așa". Iar oamenii din domenii mai realiste caută generalizarea, extrapolarea și macro ul, în toate cele, găsind valoare mai degrabă în ceva ce funcționează în mai multe contexte.

Atunci când am zis că merg la psihologie, acum 25 de ani, mama a încercat molatic, ușurel, mai mult bifând că trebuie să mă orienteze, măcar un pic, să mă îndrepte spre sociologie, ,,că pare ceva mai concret".
Convinsă oricum deja, am zis răspicat: ,,mă interesează individul, nu masele".

De fapt contează și, și, acum știu asta. Însă pe atunci, eram copil și să mergi la psihologie era aproape o nebunie, un semn de nesăbuinta.
Acum e atât de ,,wanted", încât citeam ieri niște încurajări pe pagina unei persoane celebre care a dat la psihologie, matură fiind, că ,,e o chestiune birocratica aceasta facultate, persoana este terapeut deja".

Poate că, după atâția ani, încă mă interesează individul mai mult decât masele. Doar că acum înțeleg că nu le poți despărți atât de ușor. Uneori, ca să înțelegi omul, ai nevoie de context. Alteori, ca să înțelegi societatea, trebuie să privești prin lupa microscopului, cu migală și atenție, un singur om.

Atunci când am ales psihologia, părea o opțiune aproape excentrică, așa cm spuneam, fiindcă nu promitea nici avere, nici prestigiu. Astăzi, pare că a devenit dezirabilă. Nu mă deranjează că oamenii descoperă psihologia mai târziu și mi se pare cu sevă să o alegi după o viață trăită, mai degrabă, decât fiind copil. Fiindcă nici nu poți profesa ,,de pe băncile școlii". Dar mă întristează doar când o văd aleasă ca pe un accesoriu al vremurilor, nu ca pe un drum care te schimbă înainte de a-i putea schimba pe alții.
Este aleasă de oameni care au refuzat să urmeze ei înșiși vreo formă de psihoterapie, măcar de vreo 6 luni (o ședință sau 2-3, nu constituie un proces).

Și dintre acele frici iraționale, de om ce sunt, e aceea că poate psihologia devine un domeniu mai macro decât aș fi crezut, încurajând extrapolarile și generalizările dar nu neapărat în termeni științifici, în detrimentul idealismului.

Poate mi-e frică să nu mă demodez cu acest ,,depinde" al meu, într-o lume mai certă și cu rețetar la purtător, cu răspunsuri valabile pentru mulți și multe.

Sau poate că sunt și eu la acea vârstă cu dor de copilărie, de fapt, așa cm sunt bănuiți unii nostalgici ai ,,erei Ceașcă".

03/07/2026

Nu la SMURD se duce sufletul (2)

Reiterez această vorbă, ce mi-a picat acum vreo 4 ani, pe conștiința profesională. De atunci, multă apă pe Bega a mai curs și multe relații umane și profesionale s-au clătinat, rupt, fisurat sau întărit și aici mă refer la microuniversul meu de om și psiholog. Rămân la gândul cel dintâi, iar între timp, faptul că se întâmplă încă, îmi place să îl pun pe raftul numit flexibilitate (la care mai am de lucrat, oricum). Nu merg cu ,,I will never ever", ci cu ceea ce îmi aduce fiecare om nou cunoscut. În fiecare săptămână, lucrez cu cel puțin un om nou.

Există o idee care, în psihoterapie, revine iar și iar: oamenii nu încep o relație nouă de la zero, ci intră în ea cu felul în care oamenii au învățat să fie în relații. Iar cabinetul psihologic nu este o excepție.
Ca psiholog, nu sunt doar un profesionist care ascultă. Devin, inevitabil, parte din câmpul relațional al omului din fața mea, iar ceea ce se întâmplă între noi nu este niciodată lipsit de sens. Nu pentru că fiecare gest ascunde o intenție, ci pentru că multe dintre gesturi vorbesc despre un mod de a fi în relație.

Dacă cineva mă caută sub imperiul urgenței, îmi cere să fiu disponibilă imediat, îmi împinge limitele, iar apoi dispare fără un cuvânt, nu trag concluzia că „așa este omul”. Ar fi superficial și nedrept
Și totuși, îmi formulez o ipoteză, în baza experienței mele profesionale.

Poate că acesta este un tipar, poate că apropierea este trăită doar atunci când există nevoie, iar după ce tensiunea scade, relația își pierde relevanța. Poate că celălalt este perceput mai degrabă ca o funcție decât ca o persoană și poate că asumarea este dificilă. Și mai dificil, poate că reciprocitatea nu a avut niciodată loc suficient în istoria acelui om.

Psihoterapia nu se face doar din ceea ce povestim, se face și din felul în care ne întâlnim. Iar cabinetul, chiar dacă o cămăruță mică, în cazul meu, la propriu și la figurat, e un simulator al vieții reale.
Din felul în care cerem, din felul în care așteptăm, din felul în care suportăm un refuz, o limită sau o întârziere, din felul în care începem și încheiem o conversație, extragem seva unor aspecte pe care oamenii de fapt le pun în operă de fapt, în viața lor de zi cu zi.

Nu judec aceste gesturi, pentru că unul dintre pilonii psihoterapiei este judecata dată pe cât posibil la minimum, de aceea nu lucrăm cu oameni cunoscuți, prieteni, rude. Sunt ,,pusă" aici să observ, așadar, mostre de gesturi și comportamente, pentru că ele sunt adesea ecoul unor relații vechi, repetate atât de mult încât au devenit invizibile pentru cel care le trăiește.
Iar acesta este unul dintre paradoxurile profesiei mele: nu mă interesează dacă ai fost politicos sau impoliticos, ci mă interesează ce spune comportamentul tău despre felul în care ai învățat să te apropii de oameni. Sau să te îndepărtezi, să te implici în relații și apoi să ieși din ele, în feluri care cauzează frustrare și nefericire. Fiindcă, de cele mai multe ori, omul nu repetă același tipar doar cu psihoterapeutul, ci îl repetă, oriunde nu a avut încă șansa să-l vadă.

Nu cred că relațiile de calitate se construiesc din reguli despre "cei șapte ani de acasă", ci din ceva mult mai fin: felul în care ne raportăm la spațiul interior al celuilalt.
Există oameni care intră în viața ta ca și cm toate ușile ar fi deschise: uită să bată la ușă, lasă mesaje la orice oră, cer răspunsuri imediate, transformă fiecare neliniște într-o urgență. Iar când furtuna lor trece, dispar fără urmă, ca și cm prezența ta ar fi fost doar un adăpost de vreme rea.
Nu mă rănește lipsa protocolului. Mă obosește lipsa conștiinței că și celălalt este un om. Cu propriul ritm. Cu propriile granițe. Cu propriile ore de liniște. Limitele nu sunt garduri ridicate împotriva oamenilor. Sunt malurile unui râu. Tocmai pentru că există, apa poate curge fără să se transforme în inundație.

Poate că maturitatea relațională nu înseamnă să știm ce avem nevoie. Ci să ne întrebăm, înainte de a cere: ce cost are pentru celălalt ceea ce îi cer acum? Și să putem accepta că uneori răspunsul va veni mai târziu. Sau că disponibilitatea nu este o datorie.

Ca psiholog, întâlnesc zilnic oameni care au nevoie de sprijin. Dar, înainte de profesie, sunt om. Iar una dintre cele mai sănătoase forme de respect pe care ni le putem oferi unii altora este să nu confundăm accesibilitatea cu obligația și disponibilitatea cu absența limitelor.
Nu poți accesa un specialist sub imperiul urgenței, cu disperarea celui care are nevoie de ajutor "acum", iar apoi să dispari fără un răspuns, ci pentru că specialistul ar avea nevoie de validarea ta, ci pentru că relația începe în clipa în care ai ales să ceri sprijin. Când tratăm disponibilitatea celuilalt ca pe un buton pe care îl apăsăm doar când ne este greu, iar apoi ,,dăm cu seen", exersăm un mod de a fi în lume.
Și mă întreb, fără judecată: dacă așa arată întâlnirea cu cineva pe care l-ai ales să te însoțească într-un proces atât de intim, câte alte uși se închid în viața ta înainte să apuce măcar să se deschidă? Câte relații pierd șansa de a deveni spații sigure pentru că nu există reciprocitate, asumare și respect pentru prezența celuilalt?

Limitele nu sunt despre rigiditate. Sunt despre valoarea pe care o acordăm timpului, energiei și umanității celuilalt. Iar respectul nu începe când primim ceea ce avem nevoie, ci începe poate chiar și atunci când lucrurile nu sunt, ca în filmul nostru.
Mult despre relații, însă asta rămâne pe altă dată, este despre aceste ,,filme": relația ideală, căsnicia ideală, colaborarea ideală, că de nu, e greu să stăm cu realitatea...

28/06/2026

Straie de duminică 🌸

Oare am mai scris despre asta? Ceea ce știu, e că nu încetez să mă minunez de frumusețea hainelor pe care oamenii le îmbracă duminica, la biserică.

Sunt o împătimită a hainelor (ca să strecor antiteza cu pioșenia, din capul locului), de când eram mică. De atunci, mergeam și la biserică: împreună cu bunicii mei, care slujeau acolo sau părinții mei. Iar acum, ca adult, merg de câte ori simt eu chemarea. Nu pot vorbi mult despre relația cu credința, e ceva acolo, o altă relație pe care o duc de când mă știu și gata.

Nici la haine nu mă pricep, la combinații ticluite după ochi de designer, dar pur si simplu, le ador! Pentru mine, vestimrntatia e un portret viu, un fel de a exprima fără grai: o stare, un protest, o emoție, o nevoie de a fi văzut/ă sau de a te ascunde.

Dar azi nu despre mine, ci despre doamnele pe care nu contenesc să admir, atunci când le văd în biserică și hainele lor atât de frumoase...

,,-Pai la asta te uiți tu, la hainele lor? Zice vocea mea din cap, cea potrivnica.
,,-Nu mergi pentru altceva?"
Da, dar, pe lângă faptul că ador hainele, sunt extrem de vizuală și mă ancorez în lucruri, culori și texturi plăcute ochiului, în armonia pe care lumea mea interioară, o recompune, în mod subiectiv, din priveliștea filtrata de organele de simț. Adaug suav, să mai reduc din vinovăția care trage de mână, această apucătura de a privi insistent alți oameni.

Încep...
Rochie albă de in, răcoroasă ca dimineața de vară. Fustă din mătase roz- pudră, curgând în jurul pașilor ca o adiere, îmbrățișată de un top în nuanța prunelor coapte. Rochie neagră de dantelă, în care lumina se oprește o clipă înainte să treacă mai departe. Simt că e doliu și pierdere aici...Rochie care închide în ea un câmp întreg de flori. Simț aici o nevoie de mai mult joc sau explorare. Ia veche, purtând în firele ei răbdarea și mâinile femeilor de altădată, alături de o fustă amplă bleumarin, adâncă precum cerul după ploaia de vară ce se lasă încă așteptată. Apoi alte rochii, fie în pasteluri cuminți sau în alburi limpezi, curate, apretate, primind lumina și întorcând-o înapoi cu blândețe. Sau rochii cu buline discrete și unele mai îndrăznețe, cu bretele subțiri complimentate de șaluri, râuri curgătoare.

Dar ce să mai spun despre accesorii? Sandale fine, cu tocuri discrete și barete aurii, elegante, lăsând la ușă falsa modestie. Balerini din piele întoarsă bej sau galben pai sau pantofi împletiți, purtând firescul rafinat al simplității. Genți-bijuterie din rafie, din piele de șarpe sau albe, imaculate, ca niște mici declarații de frumusețe, ascunzând câte un accesoriu lucitor. Coliere din perle adevărate, ametiste care aprind lobii urechilor, medalioane din granat și inele grele de povești și de vieți trăite, brățări care poartă memoria timpului.

Și pălăriile... Ah, pălăriile din paie, purtate cu acea eleganță tăcută care nu are nevoie să fie observată pentru a exista. Sau năframele din mătase albă ori presărate cu floricele mărunte, înrămând chipuri pe care anii au desenat riduri frumoase, fără să poată atinge limpezimea unor ochi de turcoaz.

Cred că atunci când vii în seninătate la întâlnirea cu Dumnezeu și, în cele din urmă, cu propriul tău Sine, alegi aproape fără să-ți dai seama haine din materiale naturale, frumoase fără ostentație, care nu strigă, ci șoptesc. Pentru că adevărata eleganță nu cere să fie admirată; ea se naște din respectul pe care îl îmbraci, atunci când vii la întâlnirea cu sacrul

Straiele de duminică nu sunt doar haine. Sunt o sărbătoare purtată pe umeri, o rugăciune țesută în fir de pânză, mătase sau cânepă, cusute cu răbdarea generațiilor. Fiecare ie sau fustă de sărbătoare poartă ecoul mâinilor care au brodat surate vechi ale unor astfel de straie sau mâini de binutier ce au brodat în filigran. Și e un semn și azi, în multe și mărunte oferte de reîntoarcere la Sine.
Că păcătuiesc sau greșesc poposind cu ochii pe aceste aspecte, asta nu știu.
E felul meu de a continua să onorez un obicei sădit în mine de bunici. Recunoscătoare pentru fiecare zi de duminică, o zi și plină și tristă, uneori dar o zi ca un dar.

27/06/2026

✨️✨️✨✨️ ️️Era gândirii magice ✨️✨️✨️

Nu mă aștept ca mai mult de 1 sau 2 oameni să citească asta. Trăim în epoca în care unii se fac că scriu și alții că citesc dar și în aceea în care oricine exprimă orice, oricând (eu, așișderea) și atunci ,,trebuie scurt, că nimeni nu are vreme!" Firesc! Că nu e vreme, e prea mult deja...

Mă răsucesc în gânduri, de un timp, observând ceea ce se întâmplă în viețile noastre și între noi, mai ales în ultimul an.

Nu cred că trăim doar într-o epocă a inteligenței artificiale, ci personal cred că traversăm și o ,,epocă a gândirii magice".

Freud descria gândirea magică drept convingerea că dorința sau un gest al unei ființe pot modifica realitatea. Acest stadiu de dezvoltare, este unul firesc al copilăriei. La adulți, gândirea magică reapare mai ales atunci când lumea devine imprevizibilă și anxietatea crește.

Astăzi, totul pare la un click distanță. Un articol impecabil, un corp și o față îmbunătățite peste noapte, o identitate reinventată.
Până deunăzi citeam și în postările de pe rețele niște texte stângace, mustind de greșeli gramaticale flagrante. Acum citesc ,,chestii" impecabile, mustind de metafore bine închegate, citate din cărți pe care oameni pe care îi știu din vivo, este imposibil să le fi parcurs în timpul acesta scurt al trecerii de la sărăcia exprimării, la bogăția așezată și strălucitoare.

Tot din registrul minunilor întâmplate peste noapte, văd siluete de vis, corpuri parcă intrate la apă. Știm că indicele de masă corporală normal e cerut în toate ghidurile de sănătate însă și slăbirea aceasta rapidă și neverosimila e bizară și tot mai degrabă la ceva nesănătos, te duce cu gândul.

Asta vedem și trendul continuă: transformări spectaculoase de tot felul și avem impresia că totul se poate întâmpla peste noapte.

Personal, mă simt blocată în lumea mea, fiindcă dau mereu timpului timp, apreciez lucrurile făcute cap- coadă, termenul lung și calea bătută. Zic eu...
Nu prea îmi mai vine să zic mai nimic și m-am refugiat off-line, adică în viața reală. Hai că ăsta n-o fi chiar un lucru rău!

Și totuși, realitatea are încă propriul ei ritm. Sper eu...

Un text bun poate fi generat în câteva secunde, însă gândirea care îl susține, sedimentarea cunoștințelor și legarea în rețele neuronale ale unora cu altora, se formează în ani.

Un program poate sugera o dietă perfectă, însă un corp și un psihic, au nevoie de timp pentru a se transforma. Precum interiorul, și exteriorul se schimbă, îmbunătățesc și prin efortul omului de a se schimba. Altfel, e o scurtă bătaie din palmă. Obiceiurile au nevoie de timp. Nu cred în transformările reale care apar peste noapte, pentru că dezvoltarea umană nu funcționează în ritmul aplicațiilor.

De când mă știu, nu cred în noroc, în acel ,,Glumești? Orice om ar vrea să câștige la loterie?" Ei bine, nu oricărui om îi este potrivit un câștig imens, ivit peste noapte, pentru care nu are nici mentalitatea, nici obișnuința de a fructifica acei bani. Pentru majoritatea oamenilor, un câștig nesperat, e de fapt un eveniment stresant.
Tot din gândirea magică, cred că face parte și ,,visul loteriei".

Dar poate că aceasta este forma contemporană a gândirii magice: credința că viteza înseamnă și transformare.

Eu încerc să mă adaptez însă îmi este greu să admit înflorirea ideei că timpul a devenit inutil. Trăim într-o eră a vitezei informației, a accesului și a instrumentelor dar nu și într-o eră în care procesele umane pot fi sărite. Fiindcă e un boomerang periculos care se va întoarce împotriva noastră.

M-am desprins și de oameni care nu sunt atenți, din cauza acestei agitații. Nu puteam oferi, la rândul meu, ceva de calitate, fiindcă simțeam că mereu trebuie să o iau de la capăt, că nu se reține, nu e nimic atât de important încât să treacă din memoria de scurtă durată în cea de lungă durată.

Cred că suntem mici, extrem de mici pentru a sta vreodată la masa de unde se aruncă zarurile. O spun ca om în miezul vieții.

Din acest motiv, preconizez că etapa asta a ,,Gândirii magice a adulților copii" va avea efecte în plan individual și asta sună deja dureros. Cioburile sparte fiecare le adună pe cont propriu, în urma acestor:
- ,,Nu fi fraier, fă-ți lucrarea aia cu uneltele electronice, ești gata instant!"- Dar hei, îți atrofiezi gândirea critică...
- ,Nu te mai chinui cu dietă, iei niște pastile, injecții și gata, ai slăbit "- Azi nu știm ce efecte sunt asupra pancreasului, inimii...
- ,,Ai întrebat mașina, cm de nu ai făcut-o deja, incredibil! Afli orice, oricând, orice răspuns la dileme și decizii, ce te mai chinui să vorbești cu oameni?"- Hei, dar pe unde mai e sufletul tău?

Tehnologia poate accelera multe lucruri.
În schimb, nu poate comprima maturizarea, învățarea, vindecarea sau schimbarea profundă, într-un interval de câteva ore sau câteva zile.

Poate că aceasta este doar o epocă. Ca toate epocile, va trece, e mersul firii: vine un val, trece ca valul.
Iar când entuziasmul pentru soluțiile instant se va așeza, vom redescoperi ceva ce omenirea a știut dintotdeauna: lucrurile care contează cu adevărat au ritmul lor. Iar timpul nu este un obstacol al transformării, ci chiar materia din care ea este făcută.

Observ la cei mici o scuturare de această epocă, în momente cheie, o prețuire a lucrurilor făcute cu mâna, a creativității exprimate. Uneori, refuză filme, obiecte făcute cu ,,rapiditatea acestor mijloace, tool-uri noi".

Oare ei pregătesc deja o altă epocă ce va veni în 10- 15- 20 de ani?
Aștept cu curiozitate, nădăjduind să îmi păstrez din obiceiuri vechi până atunci dar și să mă adaptez epocii magice.
Greu...greu, deocamdată....

27/05/2026

Îmi imaginez că profesiile viitorului nu vor mai fi atât de clar definite: inginer, profesor, mecanic, medic. Ci le vor necesita, copiilor de azi, mai multe abilități în a se adapta cerințelor unui mediu schimbător și complex.

La cât de accelerată e schimbarea, așa cred, că oamenii vor trebui să fie pregătiți să lucreze munci mai diferite între ele, decât în prezent, fapt ce va pune skill-ul ,,flexibilitate" pe primul loc.

Așa că atunci când spui: ,,am cea mai frumoasă profesie din lume", sper că admiți că fiecare își vede astfel munca sa. Asta e de fapt fantastic.

La mulți ani, azi e ziua psihologilor!💛🤍

23/05/2026

În lumea unor oameni care nu cuvântă

Mă frământă adesea sau mă preocupă ceva ce ține și de munca mea, adevărat.

Există oameni care nu au învățat niciodată să vorbească despre ceea ce simt. Nici despre asta și la modul general, care nu spun multe, vorbesc puțin și rar. Iar uneori nu e vorba despre cantitate, debit verbal și cuvinte multe, ci despre faptul că nu reușesc să se exprime, astfel încât să simți, din partea cealaltă, un schimb de informații dar mai presus de asta, un dialog adevărat.

Mai sunt și acei oameni ,,mucaliți", ce tac și tac însă trântesc ceva atât de izbutit, din an în Paște, adică rar dar bine, încât te uimesc. Mie, una, îmi pun mintea în colțuri și rămân cu senzația că au fost atât de atenți, au ascultat, au procesat și rar dar bine, expulzeaza câte o perlă de gândire și simțire. Și e puțin dar bun.

Și sunt unii oameni care tac mereu, nu exprimă, nu știi niciodată ce gândesc, ce cred, ce simt. Iar unii care vorbim mult, parcă ne simțim datori să umplem un spațiu, o cameră, o conversație și alte ipostaze.

Poate că oamenii care tac au crescut ca niște case în care ferestrele au rămas închise, aerul circula greu, lumina intra puțin, iar tot ceea ce era important, se depunea în straturi groase de tăcere.
Poate că, atunci când erau mici, nimeni nu i-a întrebat ce îi doare, cm se simt, pentru a învăța cm să se simtă sau că nu e rușinos să vorbești despre tine.

Poate că fiecare emoție le-a fost întâmpinată cu un „nu mai plânge”, „trece”, „nu face atâta caz”.
Și atunci au învățat să înghită cuvintele înainte să le rostească, să le lase să se așeze în ei ca niște pietre pe fundul unei ape neînțelese și tulburate.

Iar mai târziu, ajung adulți care tac, nici măcar nu se recunosc tulburați, inadecvați, fiindcă nici asta ,,nu se cuvine" și ,,nu se cade" și devine o tăcere condensata și o bună companioana. Așa sunt multe mecanisme de apărare: prietene de nădejde, apoi funii întortocheate ale sufletului captiv.

Astfel de oameni tac când sunt răniți.
Tac când îi deranjează ceva. Tac când se simt singuri. Tac fiindcă ,,a tace înseamnă a face".
Tac și așteaptă, într-un fel aproape inconștient, ca altcineva să devină traducătorul lor de emoții.

Și atunci apar oamenii săritori și salvatori.
Cei care simt repede golurile și se grăbesc să le umple. Oameni care intră în relații ca niște pompieri într-o casă plină de fum: deschid ferestre, caută sursa incendiului, încearcă să salveze tot. Ei întreabă, intuiesc, anticipează, vorbesc pentru doi. Salvatorii aceștia pun cuvinte, acolo unde celălalt pune tăcere.
Pun sens acolo unde primesc doar ziduri.

Și, pentru o vreme, pare că funcționează.
Dar tăcerea este un animăluț ciudat. Cu cât o hrănești mai mult, cu atât devine mai mare. Cu cât îl scutești pe celălalt de responsabilitatea de a spune ce simte, cu atât uită mai tare cm să o facă.

Așa ajungi să trăiești lângă cineva ca lângă o cameră încuiată, în care intri zilnic încercând să ghicești unde e lumina.
Înveți să citești suspine, priviri, uși închise mai tare decât de obicei.
Devii expert în semne mici, în tăceri diferite, n frigul dintre două propoziții.

Și totuși, într-o zi, toate astea se întorc împotriva ta. Și știi de ce? Pentru că oamenii care nu spun ce simt ajung, uneori, să fie nemulțumiți de tot ce n-ai ghicit. De tot ce nu ai reparat, vezi Doamne, tu, cel ce ,,toată ziua turui" și vorbești. Chiar dacă poate nu e așa, ci cm spuneam, tăcerea cere umplerea încăperii, de cele mai multe ori. Ca un om care a cărat apă ani întregi într-o fântână fără fund.

Și poate cea mai tristă parte este că mulți dintre ei nici nu sunt conștienți de acet mecanism devenit deja manipultiv. Ci sunt, pur și simplu, doar oameni care au stat atât de mult în întuneric, încât lumina unei conversații sincere îi sperie.

Dar iubirea nu poate supraviețui doar din presupuneri. Nimeni nu poate iubi corect ceea ce trebuie să ghicească permanent.
La un moment dat, tăcerea unuia devine povara celuilalt.

Mă învăț cu greu minte, să nu mai sar să umplu tăceri de plumb, cu ceva ce nici nu va fi primit ca aur, ci întors împotriva unor intenții bune dar inutile, ca scuza pentru a rămâne în tăcere. Până la urmă, tot în confort.

Și cred că atunci când ne găsim în asemenea relationari, nu putem decât toți să dăm timpului timp. Să stăm, să fim atenți la noi și la celalalt, să încercăm, să punem multe întrebări dar să avem răbdare. Poate așa, ferestrele ferecate se vor deschide încet, încet.

Cabinet Individual de PSIHOLOGIE Popescu Monica Oana

01/08/2026

31/07/2026

22/07/2026

22/07/2026

03/07/2026

28/06/2026

27/06/2026

27/05/2026

23/05/2026

Address

Opening Hours

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category

Monday	09:00 - 20:00
Tuesday	09:00 - 20:00
Wednesday	09:00 - 20:00
Thursday	09:00 - 20:00
Friday	09:00 - 19:00