01/09/2026
De fiecare dată când aud „învață-l să adoarmă singur, altfel rămâne dependent de tine și nu va dormi niciodată bine” mi se pare tot mai absurd.
Și nu pentru că metodele astea n-ar „funcționa” uneori, ci tocmai pentru că funcționează. Hai să-ți spun prin ce mecanism.
Un copil este, prin definiție, ființa cea mai dependentă de părinții ei. Nu e un defect pe care trebuie să-l corectăm, e felul în care e construit un pui de om. Nu are încă un sistem nervos care să se liniștească singur, se liniștește împrumutând calmul nostru. Îi ia ani, nu luni.
Dependența asta nu dispare la 6 luni. Copilul de 2 ani vrea seara aceeași persoană, aceleași gesturi. Cel de 4 ani care „doarme frumos” te strigă în secunda în care a avut un coșmar. Cel de 6-7 ani cere ușa întredeschisă și „mai stai un pic cu mine”. Prezența noastră e ancora în jurul căreia își simt lumea în siguranță.
Și aici e miezul: când o metodă de dezvățare de asocieri pare că merge, copilul nu s-a simțit dintr-odată în siguranță să adoarmă singur. A învățat altceva: că atunci când cheamă, nu mai vine nimeni. Tăcerea lui de la 22:00 nu e liniște, ci e resemnare și coping la stres.
De asta mi se pare absurd chiar și când „funcționează”: funcționarea în sine e dovada că ceva s-a rupt, nu că s-a vindecat.
Copiii nu trebuie dezvățați de noi. Au nevoie de opusul: mai multă apropiere, ca să crească din ea spre independența adevărată, cea care vine din siguranță, nu din renunțare.
