Anca Tiurean

26/10/2026

Razele soarelui la apus au pictat această operă de artă naturală, găsită într-un colțișor de grădină, ce putea să treacă neobservat și azi, ca în multe alte zile.
Oamenii se tem de cădere și de recădere. Înfrângere, declin, pierdere, suferință - parcă asta ne așteptăm de la inevitabila tranziție în care toți suntem înscriși. Parcă am vrea să conservăm totul așa cm este... ce a început să nu mai aibă sfârșit... verdele din dedesubturile noastre parcă refuză să se predea.

Natura mă inspiră să văd căderile și recăderile ca pe părți firești ale unui proces de vindecare si devenire, ajuns cu regularitate la un anotimp propice lucrului cu straturi mai profunde, pe fondul creșterii capacității individului de se uita într-o lumină nouă la miezul vechilor probleme, dintr-o pozitie mai matură, pe care înainte nu o avea.

Întrebări de reflecție:

1 - Ce părți din mine însămi continuă să se maturizeze în tăcere în timpul unei recăderi așa cm firele noi de iarbă proaspătă își fac loc de sub covorul de fruneze?

2 - Dacă tocmai am căzut încă o dată, ce este totuși frumos în procesul acesta, în lumina apusului unor idei a căror vreme e pe cale să se încheie?

3 - Pe cine, dintre toți cunoscuții mei, aș fi încântată să am alături ca să îi arăt tabloul natural al anotimpurilor mele, știind că l-ar privi cu ochii fotografului și nu cu mila celui mai presus, nici cu nepăsarea celui ce ar trece pe lângă cu mintea la următoarea sa destinație?

25/10/2026

Când mi se critică felul de a facilita activități de practică filosofică, mi se spune că sunt prea caldă, grijulie și structurată și că de aceea parcă „sedez” în loc să „trezesc” prin provocări suficient de potente ale gândirii celuilalt. Accept critica, dar parcă nu m-aș scuza pentru felul în care procedez. Există atâtea moduri de a practica filosofia aplicată, psihoterapia, educația și coaching-ul și orice serviciu similar, încât sunt sigură că cei ce vor o hârjoană mai serioasă găsesc ei unde să se ducă și să-și rupă spatele mai satisfăcător.

Am fost comparată și cu o dușcă de alcool: cică fac să pară mai ușoară viața deși nu este, iar filosofii sunt de regulă foarte interesați de adevăr și cel mai departe de acesta, cu toate că-l caută zilnic, cu dedicare și perseverență metodică.

Stilul grijuliu de facilitare exprimă în primul rând un set de valori etice și se fundamentează pe o înțelegere (deși poate minimă) a neuropsihologiei umane. Impresia că „parcă e ceva neînregulă cu mine de trebuie să fiu îngrijit” are la bază presupunerea că grija ar fi potrivită numai în relații cu oameni considerați în prealabil ca fiind în „neregulă”. Asta desconsideră perspectiva deontologică în care a fi grijuliu este o formă de raportare respectuoasă față de alteritate. Criticarea menținerii unei stări de bine pe parcursul practicii filosofice presupune că tensiunile intelectuale care duc la întrebări, obiecții și noi concepte ar proveni exclusiv din afectarea stării de bine a celuilalt, ignorând faptul că disconfortul nu este întotdeauna productiv (uneori el strică dispoziția de a gândi critic sau de a colabora) și că disconfortul poate să co-existe cu starea de bine (de pildă când depunem efort într-o activitate sportivă și e greu, dar ne simțim bine să continuăm antrenamentul).

Este posibil totuși ca un facilitator să se folosească de stilul grijuliu pentru a seduce așa cm bunicile își ademenesc nepoții cu dulciuri și ecrane, având în spate pur și simplu o dorință de a fi plăcute și alese, făcând concurență neloială celor ce se ocupă cu educația mai strictă a celui care nu și-a dezvoltat un minim control asupra impulsurilor. Aici remarcăm cm ambele părți co-crează o astfel de situație, prin slăbiciunile lor. Este suficient ca una dintre părți să reușească a-și conștientiza și stăpâni impulsul pentru ca seducția să nu funcționeze.

Unele dezbateri profesionale menite a localiza filosofia practică pe piața serviciilor se concentrează pe articularea unor distincții între asta și domenii precum psihoterapia, educația și coaching-ul de „viață”, iar uneori aceste eforturi creează false diferențe care, în loc să ducă la o abordare integrată, duc spre o segregare disciplinară care-i dăunează clientului și apoi transferă răspunderea pe așteptările nepotrivite ale acestuia: „vă înșelați dacă credeați că suntem aici pentru psihoterapie”.

Psihoterapia, educația și filosofia practică nu sunt doar servicii, ele sunt și cadre de referință care oferă diferite lentile conceptuale asupra realității, ajutându-ne, în cel mai bun caz, să navigăm mai ușor printre provocările interpersonale, cu mai multă înțelepciune practică. Psihoterapia s-a dezvoltat în jurul unei perspective patologice, abilitatea centrală fiind diagnosticul diferențial care distinge între patologii, iar altă abilitate centrală este relaționarea menită să creeze experiențe emoționale corective și care restabilește starea de siguranță emoțională din care omul să poată gândi critic. Educația și practica filosofică care nu țin cont că omul are poate și nevoi adresate mai potrivit de psihoterapie riscă să accentueze patologia persoanelor respective. Psihoterapia care nu implică și niște suport în auto-educație și dezvoltarea autonomiei prin practică filosofică riscă să trateze individul ca pe o victimă perpetuă, la care psihoterapeutul îi rămâne veșnic mai presus. Domeniile acestea profesionale funcționează mai bine împreună.

Munca asupra „sensului comun” versus „sensul subiectiv” nu pot să fie separate, pentru că sensul comun este o abstractizare realizată de subiecți umani. Mai apoi, sensul comun nu reprezintă neapărat adevărul, ci este o construcție teoretică nelipsită de limitări și implicații pe care tot subiectul uman va tinde să le exploateze. Din acest motiv unul dintre principalele scopuri ale practicii filosofice este probabil ca omul să poată conține această limitare a propriei umanități, ca o recunoaștere că oricât ar aspira spre perspectiva divină, rămâne iremediabil captiv al perspectivei înguste și orizontului uman de moment. Asta nu-l face defect, doar uman. Modestia intelectuală îi fundamentează mai departe deschiderea către ceilalți, într-o călătorie nesfârșită spre înțelegerea naturii și a condiției umane.

Presupunerea că omul trebuie constrâns să-și recunoască limitele sau erorile nu prea stă în picioare. Pe deoparte există oameni care au dispoziția de a-și recunoaște limitele și implicațiile propriilor idei când sunt confruntați cu noi aspecte ale realității. Când le este dificil să schimbe o idee, de obicei ei recunosc că deși pricep logic, anumite probleme afective încă îi domină. Pe celalaltă parte sunt oamenii care nu au dispoziția de a-și pune la îndoială propriile idei, ale căror încrengătură psihologică în mecanisme de supraviețuire pur și simplu nu le permite asta. Cu ei orice insistență naște și mai multă opoziție. Ei au de parcurs un alt askesis, niște pași premergători de schimbare a dispoziției, care nu pot fi nici grăbiți, nici impuși din afară, cu atât mai puțin de o abstracțiune numită pompos „Logos”. Socrate întreba pe sofiști dacă metoda lor poate să faciliteze acest drum spre virtute și la cei care nu sunt dispuși precum discipolii lor deja convinși să încerce așa ceva. Sofiștii au umilit și au creat de fapt deseori condiții pentru dezvoltat mecanisme de gândire care funcționează ca reacții la umilire. Socrate, pe de altă parte a folosit recadrarea, o tehnică psihoterapeutică, atunci când a sugerat lui Clinias să ia provocările lor ca pe antrenamente, iar sofiștilor să-și revizuiască metodele în raport cu scopuri superioare interesului lucrativ individual.

Filosofia a fost numită de unii filosofi incomodă și violentă, ca și cm s-ar scuza în avans pentru lipsa lor de tact. Viața este cea de multe ori incomodă și violentă. Filosofia este mai degrabă o formă de iubire și aspirație față de înțelepciune, fondată pe prietenia dintre oameni care se îngrijesc reciproc de sufletele lor, încât violența și suferințele existențiale să nu le pervertească ci să le eleveze. Filosofia practică este un tip de terapie prin faptul că crește reziliența, adică recuperarea integrității sufletești după ce suferința și plăcerile și alte tentații o viciază. Spre deosebire de psihoterapia contemporană, terapia filosofică presupune că individul are capacitatea de a gândi rațional și lucrează cu facultățile cognitive superioare ale acestuia, se concentrează pe construirea unui nou mod de viață, spre deosebire de dezideratul psihoterapeutic de a duce la conștientizarea expirării mecanismelor defensive din jurul unor experiențe trăite în copilăria timpurie, când mințile noastre nu pricepeau complexitatea situațiilor pe care le tatonam doar cu corpul, cu simțurile, cu intuiția preverbală și cu imaginația. De multe ori psihoterapia este un acompaniament în ritm lent și personal spre realizarea că ne-am supra-echipat intelectual pentru a evita ceva frică de copil necoreglată de un celălalt semnificativ la momentul potrivit și pe care sistemul nervos ne-a învelit-o devreme în mecanisme sofisticate de-a o evita. Practica filosofică ne duce în altă direcție: în schimbarea relației noastre cu adevărul, în creșterea capacității de a gândi despre adevăr și în designul unui trai mai ancorat în prezent și în responsabilitate personală, la intersecția atâtor forțe determinante din viețile noastre.

24/10/2026

Hai să ne gândim la cm ar putea arăta protecția psihologică în fața agresivității psihologice în mediul fizic sau online. Spune-mi în comentarii dacă te-ai confruntat vreodată cu asta și cm ai reacționat. Lăsăm deoparte atacurile cu înjurături vulgare, că acolo ne dăm seama cu toții că n-are rost să ne obosim. În cel mai bun caz, cu un click pe „blochează”, scăpăm permanent de poluarea respectivă. Dar dacă apare abuzul psihologic fie online, fie fizic și te ia cu bullying intelectual, te manipulează dându-se mare cu pseudo-știința sa, practicând atacuri subtile la statutul tău social și uman, te etichetează psihologic sau te ia peste picior cu sarcasm și dispreț, sper că cunoști câteva strategii validate științific, de a face față acestor fenomene:

1 - Evitarea. În mediul online este cel mai simplu să dai block și să-i tai accesul la reflecțiile tale atacatorului, care le-ar folosi răutăcios, te-ar răni și apoi s-ar preface că n-a făcut nimic rău, că e vina ta, că nu știi de glumă, că nu suporți o critică numită de el constructivă, etc. Aceste replici ulterioare gen: „doar încercam să te ajut” sau „tu m-ai făcut să fac asta” și altele sunt jocuri psihologice documentate. În realitate nu avem nevoie de ajutor de la oricine, oricând și oricum. Iar răspunderea pentru un comportament aparține exclusiv adultului care-l practică, chiar dacă explicațiile unui comportament sunt multicauzale. Nu-i nevoie să ții un crocodil în sufrageria ta pe considerentul că așa înveți despre natură, îți întărești imunitatea sau cine știe ce alte argumente deșarte mai pot apărea împotriva unei retrageri sănătoase. Dacă poți evita, e bine să-ți protejezi sănătatea psihică, alegând alte moduri de învățare și autocunoaștere decât să tolerezi abuzul psihologic. Sunt conștientă că meseria mea mă predispune adesea să-mi încalc acest sfat și să stau de vorbă filosofic cu cel ce abuzează, că uneori există potențial de schimbare semnificativă acolo unde contează să apară, la făptași, nu mereu la cm se mai protejează victimele.

2 - Recadrarea. Când cineva își manifestă nevoia compulsivă de a te devaloriza, poți presupune că se simte foarte nesigur de sine și are un mare deficit de stimă de sine. Foarte probabil te invidiază – ție îți reușește ceva cu care el sau ea, în ciuda impresiei sale că te depășește în inteligență, nu se descurcă la fel de bine ca tine. Face asta pentru a-și crește sentimentul de influență și dominare, deoarece nu poate tolera să se simtă limitat(ă) sau fără putere. Te devalorizează pentru că că dacă tu ești mai jos îi mai trece din jenă, fără efort de confruntare cu sine. Ce ziceți, recadrarea interacțiunilor stresante mai reduce din impactul abuzului?

3 - Stingerea. Un comportament toxic se menține câtă vreme primește o recompensă, fie ea pozitivă sau negativă. Pentru cel ce abuzează psihologic recompensa este reacția ta emoțională și faptul că te dai peste cap să-i răspunzi ca unui om de bună credință – ceea ce nu este. Te folosește și te epuizează, strict pentru a se simți mai presus. Te consumă ca pe o țigară. Nu-i face bine nici lui, chiar dacă are impresia că se mai răcorește temporar prin a te pune la punct. A ignora total ce spune sau ce face înseamnă a-l priva de combustibilul atenției tale și astfel abuzul nu îi mai aduce plăcerea pe care o căuta.

4 - Decentrarea. Oamenii sunt mai cruzi în mediul online decât ar îndrăzni vreodată față în față, datorită iluziei de invizibilitate și anonimat. De asemenea ei sunt mai cruzi cu persoanele apropiate decât cu străinii, de la care ar risca răzbunare sau pierdere de statut. Conștientizarea că n-ar îndrăzni să facă așa ceva în față sau cu alții, te ajută să nu iei de bun ce-ți îndrugă? Persoana asta atacă un ecran, o proiecție. Nu te vede pe tine ca ființă umană completă. Doar își închipuie cine ești. Reprezinți ceva din sinele propriu, ceva ce urăște și n-ar putea recunoaște că el însuși este exact cm te descrie pe tine. Să te de-centrezi este să poți auzi răutățile pe care ți le aruncă fără să crezi că te descriu, chiar dacă tu, ca persoană rațională, ai o disponibilitate firească de-a te autocritica. Grandomanul n-o are. E posibil să nu te afecteze ce spune când începe cu replicile acelea ostile și devalorizante?

5 - Realism – nu te aștepta să se schimbe ei, lucrează mai bine la protejarea și îmbunătățirea rezilienței personale și reducerea investiției emoționale proprii în relația respectivă. Dacă nu îi poți evita, menține-ți expunerea minimă și încheie conversațiile cât mai sec și mai neutru. Creează și menține, pe de altă parte, relații cu persoane care reușesc să îți ridice moralul. Mai ales dacă ești nevoit(ă) să trăiești cu cineva care practică abuzul psihologic, contactul cu persoane ce aduc în viața ta diverși factori de protecție este indispensabil. Dacă ajungi să crezi că „nimeni nu te-ar putea suporta”, pentru că ți-a repetat-o de atâtea ori în ultimii ani, s-ar putea să-ți fie greu să te apropii de alți oameni. Dar dacă simți o liniște în interacțiunea cu altcineva, o speranță sau măcar că nu trebuie să fii constant pe fază, pentru că se poartă decent, îți poți permite să ai alte legături mai umane?

6 - Confruntare – uneori se potrivește să folosești calmul și rațiunea pentru a confrunta cu tact și relativă detașare o agresiune psihologică. Confruntarea mi se pare întotdeauna riscantă, dar uneori aduce mici victorii neașteptate în sensul reușitei de a restabili atmosfera protectivă. Dar a discerne când este un moment potrivit, nu-i întotdeauna ușor. Victimele chiar și temporare ale abuzului psihologic devin pe moment confuze. Dacă reușești să înțelegi ce se întâmplă și să îți păstrezi mintea limpede, poate că vei observa și profita de unele oportunități pentru a influența sau chiar schimba cursul acțiunii. Sunt bucuroasă s-aud despre astfel de mici reușite, pentru că ele ne mai întăresc reziliența și speranța că se poate și altfel.

Abuzul psihologic este definit printr-o constantă manifestare de comportamente verbale și nonverbale ostile, în urma cărora persoana vizată se simte oprimată, umilită, lipsită de energie, cu sentimente negative față de propria persoană și devalorizată. De obicei practicanții abuzului psihologic se leagă de persoane pe care le consideră rivali sau persoane percepute ca fiind mai slabe, care sunt într-o situație vulnerabilă sau care evident n-ar îndrăzni să abuzeze înapoi. Literatura de specialitate de obicei descrie ca abuz psihologic: insulta, invadarea teritoriului personal, contactul nesolicitat și nedorit, amenințări și intimidare, glume sarcastice, remarci inflamatorii, umilire prin comentarii defăimătoare, rușinare publică și alte ritualuri de degradare a stimei de sine, întreruperi inoportune, atacuri fățarnice, priviri dezgustate și a te trata ca și cm nu ai conta. Abuzul psihologic dăunează victimelor, dar și celor care observă ce se întâmplă, performanței sistemice a familiei sau a organizației și chiar și celor ce îl practică. Abuzul psihologic destabilizează sentimentul subiectiv de securitate emoțională, adică sentimentul de a te percepe în afara pericolului, pentru care e necesar să simți că poți face față situațiilor prezente și anticipate.

De aceea, primul pas este întreruperea abuzului, prin separarea agresori. Recuperarea începe cu protecția. Restabilirea sentimentului de siguranță emoțională necesită apoi reglarea sistemul nervos, restructurarea cognitivă (demontarea credințelor false insuflate de agresor și recuperarea capacității de a gândi critic), apoi treptat redescoperirea valorilor personale, recăpătarea autonomiei și procesarea traumei. Refacerea rețelelor de sprijin este indispensabilă pentru a contracara efectele izolării.

23/10/2026

Viața contemplativă - mai este timp pentru ea?

După încă trei săptămâni în care am fost complet captivată de activități, am găsit puterea să las totul neterminat și să ies la o plimbare. Mă duc la masaj, adică îmi dau întâlnire cu propria spinare, care mă ajută să duc zilnic poverile absurde ale imperiului supra-reglementării administrative.

Nu pot spune mai mult, pentru ca ieri sporovăiam cu un coleg despre cm pe tramvai nu mai poți întâlni privirea nimănui -- toate privirile sunt captive ecranelor. Măcar pe fereastră de ne-am mai uita să vedem cm se descurcă alții cu smulgerea propriilor fețe din acest lipici invizibil. Acum, pășind prin orășelul acesta, mă uit să văd dacă mă mai impresionează frunzele tomnatice. Realizez că toată munca mea din ultimii ani m-a distras de la conștientizarea faptului că și traseul meu prin viață este ca al lor. Te miști, nu te miști, la un moment dat te desprinzi și devii humă. Rămâne numai urma digitală a unei lipse de contact și de prezență, paradoxal denumită conexiune. Mi-e și rău când n-am semnal. Apare un sevraj. Voi l-ați observat? Dar mi-e și bine: ca la masaj, contactul senzorial cu lumea fizică este deosebit de relaxant.

22/10/2026

Mi-am reconfirmat pentru înca trei ani rolul de membru în echipa editorială a Jurnalului de Analiză Tranzacțională. Citesc articolele înainte de a fi publicate și transmit observațiile și recomandările mele editorului împreună cu observațiile și recomandările unui alt revizor, iar editorul menține legăura cu autorul pentru definitivarea articolului înainte de publicare.

Activitatea de revizuire și examinare critica a unui articol este o oportunitate si o provocare atât pentru revizori și pentru autori. Pentru mine este un exercițiu de comunicare cu un aer epistolar, parca ne-am trimite scrisori atent lucrate, care îmi amintesc de prietenia dintre Seneca si Lucilius, de pildă -- doi stoici în căutarea Logos-ului. Doar ca eu nu stiu, ca revizor, cine este autorul. Iar autorul nu știe cine sunt eu, revizorul. Este o întâlnire cu un necunoscut, pe care eu îl tatonez prin scrisul său, iar el sau ea își privește ulterior scrisul prin ochii unor cititori atenți, dar anonimi. Este un mod de a face ca textul și feedback-ul la text să "vorbească de la sine", în loc să dobândească în mintea cititorului prea repede ceva din prejudecățile proprii despre celălalt, când celălalt ne este chiar și puțin familiar.

Accesul la TAJ este implicit pentru membrii ITAA , în contul cotizației. Pentru ceilalți presupun că există un cost de abonament. Motivul pentru care consider că merită abonarea este că articolele sunt mereu inspiraționale, acoperă o diversitate de domenii ale psihologiei sociale A.T. și marchează cumva istoricul reflecțiilor critice asupra practicii analiștilor tranzacționali din această perioadă; vedem cm evoluează modelele teoretice și conceptele din AT ca răspuns la cm avanseaza tehnologia și la provocările geopolitice prin care trece umanitatea. Toate ne ridică întrebări fundamentale.

_________
Imaginea este de pe site-ul Asociației Internaționale de Analiză Tranzacțională (ITAA)

19/10/2026

17/10/2026

Aseară am fost la un club de lectură. Ce parcurs dificil pentru spiritul prins in probleme cotidiene, relativă însingurare și prea multă social media! Să vă împărtășesc: încă de pe stradă, înainte să ajung aici, eram plictisită: că e departe, că sunt obosită, ca pot citi și acasă. Dar m-am dus, mânată de ceva ce nu avea încă putere, dar persista: o vagă lehamite de a mă întoarce la rutina mea cu care mă văd zilnic.

La sosire mi-a fost greu să aleg o singură carte. Devenise un evebiment unic, ca viața și trebuia să aleg bine, nu să pierd vremea cu ceva plictisitor care se ascunde în spatele unei coperți atrăgătoare. Cineva exact după copertă a ales... de ce nu? Eu mi-am luat Seneca, despre liniștea sufletului, cu întrebări despre de ce am o viață atât de plină de activități și implicit neliniști, din moment ce îmi place linișea.

Seneca nu m-a lămurit de la primele pagini, dar m-a lăsat cu o idee: e posibil ca unii dintre noi să suferim de o veșnică nemulțumire, să nu putem sta prea mult cu nimic și să vedem schimbarea și mișcarea ca pe un soi de leac. Ah, Seneca mi-apărea aici ca un sfătuitor arbitrar de pe stradă, care stă cu pancarta predicativă, pe care omul contemporan nu-l ia în seamă... că se grabește. Soluția lui Seneca era studiul și moderația. Ambele cu precădere despre propria persoană, propriile activități și cei pentru care le întreprindem.

Imaginea atașată surprinde ceva ce nici nu am conștientizat la acel moment: că s-au reactualizat amintiri vii din anii de școală. Inclusiv senzația de a fi blocați aici până "se sună", obligați să ne facem temele și găsind în noi înșine moduri de a ne bucura de darurile inevitabilului prezent. Inclusiv dorul de-a citi în liniște, împreună cu alții care fac același lucru.

Mi-a plăcut și mi-a displăcut. Valoarea unui club de lectură este însă dincolo de aceste impresii. Ce ziceți? De ce este valoros de fapt?

15/10/2026

Casă pentru visători - opera artiștilor Renée Renard și Ciprian Chirileanu - susținută de eseul Construire, locuire, gândire (1954) al lui Martin Heidegger și cartea Poetica spațiului (1957) de Gaston Bachelard - pune laolaltă două concepții despre locuire. Locuim în ce ne construim noi înșine: nu e vorba doar de spațiul fizic, ci de un mod de a fi în lume. Locuim în poveștile pe care ni le spunem. Locuim în cuvintele pe care le folosim zi de zi unii cu alții și în scenariile pe care le jucăm unii cu alții. În locuințele noastre interioare, acolo unde visăm și ne gândim, unde ne temem și unde ne ținem ascunse lucrurile rușinoase, prețioase sau la care nu suntem în stare să renunțăm chiar dacă le-a trecut vremea de mult timp deja, avem diferite tipuri de camere, cufere, sertare pe care un atelier de dialog filosofic pornind de la artă ne ajută să le explorăm parțial și să le aducem la lumină temporar, cât să reflectăm asupra modurilor în care ne construim locuirea în lume, ca ființe umane.

Construcția unui spațiu de locuire, asemeni construcției unui mod de viață filosofic este un parcurs lent, uneori zgomotos, deseori dezordonat și care lasă în urmă resturi la care ne gândim că „ne-or servi cândva” sau cărora nu le vedem valoarea și ne grăbim să scăpăm de ele poate prea curând.

Noaptea ni se îmbină fragmente de realitate cotidiană în povești de visare nemaipomenite, uneori imposibile, dar care reprezintă colosala muncă a minții umane de a face ordine în haosul avalanșei de date care ne invadează zi de zi de când am venit pe lume.

Vă invit pe 28 octombrie de la 18:00 la 20:00 să exersăm arta conștientizării acestui proces creativ care este percepția, prin care noi nu doar captăm ci și organizăm într-o poveste ceea ce ne apare apoi îi dăm numele de realitate și ne comportăm ca și cm am fi unul dintre personajele acelei povești.

Dacă ați văzut acest anunț și ați citit până aici, vă propun să scotociți la propriu prin locuința voastră și să aduceți cu voi un obiect pe care nu l-ați mai văzut și folosit de mult timp, dar care era pe-acolo printr-un sertar, ținut cu scop imprecis, pentru o dată nedeterminată sau despre o dată pe care are rolul s-o reamintească și s-o păstreze, într-o formă simbolică, într-un sertar.

12/10/2026

Uneori când sunt la o întâlnire socială sau o cină cu familia extinsă, fantazez despre cm ar fi să ne purtăm ca la o întâlnire de grup de tipul acesta, Askēsis: exerciții filosofice, unde toți ascultă pe fiecare în ordinea în care fiecare urmează să spună ceva și toți stau cu fiecare pentru a întreba, asculta și fi pătrunși de mesajele esențiale ale persoanei respective? Cum ar fi dacă din când în când mica noastră comunitate de la o întâlnire de socializare s-ar angaja în meta-reflecție, adică ar discuta puțin și despre calitatea și limitele interacțiunii și relațiilor noastre? Dar dacă am avea un acord tacit că ne urmărim unii altora argumentele explicite și implicite și că le identificăm problemele și motivațiile încă nevăzute, din care ele apar?

Consultarea filosofică a fost (când a avut loc) mai mult o șicană în familia mea de origine și în multe dintre grupurile sociale pe care le-am frecventat. Mai demult discuțiile se aprindeau și se împrăștiau vizibil în multe direcții simultane pentru că nucleul social nu era destul de unit să le țină laolaltă sau să le ia pe rând -- ajungeam des la "fiecare în filmul lui". Sau se producea o împărțire de roluri: doi se certau ca pe scenă, ceilalți eram ori gură cască la ei ori ne făceam propriul nucleu la celălalt capăt al mesei.

Important este însă traseul invers: cm revenim la subiect? La subiectul uman... Acesta face totuși un efort de exprimare. E ceva important pentru el sau ea aici. Dar și pentru noi, ca colectiv. Există o miză. Sau mai multe. E greu s-o numim? Cât este de permis a juca "cu cărțile pe masă"? O fi necesar sau pur și simplu interesant pentru oameni să se ascundă unii de alții, de ei înșiși și de cele inexplicabile, neplăcute sau care se reflectă cumva negativ asupra imaginii proprii?

Totuși, au existat și suficiente momente în care cineva „n-a scăpat nechestionat” și s-a încheiat discuția socratic, în coadă de pește. Activitățile practice cotidiene ne-au dat pauze lungi de la conversațiile filosofice spontane. Însă tot acelea sunt cele mai frumoase amintiri, nu-i așa? Voi nu spuneți cu nostalgie despre când ați avut atunci o discuție de ore întregi, de parcă nu mai era nimic altceva de făcut în lume?

Îmi pare bine să particip în aceste oaze săptămânale de întâlnire comunitară, unde chiar dacă ne stabilim că ne oprim în două ore, indiferent unde ajungem cu conversația și chiar dacă nu concluzionăm decât preliminar, ne adunăm câți suntem în ziua aia și ne aplecăm asupra unor chestiuni care ne cheamă dincolo de interesele practice, spre identificarea principiilor și spre examinarea vieții umane.

Fiecare este mai abil în unele aspecte ale practicii și mai stângaci la altele. E ok să fie așa. De aceea nu suntem nici unul expertul care învață pe alții, ci învățăm unii cu alții devenind pe rând facilitator și respectiv protagonist.

11/10/2026

În arheologia subiectului uman, ca și în fotografia unei frunze tomnatice, trebuie privit prin acesta spre lumină și așa se revelează micile fluxuri conectate din interior.

Înainte de căderea frunzei, copacul recuperează o parte din resursele ei și le redistribuie către alte părți ce urmează să crească, așa ca într-o reorganizare a vieții de la un anotimp la altul. În mod similar poveștile pe care ni le-am spus, prin care ne-am înțeles pe noi înșine și propria experiență, care ne-au oferit cândva orientare, coerență si o oarecare protecție, care ne-au ajutat să suportăm o pierdere, să ne explicăm un eșec sau să facem față unor anticipări înspăimântătoare, sunt povești care ajung la un moment dat să nu mai corespundă experienței și vieții noastre prezente. Atunci recuperăm din ele ce merită păstrat, revizuim ce necesita actualizare și renunțăm la ce a s-a deteriorat.

Aceste transformări sunt firești și naturale. Noi mai mult ne însoțim în ele și ne sprijinim a le tolera și integra în experiența umană a trecerii, ce pentru noi presupune pierdere, dezorientare și nevoi de coerență și siguranță ce poate că se intensifică în procesul de desprindere. Ce mai păstrăm din poveștile cu care nu ne mai identificăm este poate o înțelegere nouă asupra concluziei care ne-a limitat și delimitat protectiv și restrictiv.

Dacă tocmai ați fost la o plimbare pe afară, trimiteți-mi în comentariu o fotografie cu o bucată din natură care v-a atras atenția și scrieți-mi o propoziție aforistică despre ce nouă sau veche poveste de viață vă inspiră.