11/08/2026
Fetița mea de 6 ani are multă forță interioară. :)
Are inițiativă, idei, energie, opinii clare și o nevoie puternică de a face lucrurile în felul ei. Are acel „foc interior” pe care, dacă îl privești doar prin prisma comportamentului, îl poți numi uneori încăpățânare, opoziție sau tendința de a-i conduce pe alții.
Dar, din perspectiva mea de mamă și de psiholog clinician care lucrează de ani de zile cu copii și părinți, eu văd altceva.Văd o resursă care are nevoie să fie educată, nu stinsă.
Cred că aici se află una dintre provocările importante ale parentingului de astăzi: cm îi învățăm pe copiii cu multă forță interioară să își folosească această forță în relație cu ceilalți, fără să încerce să îi controleze? Pentru că există o diferență foarte importantă între control și leadership.
Controlul spune:
„Toată lumea trebuie să facă ce spun eu.”
Leadershipul spune:
„Am o idee. Cine vrea să mă ajute?”
Diferența poate părea mică atunci când vorbim despre copii, dar din punct de vedere al dezvoltării este importantă.
Pentru că leadershipul păstrează inițiativa copilului, dar introduce treptat și ceva ce copilul încă învață: perspectiva celuilalt.
„Eu am o idee, dar și tu ai una.”
„Eu vreau asta, dar tu poți să vrei altceva.”
„Eu știu cm aș face, dar nu înseamnă că trebuie să faci și tu la fel.”
Această capacitate de a rămâne conectat la propria perspectivă, în timp ce poți ține cont și de perspectiva celuilalt, se dezvoltă în timp. Este parte din dezvoltarea autoreglării, a funcționării executive și a competențelor sociale. Nu apare pentru că îi spunem copilului: „Fii cuminte.”
Se construiește prin relație, modelare, co-reglare, limite, experiențe repetate și foarte multă practică.
Cercetarea actuală susține tot mai clar faptul că autonomia copilului nu înseamnă absența limitelor. Dimpotrivă, copilul are nevoie de autonomie susținută în interiorul unei structuri oferite de adult. Are nevoie să poată alege, să inițieze, să încerce, să greșească și să participe, dar are nevoie și de un adult care să rămână adult.
Și aici cred că apare una dintre dificultățile parentingului actual.
Am făcut foarte bine că ne-am îndepărtat de parentingul autoritar, în care copilului i se cerea să asculte fără să fie ascultat.
Dar uneori am mers în cealaltă extremă. Am început să punem semnul egal între copil și adult.
Negociem cu copilul aproape orice. Îi cerem să decidă lucruri pentru care încă nu are maturitatea emoțională și cognitivă necesară.Îi explicăm atât de mult încât explicația devine negociere.Îi cerem acordul acolo unde copilul are nevoie, de fapt, de structură și siguranță.
Copilul are nevoie să fie ascultat. Are nevoie să i se explice. Are nevoie ca emoțiile lui să fie luate în serios. Are nevoie să simtă că opinia lui contează. Dar nu are nevoie să aibă aceeași putere decizională ca adultul în familie.
Și cred că este important să spunem asta fără să ne întoarcem la autoritarism.
Un copil poate fi respectat profund și, în același timp, părintele să spună:
„Înțeleg că nu îți place. Decizia aceasta o iau eu.”
„Poți să fii supărată. Regula rămâne.”
„Vreau să aud ce crezi. După ce te ascult, eu voi decide.”
„Poți să alegi între aceste două variante. Nu poți decide dacă mergem sau nu.”
Pentru mulți copii, această poziție a adultului este liniștitoare.
„Mama mă ascultă, dar nu trebuie să conduc eu.”
„Tata ține cont de mine, dar el știe când trebuie să spună nu.”
„Pot să spun ce gândesc, fără să trebuiască să decid eu pentru toată familia.”
Asta este diferența dintre respect și egalitate de rol.
Copilul și adultul au aceeași valoare ca persoane.
Nu au însă aceeași responsabilitate, maturitate sau autoritate în familie. Iar limitele sănătoase nu intră în contradicție cu atașamentul.
Din contră, relația sigură oferă cadrul în care copilul poate să își dezvolte autonomia fără să fie nevoit să preia controlul.
Cercetările recente privind co-reglarea arată tocmai importanța adultului ca partener în dezvoltarea autoreglării copilului: copilul nu învață să se regleze doar fiind lăsat să se descurce singur, ci prin experiențe repetate în care adultul îl ajută să treacă prin situații dificile și, treptat, transferă această capacitate către copil.
De aceea, atunci când văd un copil cu un nivel ridicat al controlului, nu mă grăbesc să mă întreb:
„Cum îl fac să asculte?”
Mă întreb:
„Ce încearcă să controleze și de ce?”
Are nevoie de mai multă autonomie?
Are nevoie de mai multă structură?
Are prea multe alegeri și prea puține responsabilități reale?
Are nevoie să simtă că este competent?
Îi este greu să tolereze faptul că ceilalți oameni pot avea alte idei și alte nevoi?
Are suficient spațiu pentru joc liber, inițiativă și explorare?
Sau, dimpotrivă, adulții au ajuns să negocieze atât de mult cu el încât copilul a învățat că orice limită poate fi rediscutată?
Pentru că un copil care încearcă permanent să controleze nu are întotdeauna nevoie de mai mult control din partea adultului.
Uneori are nevoie de mai multă putere legitimă.Să poată face lucruri singur. Să aibă responsabilități.
Să contribuie. Să ia decizii potrivite vârstei lui.
Să rezolve probleme reale.Să simtă că este competent.Iar apoi, în relațiile cu ceilalți, să învețe limita:
„Poți avea o idee. Nu poți să le dai ordine tuturor.”
„Poți să conduci jocul, dar trebuie să îi asculți și pe ceilalți.”
„Poți să îi arăți cm ai face tu, dar nu poți decide în locul lui.”
„Poți să fii lider, dar un lider nu îi face pe ceilalți să facă ce vrea el.”
Asta încerc să îi ofer și fetiței mele. Nu vreau să îi reduc intensitatea. Nu vreau să îi spun că este „prea mult”. Nu vreau să îi sting inițiativa doar pentru că uneori este dificil de gestionat.
Vreau să o ajut să învețe ce să facă cu această forță.Să transforme controlul în responsabilitate.
Impulsivitatea în inițiativă. Nevoia de a conduce în capacitatea de a organiza. Sensibilitatea pentru relații în empatie. Dorința de a influența în leadership.
Copilul are nevoie sa învețe cm să fie puternic fără să îi micșoreze pe ceilalți.
Și cred că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem construi în dezvoltarea unui copil: să își păstreze "focul", dar să învețe să îl folosească pentru a construi, nu pentru a domina.Să aibă putere, dar și responsabilitate.
Să aibă voce, dar și capacitatea de a asculta.
Să aibă inițiativă, dar și empatie.Să poată conduce, fără să fie nevoie să controleze.
Adina ❤️
