Cabinet individual de psihoterapie Ivănescu Gabriela

28/04/2026

Specializări:
- terapie spirituală
-terapii de cuplu și individuale
-terapia copilului autist

Adresa : județul Neamț, comuna Alexandru cel Bun, sat Viișoare, str. Tipografului nr. 19

15/04/2026

Luceafărul

Îmi amintesc o seară când am plecat în oraș. Era de pe vremea în care stăteam mai mult la Cuiejdi iar orașul nu-mi era așa de familiar. Era sâmbătă sau duminică seara. Când ne-am urcat în mașină tocmai se lăsa ușor seara. Aveam loc pe partea dreaptă a mașinii, pe la mijlocul autobuzului, la fereastră. Era aglomerat, lângă mine stătea cineva dar nu pot spune dacă era cunoscut. Bănuiesc că era o persoană străină și părinții găsiseră loc în altă parte iar mie mi-au găsit loc acolo. Aveam vreo cinci ani. Cred că la început au stat în picioare pe culoar și m-au lăsat pe mine să stau jos pe locul găsit liber de la fereastră.
Pe parcurs ce înaintam spre oraș mașina se golea de călători și au găsit și ei locuri libere. O parte din călători au coborât la Gârcina, în diferite stații.
Drumul era destul de lung, 14 km., și mașina îl parcurgea într-o oră și jumătate.
Mi-l amintesc pe tata stând în picioare pe culoar în stânga mea, iar eu mă uitam cu mare poftă pe grem. Era o experiență pe care voiam să o trăiesc în fiecare detaliu. Mă uitam la toate casele, la toată lumea de pe drum. Cu cât se lăsa seara pe la case se aprindeau lumini. Am început să mă bucur de întunericul în care se afunda satul, apoi am început să vânez cu privirea luminițele de la fiecare casă. Mă bucuram și de întuneric dar și de lumini. Mi-era drag tot ce mi se oferea.
După ce am trecut de centrul comunei și am intrat pe asfalt autobuzul a început să prindă viteză iar eu nu apucam să mă bucur de ceea ce vedeam pe fereastră. În plus, becurile de la case spărgeau întunericul și nu mă puteam bucura de el. Dar nici de lumină nu mă puteam bucura. Erau luminițe palide, lipsite de strălucire, gălbui parcă și abia le puteam vedea din viteza mașinii. Am profitat de faptul că tata venise pe culor în fața mașinii și privea prin parbriz, de lângă șofer, la lumina farurilor. În autobuz era întuneric ceea ce era bine. M-am dus pe culoar la tata să privesc drumul. El părea că se bucură că vreau să stau cu el.
La un moment dat mi-a arătat cu mâna Luceafărul. Era o stea mare pe cer chiar în fața mașinii iar mașina gonea parcă spre ea. Pentru că eram încă în zonă cu case luminate palid sau mai mult în întuneric, Luceafărul era cea mai strălucitoare lumină.
Farurile măturau șoseaua cu un covor de lumină care se desfășura continuu, pe stânga și pe dreapta erau case multe dintre ele în întuneric sau cu câte o lumină chioară la câte o fereastră și în față pe cer Luceafărul mare și strălucitor. Eram fascinată, iar autobuzul părea că urmează steaua. Părea că steaua ne duce unde vrea ea și noi o urmăm.
La un moment dat pe stânga și pe dreapta au apărut stâlpi de iluminat. Dar Luceafărul era tot acolo în față, mai puternic decât luminile de pe drum.
Când am intrat în oraș stâlpii au început să fie din ce în ce mai deși iar luminile lor concurau cu Luceafărul. Steaua era acum ușor într-o parte, pe stânga, iar în față lumina orașul. Zecile de blocuri, fiecare cu zeci și sute de ferestre la care străluceau lumini, plus luminile de pe stradă, dădeau impresia că intru într-o împărăție luminată.
Dacă până atunci luminile de la case erau gălbui și ascunse de geamuri mici, orașul era scăldat într-o lumină albă, lăptoasă iar Luceafărul începea să pălească sub forța luminilor din oraș.
Îmi amintesc apoi, după ce am coborât din autobuz și ne-am dus la noi în apartament, la erajul patru, când s-a deschis ușa, am avut aceeași impresie că intru într-un palat.
Obișnuită cu plafonul înclinat și jos din bucătăria bunicilor unde stăteam cel mai mult în timpul zilei și cu becul lor galben ce atârna din plafon, acum, în apartamentul care era de fapt micuț, holul părea foarte înalt iar lumina albă de neon îi dădea parcă și mai multă înălțime.
Totul aici era în unghiuri drepte, curat, alb și aliniat. Pentru mine era nou. Liniile ușor curbate ale pereților casei bunicilor, pereții ei văruiți în care bunica punea sâneală — o soluție de colorat varul pentru a-l face mai rezistent la fum — galbenul lor de seară la lumina becului, toate astea contrastau și erau infinit mai mici față de somptuozitatea apartamentului care în fapt avea doar două camere, un hol, o bucătărie și o baie. Însă pentru mine pe lângă căsuța bunicilor părea un palat copleșitor.

Fragment din viitoarea carte „Vârstele inocenței”

15/04/2026

13/04/2026

Pentru majoritatea oamenilor care sunt în zona creștin ortodoxă religia este constrâgere. Pentru foarte puțini, credința este libertate.

Dintre cei pentru care a fi creștin este constrângere o mare parte își doresc această constrângere, pentru că se tem de libertate. Libertatea este responsabilitate și pentru mulți oameni acest gen de libertate este comparabil cu a fi aruncat într-o apă mare când de fapt nu știi să înoți.

Cei care nu suportă constrângerea pentru că asta îi pune în inferioritate aleg să vadă alt aspect negativ al vieții. Dacă primii vedeau pericolele vieții ca responsabilitate și necunoscut, aceștia văd pericolul constrângerii din partea altor oameni care își caută superioriratea și protecția prin religie.

Ortodocșii mai întâi sunt protejați sub umbrela bisericii apoi dezvolta un ego spiritual care-i face să se creada superiori celor care nu frecventează biserica sau nu se supun normelor și regulilor ei în totalitate și cu exactitate. Mulți dintre ei nu doar că se consideră buni creștini și mai ales ortodocși, ca să se diferențieze de alți creștini ( catolici, protestanți, luterani,...) care sunt văzuți ca sectanți, dar au introdus reguli suplimentare și o dogmă care să complice înțelegerea sau acceptarea creștinismului ortodox de către necunoscătorii care s-au temut de constrângere, adesea reguli locale aduse din vechile religii sau de propriile superstiții.

Cei care se tem de constrângerea religiei se declară atei sau agnostici. Dar mulți dintre ei atacă biserica pentru că se simt scoși în afara unei comunități din care și-ar dori să facă parte. Pentru că și ei ca și ortodocșii și-ar dori să aparțină și se tem dacă văd că pătura lor socială se subțiază. Se simt excluși dar nu vor să participe la constrângere.

Nici unii nici alții nu sunt creștini. Dar practica religioasă a fost mereu curățată de erezii de capete luminate ale bisericii care au dezbătut fiecare ritual în ședințe și concilii.
Așa că ritualul dogmatic a rămas la o simbolică adevărată pe care fiecare o înțelege puțin în functie de nivelul fiecăruia de constiință dar cei mai mulți o urmează fără să știe ce fac.

Pentru că li s-a impus un ritual și pentru că e ritualic devine liniștitor și plăcut simțurilor, rutina lui îi calmează și se simt bine practicându-l.
Iar faptul că o comunitate îl practică oferă și sentimentul apartenenței la grup, spulberând și cealaltă frică pe lângă frica de necunoscut a vieții, frica de abandon.

În mostenirea tribală veche, frica de abandon se traduce foarte exact cu frica de moarte, frica de a fi ,,țapul ispășitor". Pentru că în trecutul îndepărtat al omului, o molimă sau cataclism venit asupra tribului însemna că dumnezeul acelui trib a pedepsit tribul pentru anumite păcate. Iar tribul printr-un ritual de îmbunare al dumnezeului răzbunător, alegea o jertfă care la început era un om care era exclus din trib și trimis în pustiu. Acesta era țapul ispășitor. Ulterior el a devenit un animal. Dar nimen-a uitat că putea fi om și la mod subtul practica a continuat cu oameni. Pâna și Iisus a fost exclus din comunitate ca pe tapul ispăsitor dar El a fost mielul lui Dumnezeu.

Pentru că oamenii lui Dumnezeu sunt comparați cu oile care vor sta la dreapta lui Dumnezeu la sfârsitul lumii, iar caprele, cei păcătoși vor fi separați de cei aleși vor fi puși la stânga Domnului. Stânga este simbolul trecutului și al atasamentului iar dreapta este simbolul viitotului. Asta v-o poate spune orice psiholog bine pregătit, prin studii clinice nu prin arta ghicitului.

Religia se construiește pe traditie, limbajul nu poate să se facă explicit tututor oamenilor pe nivelul lor de conștiință decât folosind aceste repere dintre trecut care au fost cândva ritualice și au oferit plăcere. Țapul ispăsitor a devenit jerta animală care a ajuns la noi în găina dată mortului peste mormânt dar și la masa de la praznice. Fiecare spune că se roagă aceluiaș Dumnezeu și în felul acesta societatea a fost organizată.
S-a potolit frica majoritatii și au fost cumințiți. Pentru că frica generează reacție si actiunea născută din frică e crimă, război, răzbunare.

Însă nu toți se roagă aceluiaș Dumnezeu în adâncul sufletelor lor. Mulți fără se știe, pentru că păstrează frica de dumnezeul cel răzbunător în sufletele lor, de fapt se închină spiritelor celor morți, nemântuiți, suflete înfometate care au rămas atașate de pământ si de lumea materiala și care așteaptă pomană și ajutor de la cei vii.

Asa că și necredincioșii care cred în spirite cred într-un adevăr făcut de necredința lor și a celor răposați care n-au găsit calea.

Biserica nu se poate opune acestora. Trebuie să-i includă, să-i ajute, atât pe vii cât și pe morți. Iisus insuși a venit cm spunea el ,,pentru oile cele rătăcite ale lui Israel".
Dar adevarații Sfinți sunt cei care nu vor pomana pentru ei, să se îmbete cu aroma mâncării la masa de la praznic potolindu-și propria foame pntru că fiind fără trup nu se mai pot bucura de plăcerile mâncării dar nu vor să renunțe la atașamentul față de cele lumești printre care și mâncarea.

Adevărații Sfinți pentru că sunt Una cu Dumneze și Dumnezeu este energia vieții din toți și este Tot, după cm i-a spus lui Moise când Dumnezeu i s-a arătat într-un tufis arzând: ,,Eu Sunt Cel ce Este", adica tot ce este, acești Sfinti se bucură la praznice de hrănirea celor flamânzi și de comunitatea care se creeaza la masă.
Se bucură de risipirea fricii, risipire care se creează cu ocazia unei pomeniri. Sfântul n-are nevoie să fie pomenit ca pe un mort care are nevoi ci ca pe un viu care nu mai are nicio nevoie și ar dori să împărtășească această risipire a fricii lui cu cei care îl pomenesc. Nu e frică ci iubire.

Iar credința e libertate să vii sau să nu vii la masă, dar venind ești viu și nevenind ești mort pentru că eul personal apelează la cele două frici: frica de abandon și frica de necunoscut ca să te subjuge.

Deci pustnicii care nu vin în comunitate nu vin pentru ca sunt cu Dumnezeu acolo unde sunt. Ceilalți nu vin de frică. Frica de constrângerea bisericii.
Sfinții și pustnicii pot veni daca vor dar dacă o fac se întâlnesc cu dumbezeul celor care se tem și care hrănesc morții. Iar opacitatea minților acestora îi întristează pe Sfinții în viață, vorbele lor de judecată și de condamnare le scade chiar vibrația și îi poate înspăimânta trezind în ei ego-ul adormit.

Libertatea e peste tot pentru că Dumnezeu e peste tot. Dar și frica e peste tot pe unde un eu egoist, de om sau de animal se exprimă.
Credința e libertate dar numai cei liberi știu asta. Iar cei prizonieri propriului ego invidiază această libertate.
,,Iartă-i Doamne că nu știu ce fac!"

Pentru că Iisus din această cauză a fost răstignit și din cauză că a combătut ritualurile. El vindeca în ziua de sabat și nu tinea post. I se dăduse vestea de ,,mâncător și băutor".
Dar înainte de a-și începe lucrarea a postit 40 de zile în pustiu, ca să potolească eul egoist care credea că nu se poate trăi fără hrană și fără apartenența la grup.
Nu ca să impresioneze pe alții și să le aparțină lor ca și cm grupul socia ar fi dumnezeu.

18/03/2026

De când a început războiul din Ucraina urmăresc un fenomen – nu trist, ci grotesc! De trei ani, avem un război brutal la graniță – crime de război, execuții scurte (atât civili cât și prizonieri), răpiri de copii, orașe rase de pe hartă, zeci de mii de familii distruse. Și totuși, în România, compasiunea față de victime a devenit motiv de batjocură.

Fiindcă a devenit aproape jenant, în România, să te solidarizezi cu victimele. Spui că Ucraina a fost atacată, că Rusia e agresorul – ești imediat catalogat drept „naiv”, „sorosist”, „sensibil”, „sclavul Ursulei”, „slăvist”, că nu „vrei pace”. ”Du-te bă tu acolo să lupți dacă îl iubești atât pe actoraș!”...

Te uiți la comentariile de la știri despre sute de mii de destine distruse, execuții de prizonieri, despre bombardamente îngrozitoare, despre crime documentate, familii înghesuite în beciuri, despre veterani desfigurați, fără mâini și picioare, orașe și sate în ruine – și ce găsești? Glume despre „actorașul Zelenski”, meme-uri cu „Bucha, regizat”, sarcasme despre „slavă Ucrainei” și un val de reacții răutăcioase, de parcă moartea altora ar fi un prilej de spectacol batjocoritor. E o formă de „castrare emoțională” colectivă, care a pătruns adânc în societate.

Zelenski, tocmai pentru că e empatic, uman, decent – e ridiculizat. În schimb, Putin e văzut ca „bărbatul adevărat”, liderul dur, autoritar, patriot. România cultivă de mult un tipar cultural al șmecheriei reci și al masculinității toxice. Emoția e disprețuită. Compasiunea e slăbiciune. Gândirea critică, „progresism.

Ajutorul pentru refugiați? Motiv de ură. Disprețul față de femeile ucrainene care au fugit cu copiii s-a manifestat în cele mai josnice forme. S-a răspândit narațiunea că „statul le dă lor și nu nouă”. Asta nu mai e doar propagandă rusă. E degradare morală autohtonă. E invidie socială, frustrare, misoginism și cinism împletite într-un discurs care devine tot mai acceptabil și mai prezent.

Cei care gândesc limpede, care simt compasiune, care înțeleg ce se întâmplă cu adevărat, tac. Oamenii buni nu vor să fie luați peste picior. Nu vor să li se spună că sunt „penibili” dacă afișează un steag al Ucrainei sau scriu un mesaj de susținere. Puținii oameni care sprijină Ucraina prin fapte reale sunt amenințați! Asta e tragedia: nu doar haterii domină spațiul public – ci faptul că cei lucizi, empatici și demni preferă să tacă.

În Europa, în gări și pe ziduri, vezi steaguri ucrainene, afișe, campanii civice. În Bulgaria, o țară slavă, cu tradiții rusofile, vezi tricouri și șepci cu steagul Ucrainei vândute la chioșcuri. În România – nimic. La noi, solidaritatea e considerată jenantă și de evitat. Nici o universitate sau vreo instituție nu a afișat vreo urmă de solidaritate cu drama Ucrainei. Poate e bine să nu îl supărăm pe Putin...Poate e mai bine să nu ne atragem miștourile sau chiar furia concetățenilor „suveraniști”. Care declamă sus și tare ”nu-mi pasă de Ucraina, mie-mi pasă de România”.

Această tăcere generalizată a oamenilor decenți e o problemă gravă. Lăsăm spațiul public în mâinile conspiraționiștilor, haterilor și apologeților lui Putin. Lipsa unei poziții morale clare creează impresia că România e o țară cinică, rece și ostilă victimelor. Cei lucizi și morali sunt descurajați să vorbească, pentru că riscă ridicolul, ironia și batjocura, ba chiar amenințările, uneori chiar din partea cunoscuților sau prietenilor.

Iar când compasiunea ajunge să fie o rușine, înseamnă că am pierdut ceva mai adânc decât o bătălie mediatică. Am pierdut busola morală.

Și asta în timp ce „suveraniștii” nici nu se mai feresc să afișeze steagul Rusiei cu Z pe el!

Foto: Bloc distrus de bombardamente, în localitatea Borodyanka din regiunea Kiev, Ucraina, 3 martie 2022 (acum 3 ani). REUTERS/Maksim Levin

Ioan Alunanu

27/11/2025

Lămuriri