http://antrenordeperformanta.ro/, http://coririna.com/

Corina Oancea, Gothenburg (2026)

16/06/2026

Furia, această barieră nepermisă pentru femei, această emoție care ne sperie teribil și sub care am îngropat zeci de credințe limitative, are de fapt, atât de multe lucruri sănătoase în ea. Mă întreb: oare când o să devină social acceptabil ca o femeie să fie furioasă, fără să i se pună etichete dintre cele mai înjositoare?

Privind prin prisma societății românești, a istoricului nostru și a credințelor de tipul „bătaia e ruptă din rai”, noi corelăm automat furia cu violența, când, de fapt, una nu trebuie neapărat să ducă la cealaltă.

Mai mult, când ceva ne este interzis să simțim ca femei, pentru că nu se face, nici nu știm cm am putea să o facem, pentru că nu am experimentat-o niciodată pe pielea noastră în mod sănătos. Maxim am trăit-o ca martore la furia bărbaților care, de cele mai multe ori, neavând nici ei spațiu de procesare pentru ceea ce simțeau, au descărcat-o sub formă de abuz, violență, distrugere. Iar asta sperie teribil pe oricine privește dinafară. Am învățat să ne temem de furie pentru că am văzut-o doar în haine de monstru.

Și când ceva te sperie, sau când acum pur și simplu înțelegi logica din spatele ei și ai vrea să o simți, dar ai reprimat acea emoție atâția ani, ce faci cu ea? Cum te împrietenești cu furia?
Pentru că ceea ce ai reprimat nu a trecut. Nu dispare doar pentru că alegi să nu te mai uiți acolo. Din contră: va răbufni ca puroiul dintr-o bubă, mereu prin altă parte, până când o adresezi. Iar dacă insiști să nu o adresezi niciodată, singura formă de exprimare care îți mai rămâne este tristețea. Tristețea este minunată și ea ca formă de procesare, de eliberare, indiferent de gen, însă nu este tot ce ai nevoie. Când rămâi blocată doar în ea, te adâncești tot mai mult, până când te trezești într-un hău din care nu mai vezi luminița, pentru că te ține în loc.

Furia, așa oribilă cm sună și cm am fost învățate societal să o vedem, are ceva magic în ea: acțiunea! Furia te mișcă, te scoate din tiparul de a face pe placul tuturor și de a-i prioritiza pe alții, și te împinge să te alegi pe tine. Furia este energie pură care, folosită într-un mod constructiv, te poate propulsa în direcția propulsa în direcția potrivită pentru tine mai bine decât crezi.

Furia nu este violență. Furia nu este lipsă de respect. Furia nu este răzbunare.

Furia este energie vie. Este flacăra din tine care îți arată unde este nedreptatea, unde s-a încălcat o graniță sau unde ceva nu mai este ceea ce tu ai nevoie. Furia îți poate deveni aliat și poate contrabalansa, în sfârșit, tristețea apăsătoare.

Astăzi sunt la modă acele camere de eliberare (rage rooms), unde mergi și spargi obiecte. Sunt utile ca un prim pas, ca o testare a corpului cu acea energie, însă mi se par limitative. Exprimarea furiei nu înseamnă doar distrugere. Ea are mult mai multe nuanțe și metode de a fi scoasă la suprafață într-un mod care să te împuternicească, nu doar să te obosească fizic, să îți ofere alte perspective, să îți dea imbold să schimbi sau ajustezi situații în favoarea ta.

De aceea, te invit să ai blândețe față de tine și de procesul tău. Dacă nu ți-ai trăit furia în copilărie sau în adolescență și abia acum, la vârsta adultă, încerci să te împrietenești cu ea, este foarte probabil ca primele voastre „întâlniri” să nu fie cele mai elegante, constructive sau reușite. S-ar putea să strigi prea tare, s-ar putea să tremuri, să spargi două farfurii, s-ar putea să pară prea mult.
Este în regulă și asta la început, atâta vreme cât e despre tine și cu tine, nu cu alții sau în capul altora. Până nu încerci, nu ai cm să înveți să o îmblânzești, să o dezbraci de hainele de inamic sau monstru, de exemplele trăite și sa o transformi în acel protector blând, care te mișcă înspre autenticitatea ta cu direcție si claritate.

11/06/2026

Când viața te invită la dans, nu spui nu

Zilele trecute am văzut un film pe Netflix, "Je m'appelle Agneta", o poveste extraordinară pentru că dărâmă mitul că după o anumită vârstă viața doar se „întreține”, nu se mai reinventează.

Suedezii au o abilitate unică în cinematografie: reușesc să pună pe ecran fragilitatea, ridurile, absurdul birocrației și frumusețea brută a vieții fără pic de machiaj hollywoodian, iar ce rezultă este atât de autentic încât nu poate fi contestat.
Dincolo de poveste, filmul este despre multiplele feluri de a fi în viața asta și despre faptul că, indiferent de vârstă, se pot găsi și alte moduri de a trăi.

Chiar dacă am fost crescute într-un anumit fel, condiționate de societate, de roluri sau, pur și simplu, de faptul că atât am știut în acel moment, flacăra aceea interioară nu moare. Când ea ajunge în sfârșit acolo unde este hrănită, îți poate schimba complet felul de a fi, felul în care te vezi și, implicit, modul în care îți trăiești viața.

Pare că sună a clișeu de dezvoltare personală, dar filmul nu are nimic din asta. Din contră, actrița care o joacă pe Agneta trăiește cu atâta nesaț bucuria de a fi altfel și cu atata dezinvoltură, încât devine absolut molipsitoare. O vezi cm trece de la rigiditatea unei vieți în care doar „bifa” așteptările altora, la fluiditatea unui corp în toate formele lui imperfecte, care își dă voie să simtă, să greșească, să respire, să trăiască.

M-a pus pe gânduri această transformare somatică: cm se simte în corp trecerea de la supraviețuirea controlată la viața trăită cu toată ființa? Cum se așază libertatea pe umerii unei femei care a învățat toată viața doar să care de la alții?

Vă las cu un gând din film, o replică ce mi-a rămas lipită de inimă: „Când viața te invită la dans, nu spui nu.”

Voi de câte ori ați refuzat invitația la dans a vieții doar pentru că vi s-a părut că nu știți pașii sau că e „prea târziu” să mai învățați un ritm nou?

09/06/2026

🥳Am primit zilele acestea o surpriză foarte frumoasă de la Editura Creator: am aflat că romanul meu, Phoenix, este acum disponibil pe platforma Amazon în mai multe țări, printre care Spania, Germania, Australia, Franța, Mexic, UK și altele.

Pentru mine, vestea aceasta are ceva profund emoționant, ptr ca Phoenix a pornit dintr-un spațiu foarte intim, dintr-o nevoie de a spune o poveste despre cădere și ridicare, despre rătăcire și regăsire, despre femei, răni, maternitate, migrație, iubire, pierdere și renaștere, în primul rând pentru mine ca exercițiu terapeutic, și mai apoi pentru atât de mulți cititori ce au îndrăgit-o iar drumurile se tot deschid.

Le sunt foarte recunoscătoare celor de la Editura Creator pentru această deschidere și pentru faptul că au făcut posibil ca Phoenix să ajungă și pe această platformă internațională, pentru că unele povești nu rămân acolo unde s-au născut, unele își caută aripile.

„Din cenușă nu rămâne doar durere. Uneori, din cenușă începe zborul.”

05/06/2026

Există o mare iluzie în lumea dezvoltării personale, a lucrului terapeutic: ideea că dacă ai lucrat cu tine, dacă ești terapeut, viața ta devine o linie dreaptă și liniștită. Că le gestionezi pe toate cu o detașare zen și că, deodată, viața ta devine cumva perfectă, însă realitatea nu este deloc așa.

Realitatea este că, atunci când lucrezi cu tine, nu devii imun la viață, ci devii un mult mai bun observator. Înveți să recunoști gesturi și mimici înaintea cuvintelor, dar mai ales înveți să îți asculți corpul înainte ca mintea să facă logica. Înveți să alegi mai conștient cm intri în orice discuție și să oprești asumat în orice moment, acea discuție care nu îți face bine.

Da, te dezvolți și vezi lucrurile altfel, dar rămâi în continuare înconjurat, și prin alegere, și prin non-alegere, de acele întâlniri surprinzătoare cu diverși oameni, cu diverse niveluri de adaptare. Nu ai cm să fii zen cu toți, nu ai cm să ai înțelegere pentru toată lumea, pălăria de terapeut nu poate fi purtată în fiecare secundă, este ireal și necinstit față de tine. Ești un om care are, la rândul lui, zile bune și zile proaste, un om care observă că poate mai apar anumiți oameni care îți răscolesc încă anumite mecanisme de adaptare și asta nu e o tragedie, ci doar o ușă prin care poți să mai descoperi niște comori ascunse în tine, sau oameni care te încarcă și te ajută.

A idealiza ceea ce vezi într-un om în cadrul unei ședințe de terapie este ca și cm ai idealiza doar răsăritul unei zile, refuzând să vezi în ansamblu că ziua are 24 de ore, cu toate intemperiile și variațiile ei, iar din postura de client este foarte greu să faci asta. La rândul meu ca și client sau elev am idealizat diverse persoane, dar nu m-a ajutat deloc, pentru că idealizarea nu permite loc autenticității ci doar presiunii menținerii unui standard imposibil.

Din punctul meu de vedere, cel mai mare atu ce îl obții atunci când lucrezi cu tine este acest nou limbaj intern în care te înțelegi pe tine din trăirile corpului, înaintea cuvintelor. Acolo este adevărata magie, de a te alege înaintea mecanismelor și de a vedea în ceilalți autenticitatea nu idealizarea, chiar dacă este dureroasā.

29/05/2026

Puterea care nu mai vrea să îndure

Am tot vorbit în ultima vreme despre a fi puternică ca mecanism de supraviețuire. Despre cm multe dintre noi am crezut că puterea are o singură formă: să treci prin lucruri grele, serioase și traumatizante la vârste total inadecvate, fără să te plângi, să strângi din dinți, să nu ceri ajutor, să demonstrezi mereu ceva și să mergi înainte ca un tanc.

Dar după ce faci săpături arheologice în tine și lucrezi cu propria istorie, înțelegi ceva important: forța aceea nu dispare, e parte din tine. Însă ea se poate transforma, poate evolua dintr-o armură de supraviețuire într-o formă de respect pentru tine însăți. Poate deveni o putere care îți dă voie să fii vulnerabilă, să spui că ți-e greu, dar care nu te lasă să accepți o nedreptate.
De trei săptămâni mă bat cu o problemă ce o face exemplul concret de astăzi, și nu a fost ușor.

M-am trezit că mi-ar prinde bine să mai urmez niște studii în Suedia, țara care m-a adoptat (sau am adoptat-o eu pe ea, încă nu ne-am decis). Fiind vorba de studii universitare, sistemul se uită la notele din liceu. Curat, frumos, corect, limpede, până când primesc un mesaj automat în aplicație: „Nu te califici. Îți lipsesc două materii esențiale.”

Sistemul suedez e minunat, digitalizat, un fel de Fast & Furious administrativ pe care îl apreciez din toată inima, până când ai o problemă atipică și te lovești de un algoritm rigid. Eu mă uitam negru pe alb pe documentele mele și știam că am studiat acele materii. Bariera? În Suedia materia avea un nume, în România altul, iar culmea alta era fix la fel.

Am trimis e-mailuri, am cerut verificări. Răspunsurile au început să vină în cascadă, toate cu același refuz sec: „Nu aveți dreptate, nu se poate”. Soluția oferită de ei, împachetată politicos: „Studiază din nou materiile astea aici, durează doar câteva săptămâni”. Mulți mi-au spus că au cedat în fața sistemului, au făcut cursurile din nou și au mers mai departe. Mie mi s-a ridicat părul pe mână, și nuu pentru că nu aș fi putut să studiez, ci pentru că nu era corect față de mine.

Au fost momente grele, să bat la uși care se închideau constant și nimeni nu voia să asculte cu adevărat. M-am simțit din nou neputincioasă, obligată să tac și să înghit, cu eticheta de „imigrantă” lipită pe frunte. Dar puterea aceea veche, ce îmi era armură de supraviețuire, transformată după atâta muncă cu mine în ultima decadă, m-a scuturat puțin și a zis: „Nu, noi nu facem asta, nu studiem ce știm că avem, ci dovedim că avem dreptate, pentru că nu e corect.”

Și am făcut exact opusul a ceea ce știam în trecut: am cerut ajutor, am fost vulnerabilă în fața unor necunoscuți. Am postat pe grupurile de români din Suedia, am spus public că mi-e greu, că nu o scot la capăt cu echivalarea corectă, că sunt pornită să nu mă las și am întrebat de situații asemănătoare. Puterea mea nouă scotea în față exact ceea ce în trecut aș fi ascuns de rușine.

Surpriza? Alte persoane, cu exact același profil de liceu, primiseră echivalarea! Bineînțeles că au fost și persoane care au zis că mă chinui degeaba și doar să fac cursurile. Însă niste femei minunate mi-au trimis dovezi, poze după echivalările lor, așa că am sunat înapoi la instituții, le-am pus cazurile similare pe masă și le-am spus că evaluarea lor este greșită și acum am și dovezi pentru asta.
În 3 ore am primit mesajul: materiile au fost echivalate, totul e rezolvat.

Ce mișto e să fii puternică pentru tine, nu în ciuda altora.
Ce mișto e când puterea nu mai înseamnă să înduri singură în tăcere, ci să ai curajul să ridici vocea, să ceri sprijin și să îți aperi valoarea.
Și ce mișto e să dai de femei care sprijină femei! Îmi e și mai clar și limpede de ce fac tot ceea ce fac, și drumul pe care l-am ales!

26/05/2026

De câteva zile s-a așezat peste mine, ca o cloșcă, o răceală nesuferită. Și pe măsură ce ne măsuram puterile una în fața celeilalte, fără niciun succes de nicio parte, m-am întrebat de ce am această dinamică de luptă cu răcelile.

Nu mare mi-a fost mirarea să realizez destul de rapid că eu nu am lipsit niciodată de la școală sau de la liceu pe motiv că aș fi fost bolnavă. Și nu pentru că aș fi fost de fier, ci pentru că nu mi s-a permis să am scuze, nu mi s-a permis să mă simt rău.

Când crezi că ai înțeles multe la nivel mental și lucrezi și somatic, corpul vine și îți dă testul practic prin cele mai banale simptome. Și nu, nu am răcit ca o somatizare, dacă asta vă este primul gând. Cea mică este foarte darnică cu tot ce întâlnește la școală, pe ea o ține două zile, iar eu le iau la luptă vreo două săptămâni.

Partea amuzantă (și dureroasă) este că, adult fiind, m-am surprins comportându-mă exact ca atunci: luptându-mă cu virusul în zeci de feluri și mimând că nu am nimic, în loc să îi dau voie să fie. În loc să las corpul să se odihnească pentru a-și reveni mai repede., sau măcar pentru a opri lupta asta epuizantă.

O banală răceală a venit să îmi arate că este în regulă să iau o pauză, chiar și una neplanificată. Să îmi arate că nu se întâmplă absolut nimic dacă mă opresc din tot ce fac, ba chiar din contră.

Ieri, după ce somnul a tras de mine toată ziua, mi-am dat voie în sfârșit să trag un pui de somn, la o oră total nepotrivită, ar zice unii. M-am trezit alt om și m-am întrebat: de ce nu am putut sta tot weekendul cu acest somn în brațe și am alergat între o grămadă de activități?

Mno, acum știu, corpul meu nu avea nevoie de rețete magice, sau de pastile care mai de care, ci de permisiunea pe care fetița de atunci nu a primit-o: aceea de a sta, pur și simplu, cu o răceală și de a da timp corpului să își revină. Ne vindecăm în straturi, iar corpul ne amintește mereu unde mai avem de slăbit armura care pare că e tot mai permeabilă.

Voi, cele care citiți asta, când v-ați dat voie ultima oară să fiți bolnave sau obosite fără să simțiți că „trișați” sau că trebuie să vă reparați urgent pentru a fi din nou utile?

P.S. Phoenix vă așteaptă în librării sau online, link în primul comentariu

22/05/2026

A fi sau a face?

Aseară am închis cercul unui nou workshop-test, o întâlnire care a purtat numele unei realități epuizante: „Femeia care face de toate pentru toți”. Și, privind în ochii femeilor prezente, a ieșit la suprafață un mecanism pe cât de sălbatic, pe atât de dureros: confuzia dintre a fi și a face.

Ne naștem cu credința implicită că valoarea noastră vine din simplul fapt că existăm. Însă, undeva pe parcurs, în copilărie, acest adevăr se rupe. Pentru mulți copii, simpla existență nu este destul pentru a primi atașament, siguranță și protecție în familie. Și atunci, ca să supraviețuiască, copilul dezvoltă un mecanism de adaptare: învață să fie util. Învață că pentru a primi atenție și iubire, pentru a nu fi abandonat, trebuie să facă ceva, să mulțumească pe cineva, să rezolve o problemă, să nu deranjeze.

Așa se naște tiparul care ne guvernează viața de adulte: o convingere adâncă și distructivă că valoarea ta depinde exclusiv de utilitatea ta. Că dacă te oprești din a face, devii invizibilă sau neimportantă.

Alergăm în acest „a face” compulsiv cu prețul propriei sănătăți. Nici nu apucăm să ne punem problema autenticității, a nevoilor personale sau a odihnei, pentru că mecanismul rulează pe fundal la intensitate maximă. Până când ceva ne oprește forțat: un burnout, o boală, un strigăt al corpului care nu mai poate, sau un membru al familiei care se uită la noi și nu ne mai recunoaște. Abia atunci ne dăm seama că ceva scârțâie profund.

Și dacă scârțâie, ce faci?

Cum exiști fără să știi ce să faci, când tu, dintotdeauna, ai știut doar să muncești, să salvezi și să organizezi pentru ceilalți? Cum înveți să te vezi, să îți recunoști nevoile și, mai ales, cm înveți să stai?
Pentru femeile care fac de toate, acțiunea de „a sta” nu vine natural. Nu există acest concept cu o conotație pozitivă în corpul lor. De aceea, pentru noi, a sta se învață cu o disciplină strictă, zi de zi, ca o limbă străină, atât cu mintea cât și cu corpul.

Workshopul de aseară exact asta a făcut: a deschis puțin ușa înspre aceste mecanisme și înspre acele nevoi personale care păreau complet invizibile. Și când spun nevoi, vorbim despre lucruri de bază, vitale: nevoia de sprijin emoțional, de ascultare activă, de înțelegere. Totuși, pentru o femeie învățată să facă totul singură, aceste nevoi par atât de neatins, încât simpla idee de a le simți împlinite creează o uriașă rezistență în corp. Mă uit la societatea din care venim sau în care încă trăim și mă întreb:

Când a devenit nevoia de a fi înțeleasă și sprijinită un lux?

Toate aceste workshopuri-test pe care le ghidez în această perioadă au un scop mai mare. Ele sunt fundația pentru ceva mult mai amplu. Din toamnă, pregătesc un program unitar, pe o perioadă mai lungă, care va oferi continuitate și va lega toate aceste teme. Nu vreau doar să scormonim în răni ci ne vom asigura că și integrăm ceea ce descoperim. Vom lucra intens pentru a reconecta mintea cu corpul. Nu suntem doar minte sau doar corp, suntem un tot unitar, iar vindecarea adevărată se întâmplă doar atunci când lăsăm ambele dimensiuni să își vorbească, folosind abordări terapeutice, somatice și creative.

Dacă simți că ai obosit să fii utilă și vrei să înveți cm să exiști pur și simplu, te invit să te abonezi la newsletter-ul de pe site-ul meu. Acolo voi trimite, în avans, primele detalii și locurile disponibile pentru această călătorie din toamnă.

Până atunci, te invit doar să te oprești un minut. Pune o mână pe piept, respiră și amintește-ți: ai voie să exiști și fără să fii utilă.

Link-ul de abonare este în primul comentariu.

17/05/2026

Femeile puternice au voie să se plângă?

Dacă te uiți în jur, definiția socială a unei femei puternice este cea care le duce pe toate cu zâmbetul pe buze. Cea care nu își arată oboseala și rezolvă crize după crize fără să clipească. Am fost învățate că a te plânge este o slăbiciune, o formă de egoism sau victimizare.

Așa că, atunci când încerci să spui puțin din tot ceea ce trăiești și cari în spate, vine judecata. Directă sau subtilă: „Nu te mai plânge, că se poate și mai rău” sau „Numai te plângi”.

De regulă, reacția asta vine fix de la cei pentru care faci cel mai mult. De la cei de la care ai spera că te văd și pe tine. Dar adevărul dureros este că ei nu pot sta cu greutatea sau cu durerea ta, pentru că sunt incapabili să stea cu a lor. De fapt, tocmai de aceea au nevoie de tine: ca tu să fii cea puternică, cea care ține totul, în timp ce ei își pot evita propriul gol.

În acest punct, înveți să taci, să îți înghiți nodul din gât, să îți ignori umerii tensionați și să spui „sunt bine, mă descurc” chiar și atunci când în interior totul strigă după ajutor.

Dar a nu te plânge niciodată nu este o dovadă de putere. Este doar semnul că ai învățat să îți disociezi mintea de propriul corp pentru a putea funcționa în continuare. Tăcerea asta nu aduce liniște, ci acumulare. O acumulare de stres pe care sistemul tău nervos o decontează mai devreme sau mai târziu.

A-ți da voie să spui „nu mai pot”, „sunt obosită”, „mă doare greutatea pe care o duc” nu te face mai puțin puternică, te face umană. Este primul pas prin care recunoști că ai limite și că ele merită respectate, în primul rând de tine. Plânsul sau exprimarea frustrării sunt mecanismele naturale prin care corpul încearcă să descarce presiunea înainte de burnout.

Pe 21 mai, ne întâlnim online exact pentru asta: să creăm un spațiu unde nu trebuie să fii „bine”. Un loc unde armura poate fi pusă jos, măcar pentru două ore, fără să fii judecată pentru că simți și fără să trebuiască să repari nimic pentru nimeni.

Workshop Online (Gratuit): Femeia care face de toate pentru toți

🗓 Joi, 21 mai, ora 18:00 (ora României)
👉 Link înscriere în bio sau în primul comentariu!

14/05/2026

Puternică din cauza traumei sau în ciuda traumei?

Am primit un mesaj referitor la cartea mea, Phoenix, și am simțit o nevoie profundă să mă opresc și să onorez vulnerabilitatea pe care a descris-o cititoarea mea: „Citeam câte puțin, subliniam și plângeam... ai scos la suprafață răni pe care încercam să le neg, să le ascund, să fug de ele”. Aceste cuvinte m-au copleșit și m-au făcut să reflectez la însăși definiția forței noastre, a puterii noastre.

Zilele acestea am reîntâlnit o idee care circulă pe social media în două direcții opuse: cm că trauma ne-a făcut puternice sau opusul.
A spune cuiva că trauma l-a făcut puternic este o lipsă de respect față de tot ceea ce acea persoană a trebuit să facă pentru a supraviețui. Se reabilitează cumva ideea că trauma este un cadou, un catalizator pentru creștere, minimizând tot ce înseamnă a trăi un eveniment traumatic, ca o „scuză albă” asupra comportamentului lor, care dintr-odată devine de lăudat, nu de condamnat.
Trauma are preț: hipervigilență, tensiune cronică, o stare de alertă permanentă, disociere și multe altele.

Nu, nu am devenit puternică din cauza traumei. Am devenit puternică ÎN CIUDA traumei. Am devenit puternică pentru că, în acele momente, am găsit modalități să nu mă las doborâtă, să nu absorb totul și să găsesc căi de ieșire. Adevărata forță a fost să mă trag pe mine însămi afară din locurile întunecate, să onorez durerea și să aleg, în cele din urmă, viața, nu doar supraviețuirea.

Ce înseamnă asta mai exact? Înseamnă că atunci când treci prin experiențe care se înmagazinează în tine ca traume, dezvolți invariabil niște mecanisme de adaptare care te ajută să supraviețuiești acelor momente. Puterea vine când, după supraviețuire, ai puterea să te uiți la aceste mecanisme și le reconfigurezi astfel încât să trăiești cu toată ființa.

Uneori e nevoie de multe încercări și modalități diferite pentru a te ridica, dar faptul că de fiecare dată o faci, acolo e puterea. Trauma doar fură bucăți din tine pe care te zbați enorm să le regăsești; nu te face mai puternică, te fragmentează.

Sunt extrem de recunoscătoare că Phoenix continuă să atingă suflete și să le valideze propria forță: cea care s-a construit pe propriii lor umeri, nu pe traumele lor, ajutându-le să își găsească propriul glas.

11/05/2026

𝐏𝐫𝐞𝐭̦𝐮𝐥 𝐢𝐧𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐚𝐥 𝐡𝐢𝐩𝐞𝐫𝐚𝐝𝐚𝐩𝐭𝐚̆𝐫𝐢𝐢

Dacă data trecută am povestit despre adaptare versus alegere și despre rădăcinile noastre, azi aș vrea să vă vorbesc despre prețul invizibil al hiperadaptării.

O femeie puternică, în ideologia românească, nu este neapărat asemuită cu stâlpul familiei sau recunoscută ca atare, deși, în realitate, ea este cea care duce emoțiile tuturor celor din jur. Ea este cea care absoarbe tensiunea, mediază conflictele, este hyper vigilentă la nevoile celorlalți și oferă înainte să i se ceară. Continuă să funcționeze chiar și atunci când corpul strigă „nu mai pot”, iar toată această disponibilitate și aceste mecanisme de a face de toate poartă un nume: hiperadaptare.

Însă atunci când această hiperadaptare nu este ceva sporadic, ci un mod de viață, când tu ești lianul și puterea care ține totul astfel încât să nu deranjezi cu nimic, nimeni nu îți mai vede nevoile personale, nici măcar tu, iar corpul plătește nota primul.

Stresul emoțional cronic se poate transforma în boli inflamatorii, dureri cronice, probleme cu somnul, dezechilibre hormonale sau digestive și o stare permanentă de alertă care deja nu te mai lasă nici să te odihnești, nici să te bucuri.

O mamă care a supraviețuit prin sacrificiu va transmite, fără să vrea, că valoarea unei femei vine din cât de mult poate să „ducă”. Ne învățăm fiicele să fie puternice înainte de a le învăța să fie vii. Cea mai grea moștenire pe care o dăm mai departe nu sunt bunurile, ci tiparele de comportament și credințele limitative.

Însă nimic nu este permanent dacă se dorește schimbarea. De multe ori, primul pas pentru o astfel de femeie este pur și simplu să se oprească și să se simtă. Să vadă cât de „bine” îi face, de fapt, tot ceea ce face și cm se simte ea sub toată această armură de femeie puternică. Sistemul nervos se poate regla, limitele se pot învăța, obiceiurile se pot schimba. Este nevoie doar de un prim pas: cel cu care începe întoarcerea spre sine și spre o blândețe pe care multe dintre noi nici nu am experimentat-o vreodată. Schimbând asta la tine, schimbi și ceea ce dai mai departe copiilor tăi.

Dacă simți că vrei să faci acest prim pas și corpul tău este deja prea tensionat, te aștept pe 21 mai să începem împreună.

Workshop Online Gratuit: Femeia care face de toate pentru toți
🗓 21 mai, ora 18:00 (ora României)
👉 Link înscriere în bio sau în primul comentariu!

Corina Oancea

16/06/2026

11/06/2026

09/06/2026

05/06/2026

29/05/2026

26/05/2026

22/05/2026

17/05/2026

14/05/2026

11/05/2026

Adress

Webbplats

Aviseringar

Kontakta Praktiken

Genvägar

Dela

Typ