01/07/2026
Există o convingere aproape instinctivă pe care o avem despre psihoterapeuți: dacă există oameni care înțeleg mintea umană, suferința și mecanismele depresiei, aceia sunt ei. Iar dacă există cineva care ar trebui să poată preveni un suicid, cu atât mai mult propriul suicid, tot ei ar trebui să fie.
Moartea lui Victor Yalom, psihoterapeut și fondator al platformei Psychotherapy.net, fiul lui Irvin D. Yalom, zdruncină tocmai această iluzie.
Nu pentru că ne spune ceva despre familia Yalom. Nu știm aproape nimic despre motivele care au stat în spatele acestei tragedii și ar fi lipsit de etică să încercăm să umplem golurile cu presupuneri. Irvin Yalom a fost întotdeauna extrem de discret în privința vieții copiilor săi, iar acest lucru merită respectat și acum.
Însă acest eveniment ne obligă să privim într-o direcție pe care, de multe ori, preferăm să o evităm: există o diferență fundamentală între a înțelege suferința și a fi imun la ea.
Psihologia ne poate explica mecanismele depresiei. Ne poate învăța despre traumă, atașament, reglare emoțională, neurobiologie, factori de risc și factori protectivi. Putem recunoaște simptome, putem construi intervenții și putem ghida alte persoane prin cele mai întunecate perioade ale vieții lor.
Cunoașterea nu anulează vulnerabilitatea umană.
Nu anulează durerea.
Nu oprește pierderea.
Nu rescrie instantaneu experiențele din copilărie.
Nu împiedică apariția depresiei severe.
Și nici nu garantează că, într-un moment de vulnerabilitate extremă, omul din spatele profesionistului va avea acces la toate resursele pe care le oferă altora.
Acesta este unul dintre paradoxurile psihoterapiei: poți să vezi foarte clar harta și totuși să te rătăcești în propriul teritoriu.
De fapt, tocmai profesia poate veni la pachet cu vulnerabilități aparte.
Psihoterapeutul petrece ani întregi ascultând povești despre abuz, doliu, violență, boli terminale, tentative de suicid, singurătate și disperare. În fiecare zi intră în contact cu emoții pe care majoritatea oamenilor le întâlnesc doar ocazional. Creierul uman nu este construit să rămână complet neatins de această expunere repetată. Literatura de specialitate vorbește despre traumă vicariantă, oboseală prin compasiune și burnout – fenomene reale, care modifică felul în care profesionistul simte, gândește și se raportează la propria viață.
La aceasta se adaugă un alt fenomen, mult mai tăcut.
Mulți terapeuți dezvoltă convingerea că trebuie să fie cei stabili, cei disponibili, cei care conțin emoțiile celorlalți. Rolul profesional devine atât de puternic încât uneori este dificil să treacă din poziția de „cel care ajută” în cea de „om care are nevoie de ajutor”. Nu pentru că nu ar ști că este sănătos, ci pentru că identitatea profesională poate face extrem de greu de tolerat sentimentul propriei neputințe.
Este ironic că tocmai oamenii care normalizează vulnerabilitatea pacienților pot ajunge să își judece mai aspru propria vulnerabilitate.
Datele disponibile susțin această realitate. Unele studii au raportat un risc crescut de suicid în anumite profesii din domeniul sănătății mintale, iar un sondaj al American Psychological Association a arătat că aproape unul din cinci psihologi a experimentat, la un moment dat, ideație suicidară. Aceste cifre nu înseamnă că psihoterapia este o profesie „periculoasă”, ci că a fi specialist nu te scoate din categoria oamenilor.
Poate că aici se află cea mai importantă lecție.
Societatea tinde să transforme profesioniștii în simboluri. Medicul devine simbolul sănătății. Psihologul devine simbolul echilibrului emoțional. Profesorul devine simbolul cunoașterii. Dar în spatele fiecărui simbol există o persoană care obosește, care se teme, care pierde oameni dragi, care poate dezvolta o depresie, o tulburare anxioasă sau poate trece prin perioade în care sensul vieții pare că dispare.
Suferința nu respectă diplomele.
Nu respectă statutul social.
Nu respectă IQ-ul.
Nu respectă experiența clinică.
Ea este profund umană.
Poate că tragedii ca aceasta ar trebui să schimbe nu felul în care îi privim pe psihoterapeuți, ci felul în care definim puterea.
Poate că puterea nu înseamnă să nu ai niciodată nevoie de ajutor.
Poate că adevărata putere înseamnă să poți spune: „Astăzi nu mai pot singur.”
Iar dacă există un mesaj care merită păstrat din această poveste, este acesta: nimeni nu ar trebui să fie obligat să își poarte suferința în tăcere doar pentru că ceilalți îl percep drept „cel puternic”.
Dacă tu sau cineva apropiat trece prin gânduri de suicid, vorbește cu cineva. Cu un prieten, un membru al familiei, un psihoterapeut sau un psihiatru. În România există și TelVerde Antisuicid – 0800 801 200. Uneori, primul pas spre vindecare nu este să găsești toate răspunsurile, ci să nu mai porți singur povara suferinței.
