13/07/2026
,,Sunt oameni care, atunci când văd vulnerabilitatea cuiva, se apropie și au capacitatea de a înțelege că în spatele acesteia e un întreg context care are un istoric al suferinței.
La fel cm sunt și oameni care, atunci când văd un om rănit, simt dispreț și nu se întreabă ce s-a întâmplat cu acel om, doar il etichetează ca fiind un om slab, judecând cum: de nu a fost mai puternic, cm de nu a plecat, cm de a acceptat și cm de a rămas? Intrebări care arată lipsa de cunoașterea despre cm arată și funcționează tentaculele traumei.
O persoană care este victima unui abuz sau a unei persoane manipulatoare, pe lângă suferința dată de ce a trăit, are parte și de judecata societății care transformă efectele previzibile ale traumei în defecte morale.
Trauma schimbă tocmai instrumentul cu care privim lumea, Paul Conti, psihiatru, numește acest fenomen „ochelarii de cal cognitivi”. Trauma nu doar că ne rănește, ne modifică harta după care ne orientăm, șterge informații esențiale despre noi înșine, despre ceea ce merităm și cine suntem.
Victima uită că este un om bun, că merită respect, că are dreptul la siguranță și că iubirea nu ar trebui să doară.
De aceea, atunci când privim din exterior, vedem adesea alegeri care ni se par de neînțeles, spre exemplu cm o femeie rămâne într-o relație violentă, sau un copil devenit adult continuă să caute aprobarea unui părinte care l-a umilit, sau cm o persoană revine iar și iar în relații care o rănesc.
E ușor ca din exterior să spunem că n-am fi acceptat așa ceva, dar aceasta e iluzia omului care privește din afara traumei. O personalitate structurata de traumă nu ia decizii ca și cm gândirea sa rămâne neschimbată. În urma traumei se modifică afectul, iar într-o traumă cronică, trăită devreme în viața, stările de vigilențà și alertà modifica neuroendocrin biologia organismului, și implicit distorsionează și gândirea.
De obicei, mulți oameni judecă din perspectiva omului care nu a trecut prin asemenea experiențe. E foarte ușor să vorbim din siguranța prezentului, fiind în afara poveștii, iar ceea ce nu înțeleg mulți oameni e că trauma produce confuzie și constrângere, dar, mai produce și altceva, adaptare. Adaptarea înseamnă supraviețuire.
Un om traumatizat nu gândește ca cineva care a crescut într-un mediu sigur, în care a fost învățat că are valoare, că merită respect și că poate pleca atunci când este tratat rău. O victima vă gândi prin lentila experiențelor care au format-o.
Dacă am crescut fiind criticați, umiliți, ignorați sau abandonați, am învățat că nu meritam iubire, si că trebuie să luptăm pentru ea.
Dacă am crescut într-un mediu în care nevoile noastre nu au contat, am devenit adulții care nu știu să-si apere limitele spontan, ci adulții care se întreabă dacă au dreptul să aibă limite.
Când învățam că apropierea vine împreună cu durerea vom confunda adesea controlul care vine dinspre partener cu grija, posesivitatea acestuia cu iubirea și sacrificiul de sine cu loialitatea.
Repetăm ceea ce ne este familiar și tocmai
din acest motiv multe victime nu văd imediat abuzul, deoarece abuzul vorbește o limbă pe care o cunosc de mici. Iar la asta se adaugă
perfid rușinea, care mută problema din exterior în interior, făcându-ne să ne îndoim de cine credem ca suntem și nemailuând în seamă de fapt ceea ce ni s-a întâmplat. În loc să vedem ca am fost abuzați, vom gândi ca am meritat, moment în care începem să preluăm asupra noastră vina celui care ne-a rănit. Tocmai de aceea mi-a plăcut ce a spus Gisel Pelicot, victima a abuzului sexual domestic timp de 20 de ani, rușinea trebuie mutată la agresor, nu să aparțină victimei.
E foarte dureroasă judecata publică atunci când víctima găsește curajul să vorbească și să-și caute dreptatea în justiție, deoarece apare retraumatizarea "
Text preluat, Cătălina Dumitrescu
