09/03/2026
Trauma de identitate
Există momente în care obosim de noi înșine.
Nu pentru că nu suntem suficienți, ci pentru că, undeva foarte devreme, am învățat că a fi noi înșine nu era sigur.
Toți copiii vin pe lume cu un „DA” uriaș față de viață. Un impuls pur de a exista, de a se întinde, de a fi văzuți. Și uneori, acel „DA” se lovește de un „NU” care nu este rostit în cuvinte, dar este resimțit în corp. Un părinte ambivalent. O mamă indisponibilă. O frică nespusă. O tristețe care ocupă tot spațiul...
Copilul nu poate pleca. Nu poate protesta. Nu poate negocia. Așa că face singurul lucru posibil: își retrage „DA-ul”. Îl micșorează. Îl fragmentează. Se identifică cu „NU-ul” pentru a putea rămâne în relație.
Și astfel începe o viață în care exiști, dar nu pe deplin. În care funcționezi, dar nu te simți. În care reușești, dar nu te poți bucura.
Mai târziu, asta poate arăta ca anxietate fără cauză clară, ca un gol persistent, ca relații în care te adaptezi excesiv sau în care pleci înainte să fii părăsit. Poate arăta ca auto-critică dură, ca senzația că nu ai dreptul la prea mult spațiu, ca dificultatea de a simți bucurie fără vinovăție...deconectare.
Pentru că ruptura nu este doar în relație cu celălalt. Este în relație cu tine.
În cabinet, această traumă nu vine cu eticheta ei teoretică. Vine ca îndoială: "E ceva greșit cu mine." Vine ca nevoie disperată de validare și, simultan, ca teamă că apropierea va duce la respingere. Vine ca perfecționism sau ca renunțare prematură. Vine ca o viață trăită în supraviețuire, nu în prezență.
Și în fața acestei rupturi, tentația este să explicăm. Să analizăm dinamica familială. Să găsim cauza. Dar adevărul este că partea din noi care s-a rupt atunci nu are nevoie doar de explicație. Are nevoie de o experiență diferită.
Are nevoie de un spațiu în care „DA-ul” ei să nu fie întâmpinat cu retragere. În care intensitatea să nu fie prea mult. În care vulnerabilitatea să nu fie rușinată. În care existența să nu fie pusă sub semnul întrebării.
Trauma de identitate este trauma de a simți că nu ai avut voie să fii. Iar vindecarea începe în momentul în care, în relație, ceva din tine poate respira din nou fără să se apere.
Există momente în terapie în care nu intervenția spectaculoasă schimbă ceva, ci faptul că rămâi. Că tolerezi ambivalența. Că nu te retragi când celălalt se micșorează. Că nu îl forțezi să fie „mai bine” înainte să fie gata. Că îi permiți să-și recupereze, încet, acel „DA” primordial.
Pentru că, dincolo de simptome, dincolo de strategii de supraviețuire, fiecare om poartă în el o parte care încă vrea viață.
Și uneori, tot ce avem de făcut este să ne lăsăm să simțim și să spunem: "Sunt aici! pentru tine!"
