14/10/2026
Weekendul care a trecut am încheiat și anul 2 din formarea de Somatic Experiencing®. Încă 4 zile în care am aprofundat lucrul cu categoriile de traumă. Un modul care s-a simțit altfel decât celelalte. Pe de o parte a fost mai greu, pentru că invariabil a ieșit la suprafață ecoul propriilor experiențe de viață. Pe de altă parte am putut să observ că îmi găsesc mult mai ușor resurse care să mă ajute să gestionez mai bine greul: o discuție cu o colegă dragă, un moment de răsfăț facial la final de zi, un somn la ora 22:00 în loc de 12:00 noaptea.
Una din temele acestui modul a fost trauma de dezvoltare, cunoscută și sub denumirea de traumă relațională sau emoțională sau de atașament. Acea traumă care se poate ascunde uneori în spatele lui “ah, păi am eu am avut o copilărie normală” - frază pe care o aud în cabinet și pe care, dacă e să fiu sinceră, am spus-o și eu de mai multe ori în viață. Doar că ceea ce numim o copilărie normală nu exclude experiențe care ne-au afectat profund. Pentru că trauma înseamnă mai puțin ceea ce ni s-a întâmplat și mai mult felul în care am resimțit acele experiențe și urmele pe care le-au lăsat asupra noastră. Iar consecințele se văd uneori în stima de sine scăzută, în dificultatea de a pune limite, în nevoia de a ne demonstra constant valoarea prin performanță sau în dificultatea de a ne recunoaște și gestiona emoțiile.
Cred că una din ideile cu care rămân după acest modul e că atașamentul și conexiunea nu doar că sunt nevoi umane fundamentale, dar ele reprezintă și una dintre cele mai importante strategii de supraviețuire pentru noi, oamenii. Avem nevoie să găsim și să construim relații în care să ne simțim văzuți, înțeleși și apreciați, grupuri de care să simțim că aparținem. Ele devin spații în care începem să ne raportăm diferit la noi înșine, la ceilalți și în care putem construi o viață împlinită.
