05/10/2026
“Reactivitatea emoțională nerezolvata cu parintii este cea mai importanta afacere neterminata din viata noastra.
Ai 45 de ani, conduci oameni, iei decizii, plătești rate, ai trecut prin divorțuri, boli, pierderi, poate ai crescut deja copii, iar maică-ta îți spune la telefon: „Iar ai pus bluza aia?”. Si in 0,3 secunde ai din nou 14 ani si trântești o ușă. Numai că acum usa nu se mai trântește în casa părinților; se trântește undeva în piept.
O clientă, femeie cu funcție de conducere, cu zeci de oameni în subordine, mi-a spus odată: „Am negociat contracte cu oameni foarte duri și n-am clipit. M-a demolat o frază despre cm îmi țin sertarele.” Și a râs, dar a râs cm râzi când te doare.
Asta e reactivitatea emotionala: momentul în care corpul răspunde înaintea ta, iar intensitatea reacției nu mai aparține în întregime prezentului. Nu răspunde numai adultul de azi, răspunde și copilul care încă așteaptă ceva, care încă vrea să fie văzut, aprobat, lăsat în pace, respectat, ales sau pur și simplu recunoscut ca fiind separat.
Părinții ne apasă butoanele atât de precis si atât de repede pentru simplul motiv că, într-un anumit sens, ei au participat la montarea lor. Ei cunosc, chiar fără să știe că o cunosc, schema originală a instalației.
De ce îi spun „afacere”? Pentru că, fara sa stim, continuăm să negociem un contract foarte vechi, ale cărui clauze pot suna cam așa: „Dacă sunt suficient de bun, o să mă vadă.” „Dacă îi explic suficient de bine, o să înțeleagă.” „Dacă reușesc destul, o să fie mândru de mine.” „Dacă mă enervez suficient, poate de data asta mă va lua în serios.” „Dacă sufăr destul, poate va recunoaște în sfârșit ce mi-a făcut.”
Contractul poate rămâne deschis chiar după ce părintele a îmbătrânit, s-a înmuiat, s-a schimbat sau a murit. Am văzut oameni care continuă negocierea la cimitir, pentru că moartea închide o viață, dar nu închide automat o relație psihică.
Și de ce este atât de importantă afacerea asta? Pentru că nu rămâne acasă, între noi și părinții noștri. O ducem cu noi în căsnicie, în prietenii, la birou, în raport cu autoritatea si mai ales în felul în care ne creștem copiii. Uneori ne certăm cu partenerul, dar răspundem de fapt unei voci mult mai vechi. Multe certuri de cuplu au un al treilea participant nevăzut: vocea de acasă, cu abonament pe viață.
A rezolva această afacere nu înseamnă neapărat împăcare și nici nu presupune confruntarea finală, scrisoarea de 12 pagini sau marea scenă în care, în sfârșit, părintele înțelege tot. Nu înseamnă obligatoriu nici tăierea legăturii, pentru că uneori poți pleca la 500 de kilometri de cineva și să continui să te cerți cu el în cap în fiecare dimineață. Distanța nu este întotdeauna diferențiere. Uneori e tot reactivitate, doar cu volumul dat la zero.
Una dintre formele cele mai mature de încheiere este mult mai puțin dramatică: să poți sta în aceeași cameră cu ei și să rămâi tu. Sa auzi „iar bluza aia?” si să poți spune „da, bluza asta”, fără proces, fără pledoarie, fără explozie și fără cele trei ore de ruminație de după.
Nu pentru că nu te mai atinge nimic, ci pentru că nu mai ai nevoie ca ei să se schimbe pentru ca tu să poți rămâne întreg.
Sistemul familial ne preferă adesea în funcția pe care am avut-o dintotdeauna: copilul cuminte, rebelul, responsabilul, salvatorul, problema familiei, mediatorul, cel care nu cere nimic. Iar când unul dintre noi începe să iasă din funcție, sistemul protestează, pentru că familiile caută nu numai iubire, ci și continuitate.
Maturizarea psihologică înseamnă însă să devii din ce în ce mai mult autorul propriei poziții. Iar autorul nu mai încearcă la nesfârșit să câștige contractul vechi,la un moment dat îl închide.
Nu prin victorie asupra părinților, ci prin retragerea cererii ca ei să devină, în sfârșit, ceea ce am avut noi nevoie să fie.
Asta mi se pare una dintre marile forme ale libertății adulte.
Non_reactivitatea nu este indiferență și nici răceală. Este momentul în care poți iubi, poți fi furios, poți pune limite, poți pleca sau poți rămâne, dar nu mai ești tras de fiecare dată înapoi în copilărie...Iubirea nu mai are nevoie de chitanță.”
Viki Dumitrache
