Cabinet psiholog Camelia Brad

Directions Contact the practice

Cabinet psiholog Camelia Brad Intervenţie psihologică de bază. Consiliere psihologică/asistență psihoterapeutică online, pr

Intervenţie psihologică de bază.
- diagnostic şi evaluare psihologică;

- prevenţie primară şi secundară/ educaţie pentru sănătate, promovarea sănătăţii şi a unui stil de viaţă sănătos;

- consiliere şi terapie suportivă;

- consiliere în situaţii de criză şi asistenţa bolnavilor terminali;

- optimizare şi dezvoltare personală/ autocunoaştere/ coaching;

- prevenţie terţiară, recuperare şi reeducare (individuale, de grup, cuplu şi familie);

- terapii standard de relaxare şi sugestive;

- consiliere specifică obiectivelor medicale/ creşterea aderenţei la tratament/ modificarea stilului de viaţă/ pregătire preoperatorie;

- managementul stresului;

Consiliere psihologică/asistență psihoterapeutică online, prin metode clasice: Skype, Email, Messenger și prin intermediul Clinicilor Virtuale de prevenție și psihoterapie a anxietății (PAXonline) si depresiei (Depreter).

Lecțiile se vor repeta într-una până când te vei alege, în sfârșit, pe tine.
18/10/2026

Lecțiile se vor repeta într-una până când te vei alege, în sfârșit, pe tine.

“Când alegi sa faci terapie, o faci pentru tine. Nu sa-i schimbi pe ceilalti, ca nu poți. Simplul fapt ca mergi la terap...
11/10/2026

“Când alegi sa faci terapie, o faci pentru tine. Nu sa-i schimbi pe ceilalti, ca nu poți. Simplul fapt ca mergi la terapie înseamnă ca ai înțeles ca ești responsabil de viata ta. Ca ai priceput ca doar făcând munca cu tine, poți sa iei decizii.
Atâta timp cât tu consideri ca nu ai nicio problema, sigur nu mergi la terapie.
Asadar ” Niciodata nu vor veni la terapie făptașii/ abuzatorii. Mereu vor veni victimele lor. Abuzatorii considera ca ei nu greșesc iar victimele suferă ani întregi încercând sa înțeleagă ce se întâmpla.”

Ela Balaj

05/10/2026

“Reactivitatea emoțională nerezolvata cu parintii este cea mai importanta afacere neterminata din viata noastra.

Ai 45 de ani, conduci oameni, iei decizii, plătești rate, ai trecut prin divorțuri, boli, pierderi, poate ai crescut deja copii, iar maică-ta îți spune la telefon: „Iar ai pus bluza aia?”. Si in 0,3 secunde ai din nou 14 ani si trântești o ușă. Numai că acum usa nu se mai trântește în casa părinților; se trântește undeva în piept.

O clientă, femeie cu funcție de conducere, cu zeci de oameni în subordine, mi-a spus odată: „Am negociat contracte cu oameni foarte duri și n-am clipit. M-a demolat o frază despre cm îmi țin sertarele.” Și a râs, dar a râs cm râzi când te doare.

Asta e reactivitatea emotionala: momentul în care corpul răspunde înaintea ta, iar intensitatea reacției nu mai aparține în întregime prezentului. Nu răspunde numai adultul de azi, răspunde și copilul care încă așteaptă ceva, care încă vrea să fie văzut, aprobat, lăsat în pace, respectat, ales sau pur și simplu recunoscut ca fiind separat.

Părinții ne apasă butoanele atât de precis si atât de repede pentru simplul motiv că, într-un anumit sens, ei au participat la montarea lor. Ei cunosc, chiar fără să știe că o cunosc, schema originală a instalației.

De ce îi spun „afacere”? Pentru că, fara sa stim, continuăm să negociem un contract foarte vechi, ale cărui clauze pot suna cam așa: „Dacă sunt suficient de bun, o să mă vadă.” „Dacă îi explic suficient de bine, o să înțeleagă.” „Dacă reușesc destul, o să fie mândru de mine.” „Dacă mă enervez suficient, poate de data asta mă va lua în serios.” „Dacă sufăr destul, poate va recunoaște în sfârșit ce mi-a făcut.”

Contractul poate rămâne deschis chiar după ce părintele a îmbătrânit, s-a înmuiat, s-a schimbat sau a murit. Am văzut oameni care continuă negocierea la cimitir, pentru că moartea închide o viață, dar nu închide automat o relație psihică.

Și de ce este atât de importantă afacerea asta? Pentru că nu rămâne acasă, între noi și părinții noștri. O ducem cu noi în căsnicie, în prietenii, la birou, în raport cu autoritatea si mai ales în felul în care ne creștem copiii. Uneori ne certăm cu partenerul, dar răspundem de fapt unei voci mult mai vechi. Multe certuri de cuplu au un al treilea participant nevăzut: vocea de acasă, cu abonament pe viață.

A rezolva această afacere nu înseamnă neapărat împăcare și nici nu presupune confruntarea finală, scrisoarea de 12 pagini sau marea scenă în care, în sfârșit, părintele înțelege tot. Nu înseamnă obligatoriu nici tăierea legăturii, pentru că uneori poți pleca la 500 de kilometri de cineva și să continui să te cerți cu el în cap în fiecare dimineață. Distanța nu este întotdeauna diferențiere. Uneori e tot reactivitate, doar cu volumul dat la zero.

Una dintre formele cele mai mature de încheiere este mult mai puțin dramatică: să poți sta în aceeași cameră cu ei și să rămâi tu. Sa auzi „iar bluza aia?” si să poți spune „da, bluza asta”, fără proces, fără pledoarie, fără explozie și fără cele trei ore de ruminație de după.

Nu pentru că nu te mai atinge nimic, ci pentru că nu mai ai nevoie ca ei să se schimbe pentru ca tu să poți rămâne întreg.

Sistemul familial ne preferă adesea în funcția pe care am avut-o dintotdeauna: copilul cuminte, rebelul, responsabilul, salvatorul, problema familiei, mediatorul, cel care nu cere nimic. Iar când unul dintre noi începe să iasă din funcție, sistemul protestează, pentru că familiile caută nu numai iubire, ci și continuitate.

Maturizarea psihologică înseamnă însă să devii din ce în ce mai mult autorul propriei poziții. Iar autorul nu mai încearcă la nesfârșit să câștige contractul vechi,la un moment dat îl închide.

Nu prin victorie asupra părinților, ci prin retragerea cererii ca ei să devină, în sfârșit, ceea ce am avut noi nevoie să fie.

Asta mi se pare una dintre marile forme ale libertății adulte.

Non_reactivitatea nu este indiferență și nici răceală. Este momentul în care poți iubi, poți fi furios, poți pune limite, poți pleca sau poți rămâne, dar nu mai ești tras de fiecare dată înapoi în copilărie...Iubirea nu mai are nevoie de chitanță.”

Viki Dumitrache

29/09/2026

“Sunt femei care își cicălesc partenerii, îi critică, îi ridiculizează, îi „castrează”, îi șantajează emoțional, îi manipulează, îi îndepărtează de copii și îi tolerează doar de dragul de a fi o familie. Și toate acestea se pot întâmpla ani la rând fără ca cei din jur să le considere abuz. Uneori, nici bărbatul care le trăiește nu își dă seama că este abuzat.

Pentru mulți bărbați este foarte greu să conștientizeze și să recunoască faptul că sunt abuzați, deoarece acest lucru le poate provoca multă rușine. Se tem că vor fi considerați slabi, că nu vor fi crezuți sau că vor deveni ținta ironiilor. Au crescut cu ideea că trebuie să fie puternici, să se descurce singuri, să nu se plângă și, mai ales, să nu se lase dominați de o femeie. Așa că tac și duc totul singuri.

În timp, criticile, umilințele și devalorizarea constantă îi pot face să se îndoiască de ei înșiși și să creadă că poate chiar ei sunt problema. Încep să simtă că orice ar face este greșit și le este din ce în ce mai greu să ia decizia de a pune punct relației. Unii se tem de amenințările partenerei că nu își vor mai vedea copiii sau că îi va întoarce împotriva lor. Alții au învățat încă din copilărie să evite conflictele, să cedeze și să suporte pentru a păstra liniștea, iar acum, ca adulți, continuă să facă ceea ce au învățat atunci: tac și suportă.

Un băiat care își vede tatăl umilit și redus constant la tăcere poate ajunge să creadă că un bărbat trebuie să suporte orice pentru a nu-și pierde familia. Poate deveni adultul care nu știe să pună limite și tolerează comportamente abuzive sau poate respinge atât de puternic imaginea tatălui său, încât să ajungă la extrema opusă și să creadă că, pentru a nu fi dominat, el trebuie să domine. Dar poate și să înțeleagă ce a fost greșit în relația părinților lui și să învețe că într-un cuplu nu trebuie nici să te supui, nici să îl domini pe celălalt.

O fată care își vede mama controlând, umilind și manipulând poate ajunge să asocieze aceste comportamente cu puterea feminină și să le repete în propriile relații. Dar poate la fel de bine să vadă suferința tatălui, să înțeleagă că ceea ce se întâmplă este greșit și să decidă că ea nu își va trata niciodată partenerul astfel.

Faptul că un copil crește într-un astfel de mediu nu înseamnă că va avea inevitabil același tip de relație când va deveni adult. Unii repetă modelul pe care l-au văzut acasă, alții ajung să se comporte exact invers, iar alții îl conștientizează și aleg să construiască relații diferite. Important este că dinamica dintre părinți devine unul dintre primele lor repere despre cm se poartă doi oameni unul cu celălalt într-un cuplu.

O familie sănătoasă nu este una în care unul conduce și celălalt se supune. Este una în care există respect, echilibru și egalitate, iar cei doi pot să își exprime nevoile, să pună limite și să ia decizii împreună, fără teamă, umilire sau control. Acesta este și modelul de relație pe care copiii au nevoie să îl vadă acasă.

Iar dacă ești bărbat și trăiești într-o astfel de relație, faptul că ai suportat până acum nu înseamnă că trebuie să suporți și de acum înainte. Ai dreptul să spui „până aici”, să ceri ajutor atunci când ai nevoie și să începi să îți recâștigi controlul asupra propriei vieți.

Copiii tăi nu au nevoie să te vadă sacrificându-ți demnitatea și liniștea – de multe ori, tocmai ceea ce faci gândindu-te că astfel îi protejezi ajunge să îi învețe exact modelul de relație de care ai fi vrut să îi ferești.”

Ursula Sandner

28/09/2026

RĂNIREA ÎN CUPLU
și maturizarea emoțională

Adaug astăzi mai specific trăirile dureroase/maturizate în fața unei decepții sau răniri (din relația de cuplu, în special).

Atunci când survine o rănire din partea celuilalt (poate fi orice, de la frustrare, dezamăgire, până la minciună, trădare), suferința e inerentă. Cel mai adesea în cazul unui conflict se activează angoase vechi, precum frica de abandon sau sentimentul de a nu fi suficient.

Doar cineva structurat patologic sever este indiferent în fața provocărilor. E uman să existe o doză de suferință!

Însă atunci când se trăiesc furie sau anxietate extremă, nevoie de agresivitate/violență (verbală sau fizică), stare depresivă sau somatizare – cred că acestea sunt semnul unei regresii emoționale, unei trăiri infantile, de copil neputincios și abandonat/rănit.

Consider că doar într-un proces de terapie personală se pot alina astfel de dinamici intense cu rănire emoțională puternică.

Iar odată cu acest proces, în timp, dezamăgirea într-o relație, greșeala celuilalt nu te mai frâng teribil și nu mai aduc defense puternice:

- nu mai regresezi emoțional într-o structură de bebeluș abandonat, respins, trădat, care simte dinamica teribil de intens și fără sfârșit;
- nu mai apare dorința de a te răzbuna/a-l distruge pe celălalt pentru ce ți-a făcut;
- nu mai îndrepți furia spre tine însăți/însuți, ajungând într-o stare depresivă, de devalorizare și pesimism;
- nu te aperi prin omnipotență/indiferență, spunându-ți că „oricum nu merita” sau nu te afectează;
- nu te mai sacrifici la infinit sperând că celălalt te va aprecia și se va schimba pentru tine, oferindu-ți mai mult.

A crește emoțional înseamnă a reuși să trăiești frustrările, rănile așa cm vin ele: cu furie și tristețe firească. Și mai înseamnă a-ți căuta binele: uneori acesta poate fi în repararea relației, alteori în acceptarea realității că relația aduce mai mult rău decât bine.

Există relații disfuncționale unde predomină luptele, suferințele, neîmplinirile…și doar cel care suferă poate stabili dacă ceea ce trăiește îi e suficient sau vrea/poate/merită mai mult de atât.

De multe ori rănirile emoționale din cuplu aduc dinamici regresive, activând atașamentul primar cu mama și nevoia umană de dependență. Partenerul/partenera poate scoate la suprafață răni vechi și tipare internalizate care se cer a fi maturizate.

Dacă rănile din primele relații timpurii nu au fost suficient elaborate, rănirea dintr-o relație de adulți cu investire puternic emoțională (precum e cea dintr-un cuplu) poate devasta.

Chiar și când există o funcționare destul de mătură, astfel de regresii sunt umane. Poți funcționa destul de matur în general (poți avea o profesie bună, poți fi un om apreciat) și totuși în relația de cuplu să te simți un copil rănit – prea des, prea mult. Asta înseamnă că există în tine o zonă extrem de fragilă, vulnerabilă, suferindă. Iar experiențele din prezent nu fac decât să o aducă la suprafață. E a ta această zonă dureroasă – chiar dacă celălalt o activează. E a ta de trăit altfel, de îmblânzit, de alinat, de maturizat.

În timp, însă, după ani de terapie, poți simți și altfel rana. Dezamăgirea. Frustrarea. Furia. Despărțirea. Ele nu te mai dărâmă, când te-ai întărit într-un proces terapeutic. Lucrând cu tine ajungi să nu te mai simți un copilaș neputincios, abandonat, singur și plin de răni la fiecare decepție trăită. Ajungi să trăiești o mai mare autonomie afectivă.

Dar până a putea integra matur realitatea e un drum de parcurs. Un drum anevoios, lent și de durată, care te va ajuta să te maturizezi. Câți oare își asumă acest drum și câți rămân în trăiri infantile și defense puternice toată viața?



Irina Pache
Gânduri psihanalitice

27/09/2026

“Ideea că mama unui bărbat este femeia cea mai importantă din viața lui și că ea trebuie să fie mereu „pe primul loc”, chiar și după ce el își întemeiază propria familie, este profund disfuncțională. Asta nu este iubire, ci o relație nesănătoasă, fără limite clare, pe care mama a construit-o cu fiul ei încă din copilăria acestuia.

A-ți iubi și a-ți respecta mama nu înseamnă a-i cere aprobarea pentru alegerile tale, a-i permite să decidă ce este bine pentru tine și pentru relația ta sau a o pune înaintea partenerei de viață.

Nu vorbim aici despre o mamă „grijulie” sau „iubitoare”, așa cm ea însăși se prezintă, ci despre o mamă care se comportă ca și cm fiul ei i-ar aparține. Îl face să se simtă vinovat atunci când pune limite, își critică nora, se victimizează când nu mai este pusă pe primul loc și, prin manipulare și șantaj emoțional, îl împiedică să se desprindă și să își trăiască propria viață ca adult.

Însă responsabilitatea de a schimba această dinamică îi aparține bărbatului. El trebuie să poată spune „nu”, să își protejeze relația și să nu îi mai ceară partenerei să suporte orice doar pentru că „așa este mama”.

Altfel, poate rămâne ani întregi sub controlul mamei sale și își poate pierde, treptat, propria identitate, relațiile de cuplu, prietenii care nu îi convin ei și visurile pe care ea nu le aprobă. La un moment dat, poate să nu mai știe ce își dorește cu adevărat, pentru că și-a construit întreaga existență în jurul unei singure reguli: să nu-și supere și să nu-și dezamăgească mama.

Rolul unei mame este să își crească copilul astfel încât, la maturitate, să poată pleca și să își construiască propria viață. Să îl iubească, să îl susțină, dar să îi respecte alegerile, partenera și familia pe care și-o întemeiază. Abia atunci relația dintre ei poate deveni una sănătoasă, bazată pe respect reciproc și pe apropiere reală, nu pe control și dependență.

Un bărbat care nu reușește să se desprindă de mama sa nu va putea fi pe deplin alături de femeia de lângă el. Va rămâne un copil care trăiește pentru aprobarea mamei, iar cât timp rămâne în acest rol, îi va fi greu să fie cu adevărat un partener prezent și responsabil într-o relație de adult.”

Ursula Sandner

Address

Emil Racoviță Nr 17
Cluj-Napoca
400096

Opening Hours

Monday 10:00 - 20:00
Tuesday 10:00 - 18:00
Wednesday 09:00 - 19:00
Thursday 10:00 - 20:00
Friday 11:00 - 20:00

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Cabinet psiholog Camelia Brad posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Cabinet psiholog Camelia Brad:

Shortcuts

Share