29/06/2026
,, Copiii acestor generații POT să exprime emoțiile intens și frecvent pentru că noi, părinții acestor generații, schimbăm paradigma și le oferim spațiu pentru această exprimare. Și este al naibii de greu să facem asta într-o lume aflată în tranziție.
Dar am această credință centrală. Pe aceasta nu am confirmat-o încă prin cercetare, ci se bazează pe observația mea clinică și pe experiența acumulată în lucrul cu copiii și familiile: pentru că noi nu am avut spațiu să exprimăm emoțiile în propriile noastre istorii de viață, copiii noștri le exprimă mult mai intens și mai des. Și, indirect, exprimă și pentru noi.
Iar această exprimare ne poate duce în trei paradigme de funcționare ca părinți.
1. Vom prefera familiarul. Vom răspunde copiilor așa cm ni s-a răspuns și nouă. Uite-te la reacțiile tale în momentele cele mai intense emoțional ale copilului tău. Seamănă cu modelul părinților tăi?
2. Vom alterna între modelul vechi și modelul nou. Îmi vine în minte expresia unei actrițe care face niște reel-uri foarte amuzante: „părintele pe stil vechi și părintele modern”. Adică vei avea momente în care coreglezi, ai răbdare și faci tot ceea ce am povestit mai sus, dar și momente în care regresezi, țipi, ignori, ameninți sau reacționezi așa cm ai învățat în propria copilărie. Cred că aici apare cel mai mare conflict interior și, de multe ori, multă vinovăție și rușine.
3. Vei alege conștient noul model. Și vei munci mult pentru asta dacă nu ai avut acest model în propria copilărie, dacă relația cu părinții tăi a fost una nesigură. Sau îți va fi mai ușor dacă ai crescut într-o relație în care ai experimentat siguranță, reglare și disponibilitate emoțională .
Toate acestea implică, dragă părinte, să fii dispus să te uiți și la tine. Iar acest proces poate fi provocator, mai ales în momentele în care emoțiile copilului sunt greu de dus ,,
Psiholog Andreea Abe Adebowale
„Este normal să aibă astfel de crize emoționale?” Cred că aceasta este una dintre întrebările pe care le aud cel mai des în practica mea. Și este o întrebare firească a părinților. Atunci când copilul țipă, plânge, lovește sau pare complet copleșit de ceea ce simte, este greu să nu te întrebi dacă ceea ce vezi face parte din dezvoltarea normală sau dacă este un semnal că ar trebui să te îngrijorezi.
Unul dintre lucrurile care îmi plac foarte mult în cercetarea actuală este că ne invită să schimbăm puțin perspectiva. Nu ne mai întreabă doar dacă un copil are sau nu explozii emoționale, ci ne ajută să înțelegem cm arată acestea în contextul dezvoltării lui.
Sunt potrivite pentru etapa de vârstă în care se află? Cât de des apar? Cât durează? Cât de intense sunt? Cum reușește copilul să își revină după ele? Și, mai ales, îi invită pe părinți să se uite din alte unghiuri la aceste comportamente greu de dus.
În acest sens, vreau să îți ofer astăzi două resurse:
1. informație psihoeducațională despre ce este normal și ce nu în crizele emoționale ale copiilor;
2. o perspectivă nouă prin care să le privești.
Psihoeducația este următoarea: niciun copil nu se naște știind să își autoregleze emoțiile (adică să le schimbe durata, intensitatea sau frecvența, aspecte pe care le-am menționat mai sus). Autoreglarea este o abilitate care se dezvoltă treptat, pe măsură ce creierul se maturizează și prin experiențele repetate în care un adult îl ajută să își înțeleagă și să își gestioneze stările emoționale.
Din acest motiv, între 1 și 3 ani, exploziile emoționale sunt mult mai frecvente și fac parte din dezvoltarea tipică (o să povestesc zilele viitoare despre tantrumuri și meltdown-uri). Între 3 și 6 ani, majoritatea copiilor încep să își dezvolte tot mai multe resurse de autoreglare, iar în perioada școlară aceste momente tind să fie mai rare. Adolescența aduce însă o nouă etapă de reorganizare a creierului, motiv pentru care intensitatea emoțională poate crește din nou.
Asta nu înseamnă că orice explozie emoțională este normală sau că nu există situații în care este nevoie de o evaluare psihologică (când vezi reacții de 2-3 ani și la 7 și la 11 și la 17, atunci mergi urgent la evaluare). Înseamnă doar că nu putem răspunde la întrebarea „Este normal?” fără să ținem cont de vârsta copilului, de istoricul lui de dezvoltare și de contextul în care apar aceste reacții.
Un concept care m-a ajutat foarte mult acum multi ani să înțeleg aceste procese este "Fereastra de Toleranță", dezvoltată de Daniel Siegel, părintele neurobiologiei interpersonale. Conceptul descrie acea zonă în care sistemul nostru nervos poate gestiona emoțiile și provocările fără să fie copleșit. Copiii ies din această „fereastră” mult mai ușor decât adulții, tocmai pentru că sistemul lor nervos este încă în dezvoltare. Se pot duce în hiperactivare (luptă sau fugă) sau în hipoactivare (îngheț sau colaps).
Acesta este și unul dintre principiile care stau la baza programului terapeutic "Semaforul Interior", pe care l-am creat pentru a-i ajuta pe copii și pe părinți să înțeleagă mai bine ce se întâmplă atunci când emoțiile devin prea intense și, mai ales, cm pot reveni împreună la echilibru.
Poate că acesta este unul dintre cele mai optimiste lucruri pe care ni le spune cercetarea: copiii nu au nevoie să nu mai simtă emoții intense. Au nevoie de timp, de răbdare pentru creierul lor aflat în dezvoltare și de adulți care să îi însoțească în procesul de învățare a autoreglării.
Evident, și părintele are niște nevoi în tot acest proces al crizelor emoționale ale copilului, de aceea vreau să îți ofer și această nouă perspectivă:
Copiii acestor generații POT să exprime emoțiile intens și frecvent pentru că noi, părinții acestor generații, schimbăm paradigma și le oferim spațiu pentru această exprimare. Și este al naibii de greu să facem asta într-o lume aflată în tranziție.
Dar am această credință centrală. Pe aceasta nu am confirmat-o încă prin cercetare, ci se bazează pe observația mea clinică și pe experiența acumulată în lucrul cu copiii și familiile: pentru că noi nu am avut spațiu să exprimăm emoțiile în propriile noastre istorii de viață, copiii noștri le exprimă mult mai intens și mai des. Și, indirect, exprimă și pentru noi.
Iar această exprimare ne poate duce în trei paradigme de funcționare ca părinți.
1. Vom prefera familiarul. Vom răspunde copiilor așa cm ni s-a răspuns și nouă. Uite-te la reacțiile tale în momentele cele mai intense emoțional ale copilului tău. Seamănă cu modelul părinților tăi?
2. Vom alterna între modelul vechi și modelul nou. Îmi vine în minte expresia unei actrițe care face niște reel-uri foarte amuzante: „părintele pe stil vechi și părintele modern”. Adică vei avea momente în care coreglezi, ai răbdare și faci tot ceea ce am povestit mai sus, dar și momente în care regresezi, țipi, ignori, ameninți sau reacționezi așa cm ai învățat în propria copilărie. Cred că aici apare cel mai mare conflict interior și, de multe ori, multă vinovăție și rușine.
3. Vei alege conștient noul model. Și vei munci mult pentru asta dacă nu ai avut acest model în propria copilărie, dacă relația cu părinții tăi a fost una nesigură. Sau îți va fi mai ușor dacă ai crescut într-o relație în care ai experimentat siguranță, reglare și disponibilitate emoțională.
Toate acestea implică, dragă părinte, să fii dispus să te uiți și la tine. Iar acest proces poate fi provocator, mai ales în momentele în care emoțiile copilului sunt greu de dus.
Revin în zilele următoare cu câteva strategii concrete care sper să vă fie de folos.
Până atunci, sunt curioasă cm este la voi. Care este situația în care observi că îi este cel mai greu copilului tău să își păstreze echilibrul emoțional? Și în care dintre cele trei paradigme de funcționare te regăsești cel mai mult?
Scrie-mi în comentarii!
